• „Pentru a avea o căsătorie fericită, trebuie să-i spui partenerului totul, mai puțin lucrurile esențiale” - Cynthia Nelms

„Macbeth”, de Jo Nesbø (fragment în avanpremieră)

„Macbeth”, de Jo Nesbø (fragment în avanpremieră)

Lansată în 2015 la inițiativa editurii britanice Hogarth și preluată deja în numeroase țări, seria „Hogarth Shakespeare” propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către scriitori de faimă internațională, care le reimaginează pentru secolul XXI. 

Romanul Macbeth de Jo Nesbø este publicat în 38 de țări.

Macbeth este un thriller despre lupta pentru putere, care se desfășoară în egală măsură într-un decor sumbru de roman noir și în tenebrele unei minți paranoice.” (Jo Nesbø)

În orașul lui Macbeth, soarele nu strălucește aproape niciodată și oamenii zâmbesc prea rar. În mandatul coruptului Kenneth, străzile au devenit tot mai nesigure. Dar acum Duncan, noul șef al poliției, încearcă să reinstituie domnia legii, iar maleficul Hecate, stăpânul invizibil al orașului, trebuie să se protejeze nu doar de concurenții de pe piața drogurilor, ci și de ofițerii de la Narcotice. Va paria pe Macbeth, un tânăr polițist integru și aparent invulnerabil, care nu se așteaptă ca trecutul să-l ajungă din urmă. 

„Nesbø adaugă la elementele clasice ale tragediei tușe îndrăznețe. […] Rezultatul este o demonstrație originală a atemporalității lui Shakespeare și a versatilității genului noir.” (Booklist)

„Un roman extrem de încântător și foarte întunecat. O reușită literară greu de atins.” (Daily Express

„Cititorii nu aveau nevoie de o carte în care scriitorul încearcă din răsputeri să îl imite pe Shakespeare, așa că m-am hotărât să ofer o versiune personală a poveștii. A trebuit să trec dincolo de scriitura minunată a lui Shakespeare ca să ajung la structura intrigii și la motivația personajelor. Cu unele elemente ale piesei te poți juca, dar majoritatea sunt indispensabile, pentru că fără ele povestea pur și simplu nu funcționează. De aceea este Shakespeare un clasic, de aceea fascinează mereu Macbeth.” (Jo Nesbø) 

 

În această serie, mari scriitori contemporani revizitează piesele shakespeariene:
Jeanette Winterson – Poveste de iarnă în O paranteză în timp
Howard Jacobson – Neguțătorul din Veneția în Shylock este numele meu
Anne Tyler – Îmblânzirea scorpiei în Scorpia
Margaret Atwood  – Furtuna în Pui de cotoroanță
Tracy Chevalier – Othello în Băiatul cel nou
Jo Nesbø – Macbeth în Macbeth
urmează: 
Edward St Aubyn – Regele Lear
Gillian Flynn – Hamlet

Înainte să devină unul dintre cei mai celebri autori de romane polițiste, scriitorul norvegian Jo Nesbø (n. 1960) a jucat fotbal în echipa Molde, în Liga întâi a Norvegiei, a fost membru fondator al trupei Di Derre și analist financiar. Când un editor i-a propus să scrie un volum de memorii despre formație, Nesbø i-a înaintat spre publicare manuscrisul primului său roman din seria care îl are drept protagonist pe detectivul Harry Hole: Flaggermusmannen (Liliacul, 1997). Seria a continuat cu zece romane, printre care: Kakerlakken (Cărăbușii, 1998), Marekors (Steaua diavolului, 2003), Snømannen (Omul de zăpadă, 2007), ecranizat în 2017, Gjenferd (Fantoma trecutului, 2011), Politi (Poliția, 2013), Tørst (Setea, 2017). În paralel, Nesbø publică și alte romane – Hodejegerne (Vânătorii de capete, 2008), ecranizat în 2011, Sønnen (Fiul, 2014), Blod på snø (Sânge pe zăpadă, 2015), Mere blod (Sânge în miez de noapte, 2015) și Macbeth (2018), parte a Proiectului Hogarth Shakespeare, precum și cărți pentru copii. Romanele lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în 40 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii in¬ter¬naționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. În 2008, scriitorul a înființat Fundația Harry Hole, pentru combaterea analfabetismului din țările în curs de dezvoltare.

 

Macbeth, de Jo Nesbø (fragment în avanpremieră)

 

— Este important să vezi imaginea de ansamblu. Iar uneori cruzimea face parte din arsenalul binelui, Macbeth, spuse Banquo.
— Poate.
— Nu te gândi la asta, dragul meu Macbeth.
Apa ce se scurgea pe parbriz distorsiona imaginea clădirii sediului central din faţa lor. Încă stăteau în maşină, ca şi cum cele spuse trebuiau digerate înainte să poată ieşi.
— Duff ar trebui să fie recunoscător, spuse Banquo. Dacă nu o făceai, ar fi trebuit să o facă el însuşi, amândoi ştiaţi asta.Dar acum vă aveţi la mână. O balanţă a fricii. Este cea care îi ajută pe oameni să pună capul pe pernă.
— Duff şi cu mine nu suntem SUA şi Uniunea Sovietică.
— Nu? Dar ce sunteţi? La Academia de Poliţie eraţi nedespărţiţi, dar acum abia dacă mai vorbiţi. Ce s‑a întâmplat?
Macbeth ridică din umeri.
— Nimic deosebit. Eram oricum o pereche nepotrivită. El este un Duff, familia lui avea multe proprietăţi odinioară, iar lucruri de genul ăsta nu se uită. Limbajul, manierele alese. La orfelinat, îl izolau şi expuneau, aşa că, întâmplător, s‑a apropiat de mine. Am devenit o pereche cu care nu voiai să ai de‑a face, însă la Academia de Poliţie era atras de cei de teapa lui. Ca un leu dresat care se dezlănuţie odată eliberat în junglă. A mers la facultate, şi‑a găsit o fată din înalta societate şi s‑a însurat cu ea. Copii. Pur şi simplu, ne‑am îndepărtat unul de celălalt.
— Sau te‑ai săturat că se purta precum un ticălos arogant şi egoist?
— Adesea, oamenii se înşală cu privire la Duff. La Academia de Poliţie, ne‑am promis că îi vom prinde pe cei mai periculoşi. Duff chiar vrea să schimbe oraşul, Banquo.
— De asta i‑ai salvat pielea?
— Duff este talentat şi a trudit din greu, este pregătit să preia Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate, toţi ştiu asta. Aşa că de ce o mică greşeală făcută în toiul acțiunii să pună capăt carierei unei persoane care poate face mult bine pentru noi toţi?
— Pentru că nu îţi stă în fire să omori în felul acela pe cineva lipsit de apărare.
Macbeth ridică din umeri.
— Poate m‑am schimbat.
— Oamenii nu se schimbă. Dar acum îmi dau seama că ai privit situaţia ca fiind doar datoria ta de soldat. Tu, eu şi Duff luptăm pe aceeaşi parte a baricadei în acest război. Ai scurtat vieţile a doi membri din Norse Riders pentru ca ei să nu mai continue să le scurteze pe ale copiilor noştri cu otrava lor. Dar nu îţi faci datoria cu plăcere, înţeleg cât te costă, dacă vezi duşmanii morţi în luminile semafoarelor. Eşti o persoană mai bună decât mine, Macbeth.
Macbeth rânji.
— Vezi mai bine decât mine prin ceaţa războiului, bătrâne, aşa că inima mi‑este mai uşoară dacă am iertarea ta.
Banquo clătină din cap.
— Nu văd mai bine decât alţii, sunt doar o moară stricată călăuzită doar de îndoieli.
— Îndoiala, da. Nu te macină uneori?
— Nu, răspunse Banquo, privind prin parbriz. Nu uneori. Tot timpul.
Din parcare, Macbeth şi Banquo se îndreptară spre intrarea cadrelor din spatele sediului central, o clădire veche de două sute de ani chiar în inima Districtului 3 Est. La vremea ei, clădirea fusese închisoare şi circulau poveşti despre execuţii şi zvonuri referitoare la torturi. Câţiva dintre cei care lucrau peste program susţineau şi că simţeau un frig inexplicabil care se lăsa prin birouri şi că auzeau strigăte îndepărtate. Banquo îi spusese lui Macbeth că era vorba doar de îngrijitorul cam excentric care oprea căldura la ora cinci fix în fiecare zi şi care ţipa când vedea că cineva plecase de la birou fără să stingă becul.
Macbeth observă două femei cu trăsături asiatice tremurând pe trotuar printre bărbaţii şomeri, privind în jurul lor ca şi cum aşteptau pe cineva. Prostituatele din oraş obişnuiau să se adune pe Strada Cumpătării, în spatele birourilor Reţelei Naţionale de Căi Ferate, până când consiliul le gonise în urmă cu câţiva ani, iar acum piaţa era segmentată în două categorii: cele suficient de atractive să lucreze în cazinouri şi cele obligate să suporte condiţiile dure ale străzii, care se simţeau mai în siguranţă să îi aibă de vecini pe cei chemaţi să aplice legea. În plus, când la insistenţele periodice ale politicienilor sau presei poliţia „curăţa“ străzile de „sexul murdar“ operând arestări în masă, era preferabil pentru toţi ca debarasarea să fie rapidă şi de scurtă durată. Curând totul era ca mai înainte. Nici nu puteai ignora faptul că o parte a clientelei fetelor era chiar din sediul central al poliţiei. Însă Macbeth refuzase ofertele fetelor de atâtea ori, încât îl lăsau în pace. Aşa că, atunci când le văzu pe cele două venind înspre el şi Banquo, presupuse că erau noi în zonă. În plus, le‑ar fi recunoscut. Chiar şi conform standardelor străzii, înfăţişarea lor nu făcea o impresie prea bună. Puțina experiență nu îi permitea lui Macbeth să aproximeze vârsta femeilor asiatice, dar, indiferent ce vârstă aveau acestea două, avuseseră o viaţă grea. Se vedea în ochii lor. Erau ochi reci, impenetrabili, care nu trădează nimic, doar reflectă ce este în jurul lor şi pe ei înşişi. Erau cocoşate şi îmbrăcate în haine ieftine, dar altceva îi atrase atenţia, ceva ce nu se potrivea: chipurile lor desfigurate. Una dintre ele deschise gura şi lăsă să se întrevadă un rând de dinţi murdari, maronii, neîngrijiţi.
— Regret, doamnelor, spuse Macbeth pe un ton vesel înainte ca ele să vorbească. Am vrea să spunem da, dar eu am o soţie extrem de geloasă şi el o teribilă boală venerică.
Banquo murmură ceva şi clătină din cap.
— Macbeth, spuse una dintre ele, cu un accent sacadat şi pe un ton piţigăiat ca de păpuşă, în dezacord cu privirea rece.
— Banquo, spuse cealaltă femeie, cu acelaşi accent şi voce identică.
Macbeth se opri. Ambele femei îşi pieptănaseră părul lung şi negru peste faţă, cu siguranţă ca să ascundă malformaţiile, dar nu‑şi puteau ascunde nasurile non asiatice, roşii ca focul, ce spânzurau deasupra gurilor lor precum sticla incandescentă din ţeava de suflat a unui maestru sticlar.
— Ştiţi cum ne cheamă? întrebă el. Deci cum vă putem ajuta, doamnelor?
Ele nu răspunseră. Doar făcură semn cu capul spre casa de vizavi. Şi acolo, din penumbra unei arcade, păşi în lumină o a treia persoană. Contrastul cu celelalte două nu putea fi mai mare. Această femeie – dacă era femeie – era înaltă şi cu umeri laţi ca un luptător şi îmbrăcată în haine strâmte, cu model de leopard care îi punea în valoare formele feminine în acelaşi mod în care un escroc subliniază falsele beneficii ale produselor pe care le vinde. Dar Macbeth ştia ce avea ea de vânzare, sau cel puţin ce vindea pe vremuri. Şi falsele beneficii. Totul la ea era dus la extrem: înălţimea, lăţimea, sânii plini, unghiile roşii ca nişte gheare încovoiate pe degetele ei puternice, ochii larg deschişi, machiajul exagerat, cizmele mulate cu tocuri‑cui. Însă un singur lucru îl şocă: nu se schimbase deloc. Anii care trecuseră nu lăsaseră nici o urmă asupra ei. 
Ea traversă strada, parcă din doi paşi uriaşi.
— Domnilor, spuse ea cu o voce atât de groasă, încât lui Macbeth i se păru că aude ferestrele din spatele lui vibrând.
— Strega, spuse Macbeth. A trecut mult timp.
— Aşa este. Pe atunci erai doar un băiat.
— Deci îţi aminteşti de mine?
— Îi ţin minte pe toţi clienţii mei, domnule inspector Macbeth.
— Şi acestea două cine sunt?
— Surorile mele, zâmbi Strega. Îţi transmitem felicitări din partea lui Hecate.
Macbeth observă că, la auzul numelui Hecate, Banquo îşi băgă din reflex mâna în interiorul hainei, unde avea pistolul.
— Felicitări pentru ce?
— Postul de la Combaterea Criminalităţii Organizate, spuse Strega. Mărire ţie!
— Mărire ţie! repetară surorile.
— Despre ce vorbeşti? spuse Macbeth în timp ce îi scruta cu privirea pe şomerii de pe trotuarul de vizavi.
Observase ceva mişcare când Banquo îşi verificase arma.
— Unul pierde, altul câştigă, spuse Strega. Asta este legea junglei. Mai mulţi morţi, mai mult de mâncare. Şi cine va rămâne cu pâinea, mă întreb, dacă moare inspectorul‑şef Duncan?
— Hei!
Banquo făcu un pas spre ea.
— Dacă asta este o ameninţare din partea lui Hecate, atunci…
Macbeth îl opri. Acum vedea clar. Trei bărbaţi de peste stradă ridicaseră privirile, pregătindu‑se. Stăteau deoparte şi aveau o trăsătură comună; purtau pardesie gri.
— Lasă‑le să vorbească, îi şopti Macbeth.
Strega zâmbi.
— Nu este nici o ameninţare. Hecate nu va face nimic, doar face o afirmaţie interesantă. Crede că tu vei ajunge şeful Inspectoratului de Poliţie.
— Eu? râse Macbeth. Cu siguranţă, postul îi va reveni inspectorului‑şef adjunct şi numele lui este Malcolm. Dispăreţi.
— Profeţiile lui Hecate nu dau greş niciodată, spuse femeia. Şi tu ştii asta.
Stătea în faţa lui Macbeth fără să se mişte, iar Macbeth realiză că ea încă era mai înaltă decât el.
— Ei bine? spuse ea. Doamna de la cazinou te ţine curat?
Banquo văzu cum Macbeth se încordează. Şi se gândi că această Stega putea fi bucuroasă că face parte din categoria femeilor. Macbeth pufni, păru că vrea să spună ceva, dar se răzgândi. Îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt. Deschise iar gura să spună ceva. Nici de această dată nu reuşi să articuleze ceva. Apoi se întoarse şi merse hotărât spre intrarea în sediul poliţiei.
Femeia înaltă îl urmări cu privirea.
— Iar cât te priveşte pe tine, Banquo, nu eşti curios să ştii ce îţi rezervă viitorul?
— Nu, spuse el şi îl urmă pe Macbeth.
— Sau pe fiul tău, Fleance?
Banquo se opri brusc.
— Un băiat bun, muncitor, spuse Strega. Iar Hecate promite că, dacă el şi tatăl său se poartă frumos şi respectă regulile jocului, şi el va deveni până la urmă inspector‑şef.
Banquo se întoarse spre ea.
— O creştere treptată, spuse ea.
Făcu o scurtă plecăciune şi zâmbi, se întoarse şi le luă pe celelalte două de braţe.
— Haideţi, fetelor.
Banquo rămase nemişcat şi se holba la ciudatul trio până când femeile se făcură nevăzute după colţul clădirii sediului poliţiei. Apariţia lor fusese atât de stranie, încât, după ce dispărură, se întrebă dacă fuseseră cu adevărat acolo.
— Mulţi nebuni pe străzi în zilele noastre, spuse Banquo ajungându‑l din urmă pe Macbeth pe hol, în faţa biroului recepţiei.
— În zilele noastre? spuse Macbeth apăsând nerăbdător pe butonul de la lift. Nebunia a avut mereu condiţii prielnice în oraşul ăsta.

 

Macbeth, de Jo Nesbø, Ed. Humanitas Fiction, 2019, traducere din norvegiană de Ivona Berceanu, , col. Raftul Denisei
Proiectul Hogarth Shakespeare
„Macbeth” de William Shakespeare reimaginat



Articole asemănătoare

Orice sfânt are un trecut, orice păcătos are un viitor – „Alesul”, de Thomas Mann

Vechi teme mitologice (incestul, gemenii, nașterea excepțională a eroului), biblice (alesul, îngerul vestitor), curtenești (cavalerul luptând pentru salvarea inaccesibilei doamne iubite, ritualuri ale corteziei), se amestecă în această poveste a păcătosului cel bun.

Eroi incomozi, despre „La revedere acolo sus”, de Pierre Lemaitre

O combinație extrem de reușită între roman polițist, roman istoric și roman psihologic, La revedere acolo sus este, totodată, povestea unei lumi în derivă și a unei emoționante prietenii între doi bărbați.

Obiecte mici, aproape insignifiante, despre „Poftă de ciocolată”, de Care Santos

Care Santos este, în primul rând, o mare povestitoare. În „Poftă de ciocolată” face un excurs prin viața a trei femei din epoci diferite, țesând laolaltă destine, intrigi, moravuri și gusturi.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu