„Boulder”, de Eva Baltasar (fragment)

Roman finalist la International Booker Prize 2023

Premiul Òmnium pentru cel mai bun roman catalan al anului

Lui Boulder îi place să ducă o viață pe potriva poreclei sale: aspră, liberă, străină de orice constrângeri. Vrea să o trăiască intens, cu toate simțurile, frământând-o în palme cum face cu mâncarea pe care o pregătește la bordul vasului pe care lucrează. Ca să poată fii alături de iubita ei, Samsa, Boulder hotărăște să renunțe la o parte din această libertate. Cele două se mută împreună în Reykjavík și încep aici o nouă viață, previzibilă, așezată și adeseori anostă pentru spiritul neliniștit al lui Boulder. Dar, deși se simte deja sufocată de rutina traiului domestic, tânăra se vede pusă în curând în fața unor responsabilități și mai mari, căci Samsa își dorește nu doar un cămin alături de ea, ci și o familie: vrea să fie mamă. Într-o proză densă, de o mare forță evocatoare, Eva Baltasar explorează ambiguitățile maternității și potențialul ei coroziv într-o relație construită pe un echilibru deja fragil între două forțe contrare: independența și intimitatea.

„Un roman care te duce cu gândul la Bukowski.“ - El Periódico

„În acest roman rafinat, întunecat și neconvențional, Eva Baltasar transformă intimitatea într-o aventură.“ - Fernanda Melchor

„Eva Baltasar ne propune o versiune a maternității care se ferește să-și asume această etichetă. E mai degrabă o aproximare care ne cere să ne distanțăm de limbajul primit de-a gata. Și poate că nici nu ar trebui să aibă un nume; poate că unele lucruri – ca dragostea – sunt greu de definit pentru că așa și trebuie să fie.“ - The New York Times

„Un roman scurt și visceral, care își ia forța din estomparea subversivă a intuițiilor curente despre maternitate și din fluidizarea rolurilor de gen în relațiile de familie.“ - Publishers Weekly

Născută în 1978 la Barcelona, Eva Baltasar s-a impus mai întâi ca poetă, scriind între 2008 și 2017 nu mai puțin de zece volume de versuri, recompensate cu numeroase premii naționale. În anul următor începe să publice o serie de scurte romane despre corporalitate, lesbianism și maternitate, care o propulsează în scurt timp pe scena internațională. Primul dintre acestea, Permagel (2018), s-a aflflat pe lista scurtă a Prix Médicis étranger în 2020. A fost urmat de Boulder (2020), distins cu Premiul Òmnium pentru cel mai bun roman catalan al anului, și de Mamut (2022). Eva Baltasar trăiește cu soția și cele două fiice într-un mic sat din Catalonia.

Boulder, de Eva Baltasar 
(fragment)

Reykjavík. Stăm într-un mic apartament vizavi de port. Samsa lucrează zece ore pe zi, deși are o singură slujbă, aici toată lumea are două. Câștigă foarte bine. Viața e scumpă, dar contul nostru din bancă pare incredibila moștenire de la o mătușă avară și nemăritată. Insistă să ne cumpărăm o casă. Îi spun că nici vorbă, n-am plecat cu ea ca să mă joc de-a casa de păpuși, eu rămân aici. Un apartament studio de treizeci de metri pătrați. O bucătărie-sufragerie și-n spate patul, solitar ca o barcă. Peretele din sticlă primește golful de la un capăt la altul. În nopțile cu furtună parcă intră-n casă. Marea din jurul Islandei e groaznică, nu mi-ar fi plăcut să navighez pe ea. Cețoasă și rece, de un albastru veșnic fumuriu. Dar îmi place s-o am așa, în fața patului. Când Samsa se-așază deasupra mea, cu sânii ridicați în noapte ca linii de coastă, lumina lumânărilor o reflectă în apă și mă simt ca un galion pe punctul de a se scufunda, cu ea ca sculptură montată la proră. 

Nu trece mult până încep să-mi caut de lucru. Samsa zice că nu-i nevoie, că pot să stau acasă și să fac ce vreau eu sau să explorez zona. Să-mi iau timp să mă odihnesc și să mă adaptez. Să fac ce vreau. Să mă odihnesc. Limbajul este și va fi întotdeauna un teritoriu ocupat. Am impresia că am fost înfiptă în el în clipa când m-am născut. Doar limbajul te poate face să aparții unui loc, să nu te rătăcești. Este un substrat hrănitor. Pare că sălășluiește în minte, coboară în gură și se topește pe buze când vorbești. Dar limbajul este peste tot, ocupă cele mai singuratice celule ale corpului și le face să se miște spre locuri ininteligibile. Te-ncurajează și te îmbolnăvește, îți derutează instinctul animal, te face uman. Nicio emoție nu este mai confortabilă decât aceea de-a te simți profund uman. Deși poate fi și cea mai tiranică. Ești responsabil pentru fiecare cuvânt, nicio frază nu este inocentă. Uneori cele ale Samsei mă fac să mă-ntreb dacă nu am făcut o greșeală iubind-o cu atâta uitare de sine. Dar pentru mine s-o țin în brațe, cu trupul ei credincios lipit de-al meu, cu fericirea țâșnind din ea din toate fibrele ca puterea viguroasă a unui zeu, cu certitudinea că ăsta-i al meu, înseamnă totul. Înseamnă că pot să cred ferm în ea, chiar și distanțată cum e, cu o glugă trasă pe cap. 

A cumpărat casa. O căsuță galbenă, între alte căsuțe drăguțe, la marginea orașului. Parter, etaj, subsol, grădină, camere suficiente ca să găzduiască o întreagă națiune. Pe mine, asemenea case mă înfioară. Am impresia că ți se vând cu tot alaiul de fantome din viitorul tău. Canterville  e mic copil. Aceste noi căsuțe pentru o singură familie au suflet, un suflet flămând care se hrănește dintr-al tău sorbindu-i libertatea, independența, orice urmă de pasiune. Te-nchizi înăuntru noapte de noapte, tragi zăvorul crezând că ești în siguranță și de fapt comiți cea mai cumplită trădare: te învelești cu pilota și pui capul pe pernă, oferind jugulara. Casa întreagă se strânge și se apleacă peste tine. Cască gura și face ca șerpii aceia teribili care golesc de lapte sânii mamelor în timp ce dorm și li se încolăcesc pe piele ca niște salbe. Samsa o închiriază unei familii cu trei copii. Spune că bucătăria e minunată, că, dacă o văd, îmi întind pe jos o saltea și n-o să mai vreau să ies. Uneori îmi zic că nu mă cunoaște. Căsuțele drăguțe ca a ei te rod pe dinăuntru încet-încet, sapă adânc în tine, ating cei mai subțiri nervi. Când îți dai seama e deja prea târziu, te-a ucis energia aceea demolatoare pe care doar durerea știe să o producă. 

Nu-mi plac islandezii. Se simt un trib. Le invidiez tăria, corpul asimptomatic, albastrul dureros al ochilor. Se nasc înăuntrul lor cu bucăți din marea lor insulă, care, pe măsură ce cresc, se lipesc de ei și, când sunt adulți, emană o forță aproape telurică, ce pare să-i omagieze și să-i unească. Luați unul câte unul aproape că-i accept, dar în grup mi se par epuizanți, nu pot. Samsa este realmente sociabilă și și-a făcut o mulțime de prieteni. Nu mă miră, căci are acel dar insesizabil de-a atrage spre lumina ei lumina, nici atât de caldă, nici atât de seducătoare ca a ei, a altor oameni, care simt nevoia s-o atingă și să se simtă mai strălucitori ei înșiși. Nu trece săptămână fără prezența lor. Colegi de serviciu, de yoga, de fitness, de spaniolă, la care s-a înscris, zice, ca să aibă ceva din mine, de parcă transferându-ne limbile, ne-am hrăni reciproc. Dacă aș fi plătită pentru toate cinele pe care le prepar în weekend, aș scoate bani frumoși. Cel mai rău lucru însă la aceste întâlniri nu sunt ei, nu obligația de-a urmări conversațiile, de-a râde când e cazul, de-a da din cap la ce spun ca o pasăre dintr-o specie străină lăsată într-o volieră cu păsări mai sălbatice și mai frumoase. Cel mai rău lucru sunt copiii lor. Islandezii sunt robi ai biologicului, animale de prăsilă. Încep să facă plozi când n-au împlinit nici douăzeci de ani, nenumărați zgâmboi, blonzi și sălbatici ca strămoșii lor vikingi. Formează mari clanuri și-și cară puii ca maimuțele, îi poartă cu ei pretutindeni. Întreaga țară e setată așa. Eu nu le am cu copiii. În primul rând, mi se par enervanți, îi văd ca pe niște variabile imprevizibile care, când dau de recifurile mele, se izbesc de ele cu toată forța nebuniei lor înnăscute. Sunt barbari, incontrolabili, nestatornici. Se simt atrași de mine în felul acela pervers în care pisicile se țin după cei alergici la ele. Samsa le oferă biscuiți când vin, părinții uită de ei și eu am grijă să aibă toată lumea paharul plin. Pahare, sticle, cuburi de gheață. Parapete de siguranță, de parcă acele lichioruri tari verzi și violete ar putea să-i țină în afara lumii mele. Nu știu de ce nu funcționează. La jumătatea mesei vor să mi se cațăre-n spate, îmi pătează blugii cu mâncare pe jumătate mestecată, vor să-i privesc, să-i mângâi, să le vorbesc. Cu cât îi ignor mai mult, cu atât insistă mai tare. Samsa mă spionează și zâmbește. Mă-nfurie că vede asta ca pe o provocare, că se-nduioșează, că se gândește că mă poate îmblânzi așa cum un țăran ar îmblânzi un lup. 

Îmi găsesc de lucru la un restaurant chinezesc și la un pub. Parcă m-aș fi întors cu niște ani în urmă. Jumătate din zi mi-o petrec spălând vase la chinezi, iar noaptea, într-o bombă în care mi-ar plăcea să mă-mbăt cu Samsa pe genunchi, într-un colț întunecos, fac sandviciuri cu nume imposibil de pronunțat. Dar, în pofida programului, a salariilor modeste și a muncii monotone, mă simt bine. Chinezii nu-mi dau atenție, pentru ei sunt o colegă de muncă, mașina care înghite tot ce e murdar și-l scoate curat și uscat într-un interval de timp stabilit. Ritmul rapid mă izolează de colegi, de mine însămi, de trecut și de amintiri depuse în adânc. De tot. Iar în laboratorul pubului suntem doar doi, șeful și eu. Trebuie doar să respect ordinele, nu-i nevoie de vreo coordonare. El comandă și eu execut. În responsabilitatea mea intră fructele de mare, tonul și rechinul. Lucrez fără mănuși. Pielea mea pe carnea lor. Cuțitul alunecă ca un creion capabil să sfâșie hârtia. Sunt momente în care mă simt aproape inviolabilă, de parcă blatul de lucru ar fi un altar. Dacă să fac ce vreau eu ar trebui să însemne ceva, asta ar fi: să mă retrag în muncă precum o scoică în cochilie, să fiu mâna care, sub pretextul impurității, dintr-un corp străin pătruns în ea, creează perla, fără motiv, poate doar fiindcă în singurătatea aceea e un miez de sens, care face vizibilă singurătatea oricărei ființe minuscule în cadrul unei specii, singurătatea unui ecosistem în decursul timpului. Oboseala e un spirit care nu-și face apariția decât în zori, când bucătăria e atât de plină, încât stăm cu ușa larg deschisă. Înainte de-a mă întoarce acasă curăț aragazul și podeaua și iau un brennivín  cu chelnerii. Sau două. Sau trei. Nicio asemănare cu pisco. Aromat și dulce, atât de tare, încât îmi spulberă ziua de lucru, de parcă toate orele alea de muncă ar fi un fel de tumoare care a crescut treptat în mine începând de dimineață, minut cu minut, până ce mă ocupă total și mă obligă să mă exilez. Alcoolul e furtuna care face luciditatea să intre în colaps și să dispară. 

Sărbătorile ni le petrecem în pat și, dacă închid ochii, suntem la Chaitén. Mă simt mai puternică cu trupul Samsei sub mine, parcă mi-ar fi temelie. O fut cu o sete ce pare să conțină ceva mai mult decât nevoia de sex. Mă arunc peste ea, o inhib. Îi smulg hainele cu dinții, o adulmec cu nările dilatate, fără milă, de parc-aș vrea să dezgrop comori. Dorința mă copleșește când o am în brațe și o țin la limita unei plăceri identice, geloase, aproape meschine. O țin până-mi înghite degetele și-mi lasă mâna să le urmeze și să facă un pumn ca o inimă nebună. Iubirea îmi coboară în brațe și o zguduie. Dacă mă opresc, tremură. Dacă o pierd, mă înjură. S-o satisfac e ca lichidarea unei datorii de familie. Cădem epuizate și pacea se întinde în jurul meu, previzibilă ca niște cercuri în apă. 

Străbatem toată țara. Pentru un geolog Islanda e paradisul, iar Samsa îl cunoaște și mi-l arată de parcă ea l-ar fi zămislit. Îmi plac aceste excursii. Autostrăzile netede, goale, peisajul tapisat mereu în verde, mereu în licheni, mereu în albastru. Apa străbate locurile cu o vigoare fetală, se-adună să prindă putere, năvălește, strigă, cade. Pământul o etalează. Avem un monstru de mașină, care ajunge peste tot. Samsa o conduce cu o pasiune nefirească, știind unde merge, dar nu și ce va găsi. Cu greu mi-o lasă pe mână, de parcă n-ar fi o mașină, ci un animal credincios stăpânului și recalcitrant cu ceilalți. Ne afundăm în insulă pe drumuri inaccesibile ochilor omenești. Ea le zice vene și mă asigură că sunt sigure. Nu știu dacă glumește sau minte. Nu reușesc să ghicesc nici când o să oprească, nici de ce. Parcăm în mijlocul unui pustiu, mă pune să cobor și o luăm la picior. Ore întregi. Cu haine impermeabile, GPS, mobil, mâncare, e important. Se oprește des, ia mostre și fotografiază. Mă instruiește, sau așa crede ea. Îmi vorbește de parc-ar vorbi unei colege idioate, cu ochii larg deschiși, mâinile crispate, pronunțând rar fiecare cuvânt. Regatul ei este cel dintâi, istoria în stare pură, ca o imensă ilustrație încastrată în țesutul vulcanic, pe care ea o dezvăluie și o exprimă cu un limbaj precis, fiindcă e dobândit prin studiu. O las să treacă în față și mă concentrez pe fundul ei. În asemenea momente, ce-mi spune mă interesează cum m-ar interesa un pliant. 
 

Boulder, de Eva Baltasar, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Jana Balacciu-Matei, Anansi. World Fiction