„Ora albastră”, de Paula Hawkins (fragment)

Autoarea bestsellerului Fata din tren

„Cel mai bun roman de până acum al Paulei Hawkins – excepțional, memorabil și tensionat.” – Lee Child

Bun-venit pe Eris: o insulă cu o singură casă, un singur locuitor, o singură cale de ieșire. Inaccesibilă de pe uscatul scoțian timp de 12 ore pe zi. Cândva, a fost căminul Vanessei: o pictoriță celebră, al cărei soț, cunoscut pentru infidelitățile lui, a dispărut cu 20 de ani în urmă. Acum este căminul lui Grace: o ființă solitară legată de maree, mulțumită în izolare. Însă când o galerie de artă din îndepărtata Londră face o descoperire șocantă, pe insulă vine un vizitator. Iar secretele de pe Eris amenință să iasă la lumină… Un roman ingenios, pe care nu-l poți lăsa din mână, dar și tulburător, Ora albastră consolidează locul Paulei Hawkins printre cei mai buni dintre cei mai nuanțați și stilați povestitori.

„Emoțional și minunat de încurcat.” – DANYA KUKAFKA, autoarea romanului Execuția

„O capodoperă! Splendid și înspăimântător.” – SHARI LAPENA

„O explorare de maestru a naturii obsesiei.” – ANGIE KIM

„Aduce aminte de Daphne du Maurier: artă, insule, soți dispăruți… Greu de lăsat din mână.” – MICK HERRON

Paula Hawkins a lucrat timp de 15 ani ca jurnalistă, înainte să-și încerce talentul ca scriitoare. Născută și crescută în Zimbabwe, s-a mutat în 1989 la Londra, unde locuiește și în prezent. Primul ei thriller, Fata din tren, a devenit un fenomen global, cu vânzări de 23 de milioane de exemplare în întreaga lume. Cartea, tradusă în peste 40 de limbi, a fost ecranizată cu succes în 2016, cu Emily Blunt în rolul principal. La Editura Trei au apărut Fata din tren, În ape adânci, Focul Mocnit și Unghiul mort.

Ora albastră, de Paula Hawkins (fragment)

3

 

Atracția mareei îi răscolește sângele, o trezește în toiul nopții. Anii petrecuți pe insula Eris — deja peste 20 — au făcut din Grace o ființă mareică. O lunatică. O lunatică pe bune! Guvernată de Lună. Nu mai doarme la flux, se odihnește numai când marea o desparte de pământ.

Când știe că nu se poate furișa nimeni pe lângă ea.

Insula Eris nu e de fapt o insulă. Ca și Grace, Eris e mareică. O aproape-insulă, contopită cu continentul de o limbă îngustă de pământ de vreun kilometru și ju­mătate lungime. Timp de 12 ore pe zi, în două perioade de câte șase ore, se poate circula pe istm cu piciorul sau cu mașina. Când vine refluxul, Eris e de neatins. Dacă, așa cum s-a întâmplat azi, refluxul e la 6:30 dimineața, atunci istmul poate fi trecut în siguranță de pe la 3:30 până la 9:30.

Atunci, în toiul nopții, Grace se trezește.

Aprinde focul în soba din bucătărie și pune ibricul de cafea. Stă lângă plită și face porridge, amestecând ușor fulgii de ovăz, adăugând un vârf de sare și un strop de smântână la final. Ia micul-dejun la fereastra bucătăriei: nu poate vedea marea, dar o aude — o fiară leneșă care-și târâie ghearele pe nisip în timp ce se trage dinspre coastă.

După aceea, se așază cu laptopul la masa din bucă­tărie. Recitind e-mailul venit ieri după-amiază, simte o fluturare de panică în spatele coastelor; o îngrijorare sâ­câitoare cam ca spaima pe care o trăiești duminică seara, când ți-au rămas teme nefăcute. Vanessa nu mai este de cinci ani, cinci ani lungi, iar treburile ei tot nu sunt re­zolvate, Grace tot e certată, în scrisori și e-mailuri, de bărbați pe care nu i-a întâlnit niciodată. E vina ei, dar asta n-o face să se simtă mai bine. Ba chiar se simte mai rău. Cinci ani! Cinci ani de durere, de muncă. De amâ­nare. De ascuns. Se ridică brusc în picioare, iar hârșâitul scaunului pe gresie e strident și zgomotos. Se pare că nu se mai poate ascunde.

Mai târziu, după ce a făcut duș și s-a îmbrăcat cu haine groase, se întoarce în bucătărie ca să-și ia ochelarii. Ziua încă se străduie la răsărit, un cer ca de ciment apăsând peste dealurile de dincolo de canal. Grace golește cafetiera într-o ploscă și își ia impermeabilul și cheia de la studio din dulapul din hol, cântărind-o puțin în mână înainte s-o bage în buzunar.

Iese pe ușa din față și o închide în urma ei, tră­gând adânc în plămâni aerul rece, sărat, apoi privind în dreapta, unde insula se prăbușește în golf. În căsuța din golf e aprinsă o lumină. Marguerite e trează. Altă lunatică.

Grace o ia la stânga și se îndepărtează de mare, urcând pe poteca spre studio și, dacă alege să meargă pe ea, și mai departe: spre pădure, spre Eris Rock, spre Marea Irlandei.

La jumătatea dealului șovăie. De la ușa din față până la studio sunt câteva sute de metri, dar ar putea la fel de bine să fie și 1 500 de kilometri; e mai mult de un an de când a descuiat ultima dată ușa. Și-a găsit orice scuză — munca, extenuarea, inima frântă — ca să amâne această încheiere a socotelilor. Dar e-mailurile, telefoanele și amenințările n-aveau să dispară. Trebuie s-o facă, pentru că, altfel, care-i alternativa? Să predea cheia din buzunar și să termine cu toate? Să lase vreun străin să cerceteze hârtiile Vanessei, să lase pe cineva din afară să decidă ce părți ale vieților lor trebuie să rămână private și ce părți pot fi expuse în văzul tuturor?

Trage adânc aer în piept.

Și o ia în sus.

Cheia se răsucește surprinzător de ușor în broască, iar ușa metalică enormă se trage cu un geamăt, lăsând să iasă un val de aer cu miros de lut rece și praf, vopsea și tere­bentină. Rămâne în prag, cu ochii ațintiți la scaunul cu trei picioare din fața roții de olărit. O clipă, e incapabilă să se miște, asaltată de o amintire cu Vanessa stând aici, cu piciorul pe volant, fără să știe de vânt și de vreme, fără să știe de Grace, de toată lumea, cu excepția lutului care i se mișca sub vârfurile degetelor.

Grace clipește ca s-o alunge pe Vanessa, iar restul stu­dioului se limpezește în ochii ei: bancul de lucru din fața ferestrei, plin de cutii, cuptorul din fundul încăperii, masa din mijloc, prăfuită și încărcată cu hârtii, carnete și alte cutii. Rafturile dinspre fundul camerei sunt ticsite cu oale și pensule cu vopsea întărită pe ele, șpacluri, boțuri de lut întărit, o sferă perfectă din cuarț roz, cranii de păsări, un pescăruș cu trei degete și un culic cu un cioc lung, arcuit, ca o mască din vremea ciumei. Mai sunt și suporturi și cuțite, ace și clești ruginiți, un cuțit de rașchetat și un set frumos de ciocane de zidărie de diferite dimensiuni, cu mânere de fag, aliniate ca niște matrioști.

Grace crede că fuseseră un cadou. De la Douglas, poate, sau de la vreunul dintre ceilalți bărbați ai ei. Oricum, erau folosite rar. Vanessei îi plăcea ideea de cio­plit în piatră, dar o frustra aplicarea în practică. Prea greu, prea zgomotos, prea violent. Se întorcea, așa cum făcea întotdeauna după o perioadă de infidelitate, la materia­lele pe care le iubea, cele pe care le stăpânea: lut, culori.

Pânzele Vanessei dispăruseră de mult, ca și oalele și vazele. În urmă cu trei ani, după ce fusese validat în sfârșit testamentul, Grace trimisese operele de artă la Fairburn, fundația desemnată beneficiar al moștenirii sale artistice.

Grace, care este executorul ei testamentar și al doi­lea moștenitor, fusese foarte hotărâtă să-i sorteze docu­mentele — scrisorile, carnetele și fotografiile — înainte să trimită orice considera parte din patrimoniul artistic, dar erau foarte multe, iar oamenii de la Fairburn s-au do­vedit nerăbdători, cerând totul imediat. Grace se pusese pe picioarele dindărăt, iar relațiile se deterioraseră rapid. Existaseră sugestii că n-ar fi aptă pentru rolul de executor. Fuseseră formulate acuzații, reclamații că lipsesc piese, că Grace ținea lucrurile în loc, că nu respecta dorințele Vanessei. Grace folosise ce putere avea: se retrăsese, lăsase apelurile să intre în mesageria vocală, ignorase e-mailu­rile. O vreme, totul fusese liniștit.

În ultima vreme, totuși, redevenise zgomotos, cu scri­sori de la doi avocați luna trecută — una dintre ele ce­rea un catalog cuprinzător al documentelor Vanessei, iar cealaltă, un catalog al lucrărilor în ceramică. Iar ieri, un e-mail. Care nu venea de la un avocat, ci de la un domn Becker, curatorul de la Fairburn. Grace se obișnuise să șteargă toată corespondența pe tema asta, însă mesajul ăsta sărea în ochi, cu un ton destul de diferit de atitudinea bătăioasă cu care se învățase din partea lor. E un subiect destul de urgent pe care aș vrea să-l discut cu tine, scria dom­nul Becker. Te rog, ia legătura cu mine — tonul avea ceva implorator, era aproape mișcător.

Și iat-o aici — în studio. Se mai plimbă o dată prin cameră; își trece degetele prin praful de pe masa așezată pe capre, ia o sculă de crestat micuță și ascuțită, cântărește în mână cel mai mare dintre ciocanele de zidărie și în cealaltă craniul ca o pană al pescărușului.

Ia cea mai apropiată cutie cu hârtii și pornește spre casă.

 

Jurnalul Vanessei Chapman

Înăbușitor.

Expoziția de la Whitewall s-a închis sâmbătă — un succes total din punct de vedere comercial — s-au vândut toate exponatele. Un rând în rezumatul What’s On din Modern Painting — „Chapman reușește la limită să nu cadă pradă clișeului“.

Se pare că am frumusețe, dar nu și substanță.

După ce s-a închis expoziția, am mers la Izzy, chipurile pentru cină, deși nu s-a materializat niciun fel de mâncare. Oameni îngrozitori — plicticoșii de la Bullingdon, prostănaci cu familii pline de bani care se uită de sus la mine, pentru că eu nu sunt așa — vorbărie neîncetată despre vacanțe și prețurile proprietăților.

În tot timpul ăsta, Julian s-a uitat la mine, a zâmbit și mi-a spus ce mândru e. Deja își face planuri cum să cheltuie banii.

 

4

 

Becker ascultă radioul în mașină; e o discuție despre Daphne du Maurier.

Trei persoane, un prezentator și doi invitați, dintre care unul e o femeie și celălalt, un bărbat, vorbesc despre o nouă biografie șocantă a scriitoarei, care sugerează o relație nepotrivită cu tatăl ei.

O relație abuzivă, spune femeia.

O relație incestuoasă, adaugă bărbatul, nu știm cu cer­titudine dacă a existat constrângere.

Această relație ar fi avut loc înainte ca du Maurier să împlinească 16 ani, deci categoric a fost abuzivă, ri­postează femeia cu înflăcărare. Copiii nu pot să-și dea consimțământul.

Într-adevăr, așa este, intervine prezentatorul. Dar de ce, se grăbește să adauge, încercând să mute discuția pe teren mai sigur, de ce credeți că suntem atât de interesați de viețile private ale artiștilor? Lumea pare să țină atât de mult la ideea că tot ce pune pe hârtie un scriitor trebuie să se bazeze pe experiență, atunci insinuarea aici este că această… relație, situația dintre du Maurier și tatăl ei i-a inspirat cumva cărțile, în mod special Rebecca.

Asta se întâmplă mai ales cu scriitoarele, comentează femeia. Criticii par incapabili să atribuie unei femei capa­citatea de-a inventa și…

Ei, haide! ripostează bărbatul. Nu e vorba întotdeauna despre sexism, Marjorie.

Nu întotdeauna, nu, n-am spus că întotdeauna, dacă mă lăsai să-mi termin propoziția, ai fi…

Becker închide radioul.

Drumul urcă de ceva vreme; a ajuns în vârful trecă­torii. Ia o ultimă serpentină și în fața lui se dezvăluie o vale pictată în nuanțe de verde, bronz și cupru, cu versanți abrupți. În stânga, terenul coboară spre sclipirile de oțel ale apei care se vede printre ferigi. În dreapta e un gard care ține căprioarele departe și pe trei stâlpi la rând stau ciori, de culoarea onixului și amenințătoare, care-l pri­vesc cum trece.

Poate că Păsările dintr-un asemenea peisaj au venit, își spune el. Nu filmul, cu căldura luminii din nordul Californiei și frumusețea strălucitoare a lui Tippi Hedren, ci povestea originală a lui du Maurier, sumbră, înspăimân­tătoare și tragică. Simte o înțepătură pe șira spinării. Își desface și-și strânge de câteva ori mâinile, încercând să-și relaxeze strânsoarea mâinilor pe volan.

Ora albastră, de Paula Hawkins, Ed. Trei, 2024, trad. Alexandra Fusoi, col. „Fiction Connection Mystery”