• „Tigrul se îmblânzește cu mângăieri, nu cu bățul” - proverb persan

„Pui de cotoroanță”, de Margaret Atwood (fragment)

„Pui de cotoroanță”, de Margaret Atwood (fragment)

Al patrulea roman din proiectul Hogarth Shakespeare, Pui de cotoroanță, de Margaret Atwood a fost inclus pe listele celor mai bune cărți ale anului 2016 din: Sunday Times, The Times, The New York Times Book Review, Washington Post, New York Magazine, The Millions, NPR Books, Canadian Literature, ELLE, Amazon

Margaret Atwood a scris romanul Furtunii perfecte, purtându-și cititorii prin Canada zilelor noastre, din societatea elevată a unui mare Festival Shakespeare până în sistemul penitenciar, din lumea coruptei clase politice până în cea a deținuților de drept comun. Fenomenele paranormale, comunicarea cu cei dragi chiar și dincolo de moarte adaugă un plus de originalitate acestei bijuterii literare care se citește cu sufletul la gură și care, deși urmează îndeaproape coordonatele textului-sursă (uzurparea, pierderea, remușcările, dorința de răzbunare, răzbunarea prin iertare), propune un final cu totul neașteptat. Pui de cotoroanță este unul dintre apelativele folosite în Furtuna de Prospero și Ariel pentru Caliban. Reputatul critic britanic Jonathan Bate consideră Pui de cotoroanță „categoric cel mai inteligent roman neo-shakespearian” (The Times).

„O combinație de dramă rafinată, simțire profundă și amuzament nestăvilit.” (Lindsay Duguid, Times Literary Supplement)

„Un succes nepereche... o explorare revelatoare și palpitantă a temelor shakespeariene.” (John Harding, Daily Mail)

Felix a ajuns la apogeul carierei sale de director artistic al Festivalului de Teatru de la Makeshiweg. Montările lui sunt uimitoare, ba chiar de-a dreptul năucitoare. Acum, tocmai pregătește o premieră cu Furtuna, un spectacol cum nu s-a mai văzut: nu numai că o să-i sporească reputația, ci îi va și lecui rănile pricinuite de pierderea celor mai dragi ființe din viața lui. Sau, cel puțin, acesta era planul lui. O trădare cu totul neașteptată îl face să se sihăstrească într-o cocioabă, departe de ochii lumii, bântuit de amintirea Mirandei, a iubitei sale fiice pierdute, și îmboldit de gândul răzbunării. După 12 ani, prilejul favorabil i se arată sub forma unui curs de teatru ținut la un penitenciar din zonă. Aici, Felix și actorii-deținuți vor monta Furtuna și-i vor atrage în cursă pe trădătorii care i-au distrus viața. Pură magie! Va reuși însă acest moment, care coincide cu prăbușirea inamicilor săi, să-l facă pe Felix să-și regăsească eul de altădată? Reluând temele piesei shakespeariene despre vrăji, răzbunare și o a doua șansă în viața, Margaret Atwood ne poartă într-o călătorie interactivă, dominată de iluzii, plină de surprise și miracole copleșitoare.

În seria „Hogarth Shakespeare”, mari scriitori contemporani revizitează piesele shakespeariene: 

Jeanette Winterson, Poveste de iarnă
Howard Jacobson, Neguțătorul din Veneția
Anne Tyler, Îmblânzirea scorpiei
Margaret Atwood, Furtuna
Tracy Chevalier, Othello
Edward St Aubyn, Regele Lear
Jo Nesbø, Macbeth
Gillian Flynn, Hamlet

Pui de cotoroanță va fi lansat la Târgul de carte Gaudeamus 2017, vineri, 24 noiembrie, de la ora 19.00, la standul Editurii Humanitas. Vor vorbi: Nigel Bellingham, George Volceanov, Radu Vancu, Denisa Comănescu.

Margaret Atwood este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a peste 40 de volume, cuprinzând romane, proză scurtă, poezie, cărți pentru copii și eseuri, traduse în peste 30 de limbi. S-a născut la Ottawa, Ontario, pe 18 noiembrie 1939. Și-a luat licența în limba engleză la Victoria College, University of Toronto, în 1961, continuându-și studiile la Radcliffe College (1962) și la Harvard University (1962–1963; 1965–1967). A debutat cu un volum de versuri, Double Persephone, în 1961, urmat de peste 15 de cărți de poezie, multe încununate cu premii importante. A publicat 16 romane, printre care: Femeia comestibilă (The Edible Woman, 1969), Femeia-oracol (Lady Oracle, 1976), Povestea cameristei (The Handmaid’s Tale, 1985), Ochi-de-pisică (Cat’s Eye, 1988), Mireasa hoțomană (The Robber Bride, 1993), Alias Grace (1996), Asasinul orb (The Blind Assassin, 2000), Oryx și Crake (Oryx and Crake, 2003), MaddAddam (2013) și Pui de cotoroanță (Hag-Seed, 2016). Printre zecile de premii prestigioase care i-au fost acordate se numără: The Governor General’s Award (1966, 1985), Arthur C. Clarke Award (1987), Giller Prize (1996), Booker Prize (2000), Franz Kafka Preis (2017). I-au decernat titlul onorific de doctor honoris causa 30 de universități, printre care Oxford și Sorbona. Este membră a Societății Regale din Canada și i s-au conferit zeci de distincții, printre care Ordinul Norvegian al Meritului Literar și titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor al Franței.  


Pui de cotoroanță, de Margaret Atwood (fragment) 
 

Așa se face că în Anul Nouă al exilului său – când Miranda împlini doisprezece ani –, domnul Duke își găsi o slujbă. Nu era una de ținută înaltă, dar asta îi convenea lui Felix, care dorea să treacă neobservat. Spera că întoarcerea lui printre oameni, interacțiunea cu ei, îl vor readuce cu picioarele pe pământ. Își dădea până și el seama că începuse s-o ia razna. Stătuse prea mult timp singur, măcinat de suferință, prea pusese la suflet toată durerea adunată-n interior. Se simțea de parcă s-ar fi trezit dintr-o visare îndelungată, plină de melancolie.
Dăduse peste slujbă citind unul dintre ziarele locale on-line. Un profesor ce preda un program de nivel liceal de Educație prin Literatură la Penitenciarul Districtual Fletcher se îmbolnăvise subit – s-a constatat că era vorba de o maladie fatală. Se căuta, în cel mai scurt timp cu putință, un suplinitor. Postul urma să fie temporar. Candidatul trebuia să aibă oarece experiență în domeniu, deși, presupunea Felix, nu una foarte bogată. Cei interesați…
Felix se arătă interesat. Folosind adresa de e-mail a domnului Duke, trimise o primă noti-ficare, prin care își exprimă dorința de-a ocupa respectivul post. Apoi, își ticlui o scurtă autobiografie falsă, plastografiind recomandările vechi de decenii ale mai multor școli obscure din statul Saskatchewan, semnate de directori care, între timp, trebuie că muriseră ori se mutaseră în Florida. Era sigur în proporție de nouăzeci la sută că acestea nu vor fi verificate în veci: la urma urmei, el oricum n-ar fi fost acceptat decât de umplutură. În scrisoarea de intenţie, arătă că-i pensionat de câțiva ani, dar simte nevoia să dăruiască și el ceva comunității, în condițiile în care viața fusese atât de generoasă cu el.
Aproape imediat se și trezi invitat, prin e-mail, la interviu, iar asta îl făcu să presupună că nu mai fuseseră depuse și alte cereri. Cu atât mai bine: probabil că-s disperați și va primi sigur slujba, în lipsa unor contracandidați. În acest moment, chiar și-o dorea de-adevăratelea, se autosugestionase puternic de tot. Cine știe, poate o fi bună la ceva.
Se primeni – în ultima vreme devenise delăsător la capitolul igienă – și își cumpără o cămașă verde-închis, mai de tăvăleală, de la magazinul Mark’s Work Wearhouse din Wilmot. Își aranjă până și barba. O lăsase să crească în toți acești ani; de-acum era grizo-nantă, aproape albă, și avea și sprâncene albe, lungi, pe măsură. Spera că-i vor da un aer de om înțelept.
Interviul nu avu loc la Penitenciarul Fletcher, ci la un McDonald’s din apropiere. Femeia care i-l luă era ca la vreo patruzeci de ani și se străduia din greu să arate bine: avea o șuviță rozalie în părul ei blond, purta cercei strălucitori și avea unghiile îngrijite, date cu ojă argintie. I se prezentă drept Estelle. Faptul că se prezintă cu numele mic e un semnal de bun augur, înseamnă că-și dorește să fie prieteni, cugetă el. Ea îl lămuri că nu lucrează la Fletcher; e profesor universitar la Universitatea Guelph și monitorizează de la distanță cursul din penitenciar. De asemenea, este membra mai multor comitete consultative ale guvernului. Pentru Ministerul Justiției.
— Bunicul meu a fost senator, îi spuse ea. Treaba asta mi-a deschis niște uși. S-ar putea zice că știu cum merg lucrurile și trebuie să vă mărturisesc că programul de Educație prin Literatură este, în mai mare sau mai mică măsură… ei bine, e copilul meu de suflet. M-am luptat din greu pentru el!
Felix o complimentă, găsind admirabilă strădania ei. Estelle răspunse că toți ne străduim să facem tot ce ne stă în puteri.
Profesorul care a murit a fost o persoană minunată; sunt mulți cei care-i regretă dispari-ția, totul s-a întâmplat atât de brusc, a venit ca un veritabil șoc. La Fletcher, el s-a străduit din greu; a realizat… ei, bine, a dat tot ce-a avut mai bun, în condiții care… unde nimeni nu se aștepta la cine știe ce rezultate.
Felix dădu din cap aprobator și făcu de câteva ori îhî în momentele potrivite, se arătă înțelegător și o privi drept în ochi. În replică, zâmbetele lui Estelle se înmulțiră. Totul mergea șnur.
Trecând peste această etapă preliminară, Estelle se lansă în interviul propriu-zis. Trase adânc aer în piept și spuse:
— Cred că vă recunosc, domnule Duke. Cu toată barba asta, care, trebuie să mărturisesc, vă conferă o distincție aparte. Sunteți Felix Phillips, nu-i așa? Celebrul regizor? Merg la Festival din fragedă copilărie, bunicul ne ducea mereu; am o colecție uriașă de caie-te-program!
Și, cu asta, s-a zis cu alter-ego-urile. 
— Așa-i, răspunse Felix, dar la această slujbă candidez pe numele de dl Duke. M-am gândit că așa nu s-ar speria lumea de mine.
— Înțeleg.
Urmă un zâmbet ceva mai chinuit. Un regizor de teatru tomnatic, lipsit de arme, poate, oare, speria pe cineva? Pe deținuții unși cu toate alifiile din Penitenciarul Fletcher? Nu zău?
— Dacă vreunul dintre angajatori mi-ar afla identitatea, ar spune că sunt supracalificat pentru slujba asta.
Schiță un zâmbet și mai larg: lui Estelle, acest argument îi păru ceva mai convingător.
— Așa că acesta ar putea rămâne secretul nostru, zise Felix coborând glasul și aplecân-du-se peste masă. Mi-ați putea fi confidentă.
— Vai, ar fi nostim! exclamă ea. Îi plăcea ideea: Confidenta! Ca într-o piesă din epoca Restaurației! Din Moștenitoarea de la oraș sau… 
— De Aphra Behn1, spuse Felix. Doar că acolo confidentele se ocupă de spargeri.
Era impresionat, căci era vorba de o piesă obscură, nu de una pe care s-o fi montat el vreodată.
— Poate că toată viața mi-am dorit să fiu o spărgătoare, răspunse ea izbucnind în râs. Dar, serios, pentru mine e o adevărată onoare! Probabil că am văzut aproape toate piesele pe care le-ați montat la Makeshiweg pe vremea când lucrați acolo. Mi-a plăcut la nebunie Lear-ul dumneavoastră! A fost așa de, așa de…
— Visceral, zise Felix, citându-l pe unul dintre cronicarii entuziaști.
— Da, încuviinţă Estelle. Visceral. Făcu o pauză și urmă: Dar slujba asta… vreau să spun că, firește, sunteți cu mult supra-calificat. Vă dați seama că-i vorba de-o slujbă temporară – de doar trei luni pe an. Să nu vă așteptați la o plată pe măsura…
— Nu, nu, o liniști Felix. Doar plata obișnuită. M-am retras de ceva timp și se cam de-pune rugina pe mine.
— V-ați retras? Vai, dar sunteți prea tânăr să vă retrageți, spuse ea, un compliment făcut din reflex. Ar fi o mare pierdere.
— Sunteți drăguță, zise Felix.
Urmă o pauză.
— Vă este clar că aici e vorba de o închisoare, spuse ea într-un târziu. O să le predați, ei, bine, unor infractori condamnați la detenție. Scopul cursului este să le îmbunătățească deprinderile educaționale fundamentale, astfel încât să-și poată găsi locul în comunitate odată ce vor reveni înapoi între oameni. Nu vi se pare că muncind aici ați strica orzul pe gâște?
— Pentru mine asta ar fi o provocare, răspunse Felix. Întotdeauna mi-au plăcut provocă-rile.
— Hai să fim cinstiți, spuse Estelle. Unii dintre acești oameni își ies din pepeni cu una-cu două. Îi apucă năbădăile. N-aș vrea să aveți de…
Parcă îl și vedea pe Felix zăcând pe dușumea, cu un cosor confecționat în închisoare ieșindu-i din gât, într-o băltoacă de sânge care se face tot mai mare.
— Scumpă doamnă – peroră Felix, apelând la o pronunție scenică de aristocrat pur-sânge –, la începuturile teatrului, actorii erau oricum considerați aproape de-aceeași teapă cu infractorii. Și am cunoscut mulți actori – asta fac ei, îi apucă năbădăile! E furia scenei. Există mijloace prin care aceasta poate fi controlată. Și, studiind cu mine, le garantez că vor învăța să-și stăpânească pornirile.
Estelle păru să șovăie pe mai departe, dar spuse:
— Păi, dacă vreți să-ncercați…
— Eu mi-aș dori să-mi fac treaba așa cum știu, zise Felix forțând mâna norocului. Mi-aș dori să am o libertate de acțiune considerabilă.
Erau abia la începutul semestrului și răposatul profesor abia se apucase de treabă, așa că Felix avea suficiente condiții să fie creativ.
— Ce citesc ei, de regulă, la acest curs?
— Păi, am pus bază pe De veghe în lanul de secară, răspunse Estelle. Destul de mult. Și pe câteva povestiri de Stephen King, astea chiar le plac. Ciudatul incident cu câinele pe timpul nopții. Mulți se identifică cu situația de-acolo și e lectură facilă. Cu propoziții scurte.
— Aha, făcu Felix.
De veghe în lanul dat dracului, își spuse în sinea lui. Ciuguleală insipidă pentru puștimea din anul pregătitor, de dinainte de colegiu. Iar aici e vorba de un penitenciar de securitate medie spre maximă; e vorba de adulți, de oameni cu vieți care i-au împins cu mult dincolo de acești parametri.
— Voi merge pe un alt tip de abordare.
— Nu îndrăznesc să vă întreb pe ce anume, spuse Estelle, înălțându-și capul cu o arcuire a gâtului.
Acum, că acceptase să-i ofere slujba, era suficient de relaxată să poată flirta. Păzește-ți pantalonii, Felix, se mustră el în gând. Nu poartă verighetă, așa că ești o pradă interesantă. Nu te arunca într-o poveste pe care n-o poți duce la bun sfârșit.
— Pe Shakespeare, zise el. Asta mi-e abordarea.
— Pe Shakespeare? se minună Estelle, care până atunci stătuse aplecată în față, iar acum se trase înapoi. 
Oare și-o fi reconsiderând decizia?
— Bine, dar asta-i mult prea… sunt o mulțime de cuvinte pe care… Se vor simți descu-rajați; poate că ar trebui să alegeți lucruri de un nivel mai… Sinceră să fiu, unii dintre ei abia pot citi.
— Credeți că actorii lui Shakespeare își petreceau o grămadă de timp citind ? Erau niște meseriași, exact ca – luă de nicăieri un exemplu, poate că unul nu tocmai fericit – ca zidarii! Nu citeau niciodată toată piesa; nu-și memorau decât propriile versuri și replici. Și improvi-zau foarte mult. Textul nu era tratat ca o vacă sfântă.
— Da, bine, știu, dar… îngăimă Estelle. Dar Shakespeare e un autor atât de clasic.
Vrea să spună că-i prea bun pentru ei.
— El n-a avut intenția să fie un clasic! răspunse Felix, adăugând o undă de indignare tonului său. Pentru el, clasicii erau Vergiliu, și Herodot, și… El era, pur și simplu, un manager-actor care încerca să se mențină pe linia de plutire. Doar datorită norocului îl avem astăzi pe Shakespeare! Nici nu i s-a publicat opera până nu s-a dus! Vechii lui prieteni i-au pus cap la cap piesele din crâmpeie – o gașcă de actori ca vai de mama lor, care încercau să-și amintească vorbele rostite odinioară, hăt după ce tipul a apucat să moară!
Când te încearcă nesiguranța, dă-i înainte, își zise el. Era un truc vechi, folosit atunci când încremeneai pe scenă: bagă un vers, orice ar putea suna bine, cât să aibă sufleurul timp să-ți arunce versul corect.
Estelle îl privi încurcată.
— Păi, da, așa-i, dar ce are asta de-a face cu…
— Eu unul cred în interacțiune, spuse Felix pe un ton cât mai autoritar cu putință.
— Ce fel de interacțiune? îl întrebă Estelle, de data asta îngrijorată de-a binelea. Trebuie să le respecți spațiul personal, n-ai voie să…
— O să jucăm, o lămuri Felix. Asta voiam să spun. O să jucăm piesele. Doar astfel poți să pătrunzi în sufletul personajelor. Ah, nu vă faceți griji, voi îndeplini criteriile oficiale, oricare ar fi acestea. Vor avea teme de casă, vor scrie eseuri și alte chestii de-astea. O să le pun note. Îmi închipui că astea-s cerințele.
— Sunteți idealist, spuse Estelle zâmbind. Eseuri? Eu zău că…
— Niște bucăți de proză, zise Felix. Despre piesa pe care va fi s-o jucăm.
— Chiar credeți că se poate? îl întrebă Estelle. Că i-ați putea înhăma la așa ceva?
— Dați-mi trei săptămâni, o rugă Felix. Dacă în acest interval n-o să-mi iasă figura, voi lucra pe De veghe în lanul de secară. Promit.
— În regulă, de acord, spuse Estelle. Vă țin pumnii.

Primele săptămâni fură, într-adevăr, nițel cam dure. Felix și Shakespeare au trebuit să-și croiască drum la deal, pășind pe un sol plin de scaieți, și Felix descoperi, cu acest prilej, că-i mai puțin pregătit pentru condițiile dinăuntru decât se așteptase. Se văzuse nevoit să-și afirme autoritatea, să impună câteva reguli ferme. La un moment dat, își amenință cursanții că o să-și dea demisia. Câțiva dintre ei abandonară cursul, dar cei care au rămas au dat dovadă de seriozitate și, până la urmă, cursul Shakespeare de la Penitenciarul Fletcher înregistră un succes total. Cu toată modestia lui, era inovator; în același timp, s-ar fi putut spune că era avangardist – iar Felix le-a și spus asta studenților săi, explicându-le termenul cât mai clar. Era marfă. După primul an, tipii începură să se înghesuie la curs. Rezultatele la citire și scriere se îmbunătățiră, în chip de-a dreptul uluitor, cu zece-cincisprezece procente. Cum izbutea să obțină enigmaticul domn Duke aceste rezultate? Lumea clătina din cap a mirare, planau suspiciunile de fraudă. Dar nici vorbă de-așa ceva, rezultatele testelor obiective administrate cursanților erau de partea lui. Efectul era real.
Lui Estelle îi fură recunoscute meritele afară, în lumea largă, acolo unde se întrunesc universitarii și se țin conferințele, unde sunt avansate teoriile și miniștrii aprobă bugetele, dar Felix nu-i purta pică pentru asta. Era mult prea ocupat ca să aibă timp și de-așa ceva. Se întorsese în lumea teatrului, dar într-un mod nou, unul pe care nu-l anticipase vreodată, la altă vârstă. Dacă cineva i-ar fi spus atunci că, într-o bună zi, o să regizeze Shakespeare cu o adunătură de deținuți, la mititica, i-ar fi răspuns că are halucinații.
*
Lucra acolo de trei ani. Își alesese piesele cu grijă. Începuse cu
Iulius Caesar, continuase cu Richard al III-lea și apoi venise la rând Macbeth. Lupte pentru putere, trădări, crime: studenții lui pricepeau imediat aceste subiecte, deoarece, în felul lor, și ei erau experți în chestiunile astea.
Își aveau părerile autorizate despre cum ar fi putut personajele să-și rezolve afacerile mai bine. Mare prostie, auzi, să-l lași pe Marc Antoniu să vorbească la funeraliile lui Caesar, fiindcă asta i-a oferit un prilej favorabil și uite ce s-a întâmplat pe urmă! Richard a întins coarda prea mult, n-ar fi trebuit să asasineze chiar pe toată lumea, de-aia nu l-a ajutat nimeni când a sosit sorocul ultimei bătălii. Dacă vrei să fii mare barosan, îți trebuie și niște aliați: gogomanule! Cât despre Macbeth, n-ar fi trebuit să se încreadă în vrăjitoarele alea, fiindcă l-au făcut să fie exagerat de încrezător în sine, ceea ce constituie o mare Greșeală. Regula numărul unu: trebuie să fii tot timpul cu ochii în patru la punctele tale slabe, fiindcă orice poate sfârși prost va sfârși prost. Știm asta, nu-i așa? Toată lumea dă din cap aprobator.
Felix avu înțelepciunea să transforme aceste opinii în teme de casă.
Evită comediile romantice: erau prea frivole pentru gașca de-aici și nu era o idee bună să abordeze chestiuni legate de sex, care ar fi putut provoca tărăboi. Iar la Hamlet și Lear renunță dintr-un alt motiv: erau mult prea deprimante. Și așa, în penitenciar aveau loc destule tentative de sinucidere, unele dintre ele încununate de succes. Cele trei piese pe care le făcuse până acum erau acceptabile deoarece, chiar dacă se terminau cu câte un mănunchi de decese, ofereau și câte un nou început în persoana învingătorului, oricare ar fi fost acesta. Comportamentul malefic și chiar și cel stupid erau pedepsite, iar virtutea își căpăta, mai mult sau mai puțin, răsplata. Se strădui din greu să le explice că, la Shakespeare, răsplata vine întotdeauna într-o măsură mai mare sau mai mică.
Folosi aceeași metodă de predare la fiecare piesă. Mai întâi, toată lumea citea în avans textul, o versiune prescurtată, pregătită de el. Tot el le oferea și un rezumat al intrigii, plus un set de însemnări și o pagină cu termeni arhaici. De regulă, cei care nu reușeau să treacă peste aceste etape se retrăgeau.
Pe urmă, când își întâlnea cursanții, le schița ideile principale: despre ce-i vorba în piesă? Întotdeauna erau cel puțin trei idei principale, uneori chiar mai multe, fiindcă, după cum le explica el, Shakespeare e lunecos. Are o mulțime de straturi. Îi place să ascundă lucruri în dosul cortinei, până când – brusc, ca prin minune – te ia prin surprindere.
Următorul pas era important pentru metoda lui. Studenții aveau voie să-și aleagă o listă de înjurături, dar numai din textul piesei. Chestia asta le plăcea; în același timp, se asigura că vor citi textul cu maximă atenție. Apoi, lansă un concurs: le scădea puncte celor care foloseau alte înjurături. Aveai voie să spui doar „Du-te la dracu’, mutră de smântână“ dacă piesa în discuție era
Macbeth. Cei ce încălcau această regulă pierdeau puncte. La final primeau o recompensă prețioasă, constând în țigări pe care Felix le introducea în închisoare pe șest. Treaba asta se bucura de mare popularitate.
În continuare, programa prevedea un studiu aprofundat al personajelor principale, pe care le analizau la ore unul câte unul. Ce anume-i pune în mișcare? Ce vor? De ce fac ceea ce fac? Aveau loc dezbateri încinse, erau propuse diferite versiuni interpretative. Este Macbeth un psihopat, sau nu? A fost Lady Macbeth dintotdeauna tralala, sau a luat-o razna din cauza mustrărilor de conștiință? Este Richard al III-lea un ucigaș cu sânge rece înnăscut, sau este produsul epocii sale și al familiei sale lărgite, complet depravate, în care trebuia să ucizi ca să nu fii ucis?
Foarte
interesant, spunea Felix din când în când. Bună idee. Poanta e, adăuga el, că la Shakespeare nu există niciodată un singur răspuns.
Pe urmă stabilea distribuția, formând câte o echipă care să ajute fiecare personaj princi-pal: sufleuri, corepetitori, creatori de costume. Echipele puteau rescrie textele personajului respectiv folosindu-și propriile cuvinte, puteau să le transpună în limba zilelor noastre, dar nu aveau voie să schimbe intriga. Asta era regula.
Ultima temă de casă, pe care o aveau de scris după jucarea piesei, era o compunere des-pre ce se întâmplă cu personajul jucat de ei, în cazul în care acesta rămâne viu la final, după încheierea intrigii. În caz contrar, o compunere despre părerea celorlalte personaje referi-toare la persoana celui sau celei decedate, după înmormântarea acesteia și finalul piesei.
După ce abreviau textul, făceau repetiții, lucrau la coloana sonoră, confecționau recuzita și costumele din materiale aduse de Felix de afară, cu mașina, la penitenciar. Existau, desigur, niște limite: n-avea voie să introducă nimic ascuțit, explozibil, nimic ce putea fi fumat ori injectat. N-avea voie să aducă pistoale de jucărie. Constată că n-are voie să introducă nici vreo imitație de sânge: motivul oficial era că acesta ar putea fi luat drept sânge adevărat și ar putea duce la instigarea deținuților.
Pe urmă, interpretau piesa, scenă după scenă. N-o puteau prezenta unui public în timp real: conducerii penitenciarului îi era groază să-i adune pe toți deținuții la un loc, de teamă să nu se ajungă la violențe și, oricum, nu exista o sală de spectacole suficient de mare. Nu le rămânea decât să filmeze fiecare scenă în parte, iar apoi s-o monteze digital, permițându-i lui Felix să bifeze „deprinderile vandabile achiziționate“ pe numeroasele formulare unde se cerea evaluarea acestora. Realizarea unei înregistrări video însemna că nici un actor nu trebuie să se jeneze când ia o bâlbă: pasajul respectiv putea fi refăcut.
Când înregistrarea era gata, cu tot cu efecte speciale și muzică, era prezentată tuturor celor din Penitenciarul Fletcher, pe televizoarele cu circuit închis din celule. Șezând în biroul directorului în timpul transmisiei, împreună cu acesta și cu mai mulți sus-puși, lui Felix îi râdea inima de bucurie auzind uralele, aplauzele și comentariile ce răzbeau până la ei, din celule, prin sistemul de supraveghere. Deținuților le plăceau scenele de luptă. De ce nu? Tuturor le plac scenele astea: de-aia le-a și introdus Shakespeare.
Jocul actorilor era, poate, un pic prea dintr-o bucată, dar plin de însuflețire. Felix își do-rea să fi putut stoarce măcar jumătate din aceste emoții și din actorii profesioniști cu care lucrase odinioară. Reflectoarele străluceau pentru o clipă într-un ungher obscur, dar, iată, străluceau.

După transmisie urma o petrecere cu actorii din distribuție, ca într-un teatru adevărat – asta la insistențele lui Felix –, cu chipsuri de cartofi și cu bere de ghimbir, iar Felix le împărțea țigări și băteau cuba, iar apoi puteau să revadă ultima parte a înregistrării, unde apărea distribuția. Toți cursanții – până și cei cu roluri mărunte, până și corepetitorii – ajungeau să-și vadă pseudonimul artistic pe ecran. Și, fără să aibă nevoie de vreun îndemn, se comportau exact ca actorii adevărați, se lăudau unii pe alții. „Măi, Brutus – ai fost mortal!“ „Ai fost mare, măi, Ritchie!“ „Dă-ne un ochi de amfibiu!“ Zâmbeau larg, dădeau din cap aprobator, surâdeau timid.
Urmărind numeroasele chipuri care se uitau la propriile chipuri pretinzând a fi altcineva decât erau în realitate, lui Felix i se păru, curios, mișcătoare întreaga scenă. O dată în viață erau și ei îndrăgostiți de propria lor persoană.

Cursul ținea din ianuarie până-n martie și, în aceste luni, Felix era în culmea fericirii. În schimb, vara și toamna, când își petrecea tot timpul în coliba lui, redevenea posomorât. După o carieră strălucită, ca a lui, ce decădere – să monteze Shakespeare la bulău, cu o gașcă de hoți, vânzători de droguri, delapidatori, ucigași, pungași și țepari. Oare așa o să-și sfârșească zilele, dispărând, încet-încet, într-o văgăună?
„Felix, Felix“, își spunea în sinea lui. „Pe cine crezi tu că prostești?“ „E un mijloc de a-mi atinge scopul“, își răspundea sieși. „Există un obiectiv la orizont. Și, măcar, e vorba de teatru.“ „Ce obiectiv?“ venea replica lui.
Cu siguranță avea unul. O cutie închisă, ascunsă sub o stâncă, având pe capac un R de la Răzbunare. Nu-i era foarte clar încotro se îndreaptă, însă trebuia să se încreadă în faptul că se îndrepta spre o destinație.

 

Pui de cotoroanță, de Margret Atwood, Humanitas Fiction, 2017, trad. și note de George Volceanov, col. „Raftul Denisei” 



Articole asemănătoare

„Scurtă istorie a șapte crime”, de Marlon James (fragment în avanpremieră)

Palpitant și inventiv, ambițios și fascinant, „Scurtă istorie a șapte crime” este unul dintre cele mai remarcabile și extraordinare romane ale secolului XXI. Romanul a primit în 2015 Premiul Man Booker.

De ce se îndrăgostesc bărbații de scorpii? – „Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

Pe fundalul unei povești amuzante și pline de suspans, cu o intrigă aproape polițistă, Margaret Atwood deschide în Mireasa hoțomană problematici incomode, precum criza cuplului modern ), dialectica subiect privitor (masculin)-obiect privit (feminin), războiul sexelor sau războaiele de uzură și luptele tăcute dintre femei.

Despre dragoste și alți demoni: „Vina”, de Camelia Cavadia

Roman de debut, „Vina”, de Camelia Cavadia, este un roman psihologic ce dezvoltă într-un mod surprinzător câteva teme destul de incomode: problema (ne)comunicării în cuplu, alcoolismul, autodistrugerea sau (ne)asumarea greșelilor.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu