Cum să-mi trăiesc viața? După ce valori să mă ghidez? Ce fel de persoană ar trebui să fiu? Ce țeluri vreau să ating?
„Marea majoritate a oamenilor nu-și pun aceste întrebări, ci acționează pur și simplu fără să-și ia un răgaz să gândească, adoptând concepțiile convenționale despre viață și ceea ce este important de-a lungul ei, duși încotro îi poartă valul mulțimilor alcătuite din indivizi care au răspunsuri de-a gata, fără să se îndoiască vreo clipă de ele.” (A.C. Grayling)
„Scrisă clar și cu erudiție, profundă și plină de exemple grăitoare, inclusiv de ordin biografic, noua carte a lui Grayling explorează cele mai utile concepte și ipoteze care ne pot ajuta, specialiști sau nu, să găsim răspunsurile care ni se potrivesc la întrebările fundamentale ale vieții. Filosofie și viață este un tur de forță cultural, cu trimiteri la filosofie (Confucius, Seneca, Nietzsche etc.), dar și la marea literatură (Shakespeare, Thomas Mann, Ursula LeGuin etc.), cu „grăunțe de înțelepciune” culese nu doar din trecut (de la stoici sau Aristotel), ci și din timpurile noastre – de la „omul în căutarea sensului” (Viktor Frankl) până la reconsiderarea compasiunii.” (Martha Nussbaum).
ANTHONY CLIFFORD (A.C.) GRAYLING este un faimos filosof britanic. Până în iunie 2011, a fost profesor de filosofie la Birkbeck, University of London, unde a predat din 1991. În 2011 a fondat New College of the Humanities, o instituție independentă dedicată predării științelor socio-umane, integrată mai apoi în cadrul Northeastern University.
A fost director la Prospect Magazine și este vicepreședinte al British Humanist Association. Principalele sale interese academice se axează pe epistemologie, metafizică și logică filosofică. Se descrie drept „un om de stânga” și este asociat cu mișcarea intelectuală New Atheism. E o prezență constantă în presa britanică, dezbătând în diverse articole probleme filosofice.
La Editura Trei, de același autor au apărut Istoria filosofiei și Frontierele cunoașterii. Ce știm despre știință, istorie și creierul uman.
Filosofie și viață. Marile întrebări despre cum să trăim, de A.C. Grayling
(fragment)
Școlile vieții
Începând din a doua jumătate a secolului XX și tot mai des de atunci încoace s-a produs o redeșteptare a interesului față de învățăturile etice ale filosofilor antici, în primul rând stoicii și într-o mai mică măsură epicurienii. Poate că „redeșteptare“ nu este chiar termenul potrivit, dat fiind că diversele școli filosofice au stârnit mereu interesul publicului, începând chiar din Antichitate, deși mai târziu au fost accesibile numai celor care se specializau în domeniul filosofiei. Totuși rămâne adevărată afirmația că astăzi acest interes s-a lărgit, tot mai mulți oameni fiind la curent și publicându-se mai multe articole și cărți — unele cu caracter de popularizare, altele minuțios elaborate. O mare parte din explicația acestui fenomen ține de calea urmată de istoria civilizației occidentale în ultimele două milenii și jumătate.
În primul mileniu din această perioadă, de la începutul filosofiei în Grecia antică în secolul al VI-lea î.Hr. până la sfârșitul secolului al IV-lea d.Hr. — mai precis: până în 380 —, când împăratul Teodosiu I a emis Edictul de la Tesalonic, stabilind creștinismul ca religie oficială a Imperiului Roman (simultan interzicându-le pe celelalte), discuția și reflecția etică au fost o chestiune laică, în sensul că nu aveau ca premisă porunca unei divinități, ci constau în preocuparea oamenilor de a descoperi, pentru ei înșiși, precum și discutând cu ceilalți, care era cel mai bun mod de viață. Apariția monopolului creștin în secolul al IV-lea d.Hr. și a celui islamic trei secole mai târziu a schimbat situația în mod radical.
Ambele religii erau (și teoretic rămân) ideologii hegemonice care cer drept credincioșilor să creadă în aceleași doctrine și să se comporte la fel — doctrinele se spunea că au fost primite din ceruri și că de comportamentul fiecăruia depindea în mod decisiv dacă existența sa postumă va fi idilică sau punitivă. În vreme ce reflecția etică din era precreștină fusese o chestiune de dezbatere și alegere, diferitele școli filosofice accentuând diferite principii și solicitând oamenilor să gândească asupra lor și să acționeze în consecință, religia interzicea în mod specific și categoric gândirea independentă asupra unor aspecte relevante. Nu vreau să devin polemic, însă, după cum afirmam mai devreme, chiar așa stăteau lucrurile. Acceptarea oarbă a tezelor doctrinei (credința) și supunerea față de norme erau (și pentru puriști rămân) esența acestor religii și erau considerate virtuți. În creștinism „trufia“ (a gândi cu propria minte; a fi independent, fără să te bizui pe milostivirea divinității) este un mare păcat — „Facă-se voia Ta“ — și amintiți-vă că, într-un mod asemănător, islam înseamnă literalmente „supunere“.
Religiile diferă așadar cu 180 de grade față de școlile filosofice din Antichitate în aceste privințe cât se poate de relevante. Unde filosofia spune „gândește“, creștinismul și islamul spun „acceptă și supune-te“. Unde filosofia spune „cercetează“, creștinismul și islamul spun „crede“. Succesul religiei în subjugarea unor zeci de milioane de oameni pentru a le impune conformitatea credinței și a practicii este remarcabil, deși poate că înclinația umană spre anxietăți superstițioase și speranțe nerealiste face această manipulare mai puțin dificilă decât s-ar crede. Este un fapt izbitor că puterea, nu în ultimul rând scoasă în evidență de construcții grandioase (catedrale, moschei) — alături de bogăție, pompă, ceremonii, veșminte fastuoase, patronajul unor picturi și creații muzicale frumoase —, poate să facă miracolele, contradicțiile și formulele absurde („unitatea în treime“, „zămislirea prin pogorârea Duhului Sfânt“ etc.) acceptabile ori insesizabile. Dar așa este.
Puterea în cauză nu era întotdeauna exercitată propagandistic, prin intermediul clădirilor, artei și ceremoniilor. Ea se putea insinua și prin flăcările rugului, unde ereticii — cei care nu se conformau — erau arși. În timp ce religia își menținea influența asupra autorităților vremelnice, coerciția îi stătea la dispoziție; efectele brutale ale Reformei în războaiele religioase din secolul al XVI-lea și în Războiul de Treizeci de Ani din secolul al XVII-lea au pus capăt influenței creștine asupra puterii politice, deși în lumea islamică nu a existat încă nicio reformă comparabilă și, prin urmare, nici o slăbire comparabilă a controlului.
Remarcați arcul istoric parcurs de creștinism: pe vremea lui Teodosiu, Părinții Bisericii scriau „apologii“, adică literatură menită să convingă. Se adresau, la urma urmei, unei civilizații sofisticate și avansate, ale cărei elite educate erau prea puțin îmbiate de gândirea magică. Triumful final al Bisericii a reușit să scufunde această civilizație în ceea ce — nu pe de a ntregul greșit — s-a numit „Evul Întunecat“; știința de carte, cunoașterea, artele și organizarea socială au decăzut drastic, lenta lor redresare începând abia sub Carol cel Mare, spre sfârșitul secolului al VIII-lea d.Hr. Ajunsă pe culmile puterii sale la sfârșitul perioadei medievale, Biserica nu mai avea nevoie să convingă deoarece atunci poruncea. „Crezi sau mori“ era ideea principală; necredința devenise o faptă penală. Spre mijlocul secolului al XVII-lea — persecuția lui Galileo a avut loc în 1633 — creștinismul își pierduse forța coercitivă și era obligat să revină la apologii. Așadar, după Iluminism, persuasiunea (un exemplu celebru îl reprezintă Evidences of Christianity, în care William Paley enunță al său argument al „ceasornicarului“ în favoarea creaționismului) a fost din nou singurul său refugiu. „Crede sau mori“ rămâne o opțiune vie în islamul fundamentalist, după cum o pot afla pe pielea lor apostații (cei care nu mai cred) și kafirii sau necredincioșii (cei care nu au crezut niciodată).
Declinul credinței religioase în Occidentul modern explică retrezirea actuală a interesului față de școlile etice din Antichitate. După cum am menționat, interesul nu a dispărut niciodată în rândurile celor educați; gândiți-vă, ca să luăm numai două exemple ilustrative, la ce spuneau despre Cicero Erasmus în secolul al XV-lea și Hume în secolul al XVIII-lea: Erasmus spunea că filosoful antic ar trebui să fie redenumit „Sfântul Cicero“, iar Hume mărturisea că ar fi preferat să i se fi dat de citit Cicero în loc de imnuri cucernice. Recuperarea renascentistă a literaturii, filosofiei, științei și medicinei antice a fost o recuperare a ceea ce, din perspectiva Renașterii, era literalmente gândirea cea mai recentă și cea mai avansată din aceste domenii, de vreme ce atât de puțină cercetare independentă fusese îngăduită sub hegemonia Bisericii, exceptând acele subdomenii ale filosofiei aservite teologiei. La fel, retrezirea din zilele noastre a interesului față de stoicism, epicureism și alte școli de gândire este o întoarcere la cea mai recentă și cea mai avansată gândire laică privind chestiunile grupate aici rezumativ sub rubrica „întrebarea lui Socrate“.
Gândiți-vă! — stoicismul, epicureismul și celelalte școli constituie literalmente cea mai recentă și cea mai avansată gândire laică despre modul în care am putea să răspundem la întrebarea lui Socrate — „Ce fel de persoană trebuie să fiu și cum ar trebui să trăiesc?“ — într-o lume a cărei parte apuseană a devenit într-un mod semnificativ, asumat și public mai laică în materie de moralitate și de viață personală începând de la jumătatea secolului XX. Iată de ce stoicii și epicurienii prezintă un interes renăscut; fiindcă în această nouă lume, cu o moralitate laică, nevoia de răspunsuri la întrebarea lui Socrate se ivește din faptul că alți factori de influență nu reușesc să vină cu răspunsuri mulțumitoare — căci, în loc de biserici, avem agenții de publicitate, partide politice, teoreticieni ai conspirației, dieteticieni, instructori de fitness, experți de toate culorile; un Turn Babel de perspective concurente, majoritatea superficiale și unilaterale în preocupările lor, copleșindu-ne cu rețetele lor infailibile de fericire (precum posesiunile materiale, o talie suplă, taxe reduse, vacanțe ieftine). Și unde să căutăm un sprijin pentru reflecție? Răspuns: printre bogatele resurse ale unui mileniu de gândire și practică acumulate de școlile filosofice, care rămân cea mai recentă și cea mai avansată gândire laică disponibilă în abordarea acestor probleme.
Filosofie și viață. Marile întrebări despre cum să trăim, de A.C. Grayling, Ed. Trei, trad. Dan Crăciun, col. „FilosoFII ACADEMOS”
Scrie un comentariu