„Femei obişnuite. 900 de ani de istorie”, de Philippa Gregory (fragment)

O carte despre milioane de femei care au lucrat în mină sau au deținut corăbii, despre femei‑pirat, negustorese, impresare de teatru sau soții care au modelat și schimbat societatea engleză de‑a lungul timpului. „Femeile obișnuite” ale Philippei Gregory au pilotat avioane de luptă, au bătut monedă și au construit nave, mori și case. Au mers la război, au muncit pământul, au făcut campanii sociale, au scris și au iubit. Au comis crime ori s‑au făcut vinovate de trădare, s‑au închinat la tot felul de zei, au gătit și au crescut copii, au născocit invenții și s‑au răzvrătit. Iar prin toate acestea au contribuit la edificarea culturii și tradițiilor Angliei de‑a lungul atâtor secole caracterizate de tulburări politice, ciumă, foamete, prosperitate, reforme religioase. Punând accent pe energia, ingeniozitatea și rolul lor enorm, poveștile adunate de Philippa Gregory în acest volum le redau femeilor locul pe care îl merită în istorie – în centrul scenei.

„Magistrală, documentată exhaustiv… O panoramă colorată a istoriei sociale. Gregory este o povestitoare talentată, iar această narațiune bogat ilustrată curge într-un ritm plăcut… Perspectivele ei sunt fascinante.” (Daily Mirror)

„I-ați devorat romanele, dar acum Gregory își arată talentul de istoric… O lectură incredibilă.” (The Los Angeles Times)

„Gregory are ochiul romancierei pentru situațiile neobișnuite și vii și tonul ironic al unui narator încrezător. Este o operă de istorie socială care va rămâne în amintire.” (The Times)

„Această carte ambițioasă este o contribuție semnificativă la istoria publică a femeilor și o reamintire a faptului că femeile obișnuite fac istorie de foarte mult timp.” (BBC History Magazine)

„Gregory a pus mereu femeile în centrul romanelor sale istorice, dar prin acest volum de nonficțiune se străduiește să le așeze pe locul meritat în istorie și astfel să reîncadreze povestea noastră națională. În mod impresionant, reușește acest lucru.” (The Observer)

„Uimitoare… Plină de surprize… O carte strălucită, esențială.” (The Independent)

„Un triumf al popularizării istoriei.” (The Spectator)

Philippa GREGORY, una dintre cele mai renumite scriitoare britanice contemporane de ficţiune istorică, s-a născut în Kenya, în 1954. A studiat la Universitatea din Sussex, unde a obţinut o diplomă de licenţă în istorie. Ulterior a devenit doctor în filologie la Universitatea din Edinburgh, cu o lucrare despre literatura secolului al XVIII-lea. A lucrat o vreme ca jurnalistă şi producătoare la BBC, însă pasiunea pentru istorie şi literatură a îndemnat-o să se dedice scrisului. Autoare extrem de prolifică, Philippa Gregory a publicat până în prezent peste patruzeci de romane, dintre care amintim: Surorile Boleyn (2001), distins cu Premiul Parker Romantic Novel of the Year şi ecranizat, Prinţesa statornică (2005), Moştenirea Boleyn (2006), Regina albă (2009), Doamna apelor (2011), Blestemul regelui (2014), Îmblânzirea reginei (2015) şi Ultimul dintre Tudori (2017), apărute şi la Editura Polirom. Cărţile sale au fost traduse în numeroase limbi şi s-au bucurat de succes în întreaga lume. În 2016 i s-a decernat Harrogate Festival Award for Contribution to Historical Fiction. Philippa Gregory este şi o autoritate recunoscută în domeniul istoriei femeilor. În 2023, la Editura Polirom a apărut volumul Femei în Războiul celor Două Roze, scris de Philippa Gregory în colaborare cu David Baldwin şi Michael Jones, iar în 2024, Femei obişnuite. 900 de ani de istorie.

Femei obişnuite. 900 de ani de istorie, de Philippa Gregory (fragment)

Marea Pestilență

 

În 1348, în Anglia și‑a făcut apariția un virus letal, numit ulterior „Moartea Neagră”, dar cunoscut în epocă drept „Marea Pestilență”. Epidemia a izbucnit în estul Asiei și s‑a răspândit în toată Europa de‑a lungul rutelor comerciale. Era o formă de ciumă bubonică, dar pentru cei afectați cauza era un mister înfricoșător și nu se cunoștea niciun leac. Primele focare s‑au dovedit a fi cele mai grave: au pus capăt temporar Războiului de O Sută de Ani cu Franța, au distrus viața culturală, au tăiat legăturile dintre Anglia și Franța, au pustiit satele și ogoarele, au adus prejudicii Bisericii – care nu mai avea nici doctrină, nici preoți care să ofere speranță. Toate aspectele vieții din Anglia au fost transformate de puzderia de morți, pe măsură ce populația se înjumătățea: de la 5 milioane în 1300 la 2,5 în 1400, între 30 și 40% murind doar în primul an. În orașe, atelierele erau goale, meșterii și ucenicii refugiindu‑se la țară, dacă puteau, sau dându‑și duhul cu miile. La țară, oamenii mureau singuri în casele lor; satele au încercat să‑i alunge pe călători, dar ciuma părea de neoprit. Impactul a fost extraordinar – oamenii de știință au sugerat chiar că au murit atât de mulți agricultori, încât ogoarele au făcut din nou loc pădurilor, răcind clima și creând „Mica eră glaciară” ulterioară din secolul al XVII‑lea.

Cea mai importantă consecință a ciumei pentru femei nu este menționată în istorii. În acei ani disperați, femeile au fost chemate să slujească Biserica de parcă ar fi fost preoți hirotoniţi. În ianuarie 1349, Ralph de Shrewsbury, episcop de Bath și Wells, le‑a cerut creștinilor muribunzi să‑și spovedească păcatele unui mirean dacă nu era disponibil niciun preot; iar dacă niciun mirean nu era disponibil, pacientul putea să se spovedească și să primească ultima împărtășanie de la o femeie. A spus:

 

Ciuma… a lăsat multe biserici parohiale… fără pastor sau preot care să‑și îngrijească enoriașii… Prin urmare, ca să asigurăm mântuirea sufletelor… va trebui să le porunciți numaidecât în mod public și să‑i convingeți pe toți oamenii că, dacă sunt pe patul de moarte și nu pot beneficia de serviciile unui preot, atunci să se spovedească unul altuia… iar dacă niciun bărbat nu e prezent, atunci chiar și unei femei.

 

„Chiar și unei femei”! A fost o breșă extraordinară, aproape uitată în preoția rezervată doar bărbaților. Semnificația este că, permițându‑le femeilor (ca ultimă instanță) să asculte spovedania unui muribund, episcopul Ralph sugera că femeile puteau să intermedieze relația cu Dumnezeu – la fel ca bărbații. Femeile aveau o voce pe care Dumnezeu o putea auzi – nu erau al „doilea sex”; puteau intermedia relația cu Dumnezeu la fel de bine ca orice bărbat. Extraordinara transformare a femeilor din ființe inferioare în ființe binecuvântate de Dumnezeu nu a rezistat dincolo de anii ciumei, iar recunoașterea de către episcopul Ralph a egalității spirituale a femeii nu va mai fi repetată de Biserica Catolică. După 600 de ani, Biserica Anglicană va accepta într‑un sfârșit hirotonisirea femeilor.

Pe măsură ce ciuma își cerea birul, decesele au copleșit Biserica. Viața în mănăstiri și abații s‑a năruit, nemaifiind nimeni care să lucreze ogoarele, să conducă atelierele sau să strângă arendele. Infirmeriile lor nu aveau nimic de oferit; pacienții mureau și infirmierele și medicii se molipseau. Orfanii și săracii erau abandonați de așezămintele religioase care nu se puteau hrăni nici pe ele. Conventurile mai mici au căzut pradă unei sărăcii cumplite. Superioarele lor, femeile calificate și lucrătoarele au murit, iar călugărițele supraviețuitoare au părăsit mănăstirile în colaps fără a se mai întoarce. În 1500 supraviețuiseră doar două așezăminte mari, la Shaftesbury și Syon. Mai bine de o sută se închiseseră. Multe conventuri – mai ales dintre ale benedictinelor – s‑au redus la mici gospodării de patru sau cinci femei; alte călugărițe s‑au întors la părinții lor, s‑au măritat sau au încercat să se adapteze lumii seculare.

Dar supraviețuitoarele din orașe și de la țară au găsit noi oportunități. Femeile de la țară scăpaseră de supravegherea lordului feudal sau a agenților săi. Cei care plăteau taxe puteau refuza să le mai plătească, mulți perceptori erau morți, iar guvernul a recunoscut prăbușirea sistemului reducând impozitele în anii de după ciumă. Colectorii rentelor erau morți și arendașii supraviețuitori nu puteau fi obligați să‑și asume contracte oneroase; ar fi putut să plece la un lord mai bun, într‑un conac pustiu, sau chiar să găsească o gospodărie abandonată. Târgovețele care au supraviețuit au fost probabil singurele capabile să ducă mai departe afacerea sau singurele moștenitoare ale proprietății. Nu era suficientă mână de lucru ca să ocupe locurile de muncă rămase libere; lucrătorii și lucrătoarele puteau să‑și stabilească singuri simbria.

Olivia Cranmer, din satul Walsham le Willows, în Suffolk, s‑a ridicat din clasa cea mai de jos – era fiica unui șerb, deci cu un statut inferior celui de șerb –, o mamă singură căreia probabil că i s‑a poruncit să se mărite ca să‑l forțeze pe tată să‑i întrețină bastardul. Când marea epidemie a ajuns în satul ei, 119 bărbați au murit în decurs de două luni, în mai și iunie 1349, precum și un număr neînregistrat de femei și copii. Bunicul Oliviei, tatăl, fratele și soțul ei au murit cu toții, lăsând‑o singură moștenitoare în viață a lotului de pământ al familiei și a arendei. În timp ce sistemul feudal se prăbușea în jurul ei, ea n‑a mai fost considerată șerb și i s‑a deschis calea spre noi libertăți. Și‑a lucrat propriul pământ, a făcut profit, și‑a extins afacerea și chiar a arendat sau cumpărat pământ, sporindu‑și proprietatea într‑o așa măsură, încât a putut închiria pământul în surplus unui arendașal ei. Din arenda plătită de el s‑a întreținut la bătrânețe. Nu s‑a mai recăsătorit și a trăit până după 70 de ani, ca agricultoare, femeie de afaceri și antreprenoare.

Femei obişnuite 900 de ani de istorie, de Philippa Gregory, Ed. Polirom, 2024, trad. și note de Ioana Avădănei