„Cred într-o prietenie ca o mare dragoste venită atunci când nu o aștepți. Cred într-o prietenie în care îți poți povesti viața atunci când credeai că n-o s-o mai faci. Cred într-o prietenie plină de umor, de tandrețe și durere, pe drumul spre Marele Gif, cu gândul la lucrurile mărunte din care se compune o viață. Tocător. Înot. Familie. Război. Iubire. Lubeniță. Frică. Portocale.
Două femei care nu s-au născut surori, dar pentru care cu siguranță e nevoie să inventăm un cuvânt. Scrisorile lor traversează istoria și recompun o geografie intimidantă a femininului. O prietenie care naște o asemenea carte mă face geloasă, mă obligă să-mi vizitez anxietățile, mă trimite acolo unde închisesem în mine uși. Sunt vie, îmi spun. Respir. Am mâinile roșii ale unui lung șir de femei. Ce șmecherie! Citesc și știu că în seara asta, după ani lungi de secetă, în sfârșit îmi voi râde și-mi voi plânge toată inima.” Lavinia Bălulescu
„Întâlnirea în scris dintre Maria Tănăsescu și Alexandra Rusu îmi evocă o imagine din Cortázar: plonjezi într-un bazin și acolo, în adâncul lui, dai peste un alt înotător, amândoi atingeți fundul bazinului în același timp, întrezărindu-vă preț de o clipă în apă. Asta e și senzația pe care o ai citind Femei la graniță, cea a unei intimități inefabile, a unei apropieri în timpul căreia, ținându-ți respirația, nu pot fi spuse decât lucrurile esențiale. Urgența și complexitatea confesiunii fac ca vocile lor să se hibridizeze, să se confunde, formând structura unui singur ADN și nici nu-ți mai dai seama când e una și când e cealaltă și când, de fapt, e și povestea ta acolo. O poveste despre chimiile complicate ale vieții și geografia neîmblânzită a memoriei, la capătul căreia te simți mai puțin singur.” Anastasia Gavrilovici
„Femei la graniță, aidoma unei evanghelii apocrife după Alexandra și Maria, este o arhivă epistolară cu dublu helix, scrisă în clipe de răgaz casnic. Conversația lor e umană cap-coadă. Prin detalii și acorduri fine, observarea reciprocă devine o instalație din țesuturi ale surorității. Această colecție de scrisori generează o mitologie unică, cu ritualuri originale. Supuse de bună voie analizei, ca în teatrul anatomic, cele două autoare merg în sus pe firul înaintașelor, mixând genealogii, ironizându-și, adesea, procesul de lucru. Intrăm în detaliile intime ale unei duble memorii corp-minte, unde, cu spasmele lor înrâurite, prietenele sondează limitele relației. În această realitate pâlpâitoare, mustind de trimiteri contemporane, singurele opriri sunt în stațiile umorului. Aici, în episoade cu țuici de portocale și povești deocheate ale unor mătuși contrabandiste, cu Marele Gif, Curcubina, copii fotbaliști și iubiți-litere, recolte impresionante de lubenițe, războaie ale bărbaților și mâncăruri-memorie, prin contaminarea a două experiențe contra cronometru, frica pur și simplu dispare. Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu, care parcă-și continuă gândurile, flexează mușchiul confesiunii până la durere. Pentru fanii memoriei și voyeurismului, scrisorile lor, amplu exercițiu de admirație reciprocă, vindecă și dezleagă. «Unde (se) termină una, începe cealaltă». Conversația atinge cote înalte pentru că, dincolo de evidentele afinități, amândouă au vocația prieteniei.” Andrei Măjeri
„Odată ce dispare frica, feminitatea curge pur și simplu ca mierea și repară, exact ca mierea, toate buzele crăpate, gâturile înroșite, pielea uscată, mai întâi la tine, apoi la ceilalți, și e un mod de participare la lume inegalabil, este efectiv a te face una cu ea, ca și cum ai dansa nonstop pe muzica ta preferată care vine din cărămizi, din pereți, din cauciucuri, din epiderme, din celule bazale, din fire de păr, ca din niște difuzoare.“ Alexandra Rusu
„Îmi port vârsta de acum ca pe o imensă parașută dezumflată, încerc să arăt ceva important în fiecare dimineață, o pun pe umăr și plec hotărâtă în cercuri concentrice tot mai ample, dar tot ce se vede e o încâlceală de sfori, noduri și petice de mătase murdară, din care au dispărut tot aerul cald și toată anvergura. Aș vrea să‑ți propun o parafrază la vorba aia cu copilul, copacul și casa, singurele care fac o viață. Să‑ți spună cineva: vreau să mă uit la tine și să te țin minte.” Maria Tănăsescu
Alexandra Rusu (n. 1981, Constanța) a studiat literatura la București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, și la Berlin, European College of Liberal Arts. Are un masterat în studii culturale britanice. A colaborat cu diverse edituri din România, fiind, pe rând, redactor, editor coordonator ficțiune, redactor‑șef, director editorial. A publicat articole în Evenimentul zilei, New York Times Book Review, Cosmopolitan, The Institute și a contribuit la antologia De la Waters la Similea: Oameni cool scriu despre muzica lor (Humanitas, 2013). În 2016 a publicat Cartea năsoaselor (Vellant), reeditată în 2022 (Arthur). Tot în 2022 a apărut Huptilup: O poveste megatare cu un burete‑de‑mare, o carte pentru copii pe tema neurodiversității (AHA Books). Fiul ei joacă aripă dreaptă într‑o echipă de fotbal de performanță. Are doi câini, trei pisici și două țestoase.
Maria Tănăsescu (n. 1979, Craiova) a studiat la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și are un masterat în teoria și practica imaginii (CESI, Universitatea din București), cu specializare în cărți pentru copii. A publicat proză scurtă în revista Poesis Internațional și a tradus numeroase cărți pentru copii și adolescenți, dar și proză scurtă de Guadalupe Nettel. A semnat un text în antologia Izolare (Nemira, 2020). Cu o activitate de peste zece ani ca traducător, redactor, editor și interpret, a coordonat mai multe colecții de literatură pentru copii la diferite edituri. În prezent este editor de carte și locuiește în București. Spune că se uită la lume cu aceiași ochi de țărancă de la Bratovoești, locul în care s‑a născut, a crescut și a plâns neîncetat până la vârsta de un an.
Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni, de Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu (fragment în avanpremieră)
XXIII.Eu, sis,
Cred că sunt mai curajoasă decât mama, o spun fără să mă bazez de fapt pe nimic. Mă contaminez repede de frica ei. Curajul se ia greu, frica e omicron. Încă îmi trece repede frica și încă mă lasă să mă recunosc atunci când trece, dar, când nu va mai fi așa, te rog îmbracă-mă flegmatic lejer și dă-mi drumul. Puterea noastră este să dăm în noi. Ce din altă parte vin lucrurile Angelei în cubiculul nostru în care discursul vulnerabilității încă pare și încă este, în felul lui, un maximum de viziune. Am citit Clarice Lispector azi sub corcoduș și pare să stea tot pe graniță, măcar intermitent sau parțial dincolo de prefabricate, măcar mai departe de zona locuită decât cei mai mulți oameni: „Privirea psihologică mă neliniștea și mă neliniștește, este un instrument care străpunge doar“.
Sunt foarte bogată cu prietenia noastră. Sunt foarte bogată cu aceste texte rupte între teme, băgat mâncare la cuptor, Mega, joacă prostească, joacă educativă, frică, ghiozdane, mailuri, project management, redactare, people management, frică, teme, pus jambiere de fotbal, băgat mâncare la cuptor, alungarea fricii, teme, scos jambiere de fotbal. Când ne scriem, e practic singurul moment în care nu îi cresc pe alții. Mă întreb uneori cum ar putea atenta textele noastre la timpul unui cititor, timp pentru care concurează cu texte scrise în liniște, în spatele unei uși închise, cu mințile întregi, în cursul unei activități ce poartă un nume pe care societatea îl recunoaște: acuma scriu. La mine se numește: cinci minute și am venit. Dar ce nu putem face noi în cinci minute! Câte reflectoare și oglinzi și pereți falși nu punem în mișcare!
Unde (se) termină una, începe cealaltă.
Oare vom vorbi și de alți bărbați în afară de Zelensky și Putin? Asta e întrebarea. A venit primăvara. E și asta ceva.
XXIV.
Dragă lume de dincolo,
Și mai ales dragă Florian, bunicul meu pierdut pe drum la trei ani. Dacă admitem că viața nu e mai mult decât o caravană — convoi de oameni și animale de povară care cară bagaje prin pustiuri și stepe —, atunci trebuie să acceptăm că ne pierdem unii pe ceilalți pe drum, uneori iremediabil.
Află că Ica e bine. Merge, urcă și coboară, se apleacă, stă la soare, are pofte. Ieri a mâncat patru gogoși. Seara, când am rugat-o să vină să stea pe la mine o săptămână, a zis: Nu mai sunt eu de plecat, mai bine mai mănânc o gogoașă. Nu știu cât râdeați împreună, dar află că ea încă face oamenii să râdă. Și să se simtă bine primiți. Dacă lumea de dincolo e o anticameră a talentelor, ei i-a dat cineva tone de bun-gust. Ceva ce juri că e înnăscut, dar eu cred că e furat. E o hoție de mare precizie, e ca și cum s-ar fi uitat de câteva ori la lumea din jurul ei și ar fi distilat-o.
Mai află despre ea că ți-a supraviețuit cel puțin patruzeci de ani. Nu mi-e clar ce-a pus în ei, dar nu a trecut zi să nu găsească un motiv să îți spună numele. Uneori, cei care rămân sunt hârtia fotografică pe care se păstrează negativul celor care pleacă. Ea nu ți-a dat niciodată drumul.
De fapt, poate lumea de dincolo e ca un gif. Un film niciodată încheiat, care rulează în buclă. Ea se desprinde uneori de conversație, cum a fost azi, dar gestul nu are nimic abrupt, e doar inundat de o tristețe absentă, pentru câteva clipe s-a îndepărtat și s-a dus lângă niște flori, s-a plimbat cu pași lenți pe lângă ele, de parcă acolo i-ar fi fost mai ușor.
Sis, tu, care ești jumătatea deșteaptă a acestei mici caravane, vreau să-mi spui. Cum plângi pe cineva care e lângă tine în această lume și îți face gogoși?
XXV.
Draga mea Măriuță,
Apari aici în dreapta ecranului, pui niște bombe din astea și dispari. Nu-s nici eu vreo solară, dar nici chiar așa. O să-ți răspund, pentru că în cap ți-am răspuns deja, iar tocătorul deja așteaptă, iubitul meu sado maso. Pe Doina am început s-o plâng acum vreo zece ani, într-o zi când înotam împreună în mare, ea cu buclele mov deasupra apei, eu, cam arsă de soare și mai mult pe sub apă, când am ieșit cerul se făcuse vinețiu doar într-o parte, apa era argintie, totul era de o liniște irepetabilă. Să știi însă că am plâns-o foarte puțin, curând am început să urcăm împreună dealul, apoi ne-am luat cu altele. N-am plâns-o nici la începutul anului în care am știut exact că o să moară, nici când a murit, nici după și nici acum. Am plâns-o puțin, doar cu mâinile, când mai avea câteva zile până la Marele Gif și nu mai știam ce să fac și am făcut covrigei, n-am plâns-o în timp ce-i făceam, am plâns-o făcându-i. Mi-au plăcut, dar nu i-am mai făcut niciodată. În curând se fac doi ani și aș vrea să-ți spun câte ceva despre acele zile. Sunt complet incapabilă să plâng pe cineva. Maică-mea ne-a plâns pe toți deja, dar suntem încă aici. Primiți cu neplânsul?
XXVI.
Dragă Mare Gif,
Vreau să-ți spun câte ceva, dacă tot am început să ne adulmecăm de foarte devreme și ai băgat pop-up-uri nerușinate în tot atâtea momente cheie. Nu pot să despart viața mea de prezența ta umbroasă. Ai fost motivul celor mai multe dintre acțiunile mele pe pământ. Anticii ar zice că e normal. Nu-mi place nimic la tine, cred că ești un nimic și sper să mori. Aici anticii n-ar fi de acord. Au fost câteva momente în care nu că n-ai mai existat, dar n-ai mai contat, în sensul că viața te-a depășit cu mult ca relevanță, ba chiar și ca vitalitate. Erai doar gifulețul zilei de ieri comparativ cu ea, și abia asta e ceva pentru care merită să trăiești. Mare Gif, îți spun doar atât și ține minte: când doi oameni își vorbesc în șoaptă deși sunt singuri în casă, ești mort.
Dragă Mare Gif sau Mare Gifiță,
Nu-ți găsesc nicio virtute, în afară de faptul că, de câte ori îți simt mirosul de premolari și de garofițe, îmi vine să dau petrecere pe tocuri înalte. Sunt fix genul care ar face sex la parastas și dragoste la mormânt. La noi, la Constanța, plaja și cimitirul sunt aproape. De câte ori îmi frec mâneca de tine, îmi vine doar să mai trăiesc puțin.
XXVII.Dragă Mare Gif,
Cred mai multe lucruri. Întâi de toate, cred că există ceva ce s-ar numi intuiție oarbă. Poate fi ea altfel? Să mă ierte sora mai deșteaptă.
De pildă, asta cu gif-ul. Întâi a făcut carieră și apoi m-am gândit la ea cu adevărat. În metafora asta autoironică am pus senzația mea că tu ești, în esență, un cocktail de ingenuitate și umor, de clișeu și speranță. Un cocktail din tot ce avem mai stupid și mai înălțător noi, oamenii. Apoi, mai cred că ai putere de seducție. Doar dacă mă gândesc la mine și mi se strânge stomacul. Și eu, spre deosebire de sora mai frumoasă, m-am simțit mereu solemn de nepregătită să vin.
Așa că m-am uitat la cei care au zburat ca rachetele spre tine, de obicei până în treizeci de ani. Sau la mame. Mamele care au vrut să afle primele. Mame care au pus tocătorul în cui.
Să afli, așadar, că eu am o viziune întortocheat religioasă despre tine. Am aglomerat aici toate trăirile religioase informe, necrescute până la capăt. Știi cum făceau compozitorii și pictorii mari, Bach sau Botticelli, care strecurau coduri în operele lor, structuri perfecte sau Secțiunea de Aur? Ei, fix așa cred și eu despre tine. Că ești ca o genă sublim accidentală strecurată sub multe straturi de perfecțiune, care, la momentul oportun, ne împinge pe un tobogan.
Apropo de tine, cel mai tare mă preocupă ultimele instanțe ale lucrurilor, după cum știi deja. Ultimul tocător, ultima portocală, ultimul rom cubanez.
.jpg)
Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni, de Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu, Ed. Trei, 2024
Imagine copertă: © Felicia Simion
Scrie un comentariu