Lupul cenușiu, de Louise Penny (fragment)

UN NOU VOLUM DIN SERIA INSPECTORUL GAMACHE

Bestseller instant #1 NEW YORK TIMES

Apeluri telefonice repetate întrerup liniștea unei dimineți calde de august în Three Pines. Deși micul sat din Quebec este imposibil de găsit pe vreo hartă, cineva a reușit să-l găsească pe Armand Gamache de la Sûreté. Când răspunde în sfârșit, furia lui spulberă pacea duminicii în familie.  O haină lipsă, o alarmă de efracție, un bilet pentru Gamache, pe care scrie Asta te-ar putea interesa, două bucăți de hârtie enigmatice cu o listă misterioasă — și apoi o crimă. Toate acestea îi împing pe inspectorul-șef Gamache și echipa sa spre o revelație teribilă: ceva mult mai sinistru decât orice crimă se apropie rapid! Armand Gamache, adjunctul său Jean-Guy Beauvoir și inspectorul Isabelle Lacoste nu pot avea încredere decât unul în celălalt, pe măsură ce vechii prieteni încep să se comporte ca niște dușmani, iar dușmanii de odinioară par a fi prieteni. Hotărâți să depisteze amenințarea înainte ca aceasta să devină realitate, ancheta îi poartă prin Quebec și peste granițe. Dacă eșuează, consecințele devastatoare s-ar putea răspândi în cele mai mari orașe și în cele mai mici sate din Canada. Inclusiv în Three Pines.

Volumele acestei serii pot fi citite și individual.

„Povestea este complexă și intensă. Ca întotdeauna, construită cu măiestrie și cu o intrigă inteligentă.” - BOOKLIST

„Cel mai ambițios roman al lui Penny de până acum… Se citește pe nerăsuflate, efectiv nu poți să îl lași din mână.” - BOOK PAGE

„Lupul cenușiu este surprinzător și inedit. O analiză profundă a puterii, lăcomiei, încrederii, devotamentului și vulnerabilității din lumea contemporană. Cutremurător!” - THE WASHINGTON POST

„Una dintre acele cărți rare care merită fiecare pagină, fiecare complicație, fiecare picătură de sudoare.” - KIRKUS REVIEWS

LOUISE PENNY, fostă jurnalistă radio, este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache. A câștigat numeroase premii, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de opt ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 31 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. În prezent, locuiește într-un sătuc la sud de Montréal. Pe baza romanelor sale, Amazon Studios și Left Bank Picture au produs în anul 2022 mini-seria Three Pines, cu Alfred Molina în rolul principal. De aceeași autoare, la Editura Trei au mai apărut Lungul drum spre casă, Locul de unde vine lumina, Un om mai bun, Toți diavolii sunt aici, Împărăția orbilor, Nebunia mulțimilor și O lume de bizarerii.

Lupul cenușiu, de Louise Penny (fragment)

CAPITOLUL 15

 

— La naiba, Armand, m‑ai speriat de moarte.

Olivier deschise ochii și văzu chipul unui bărbat în întuneric, la doar câțiva centimetri de al lui. Se ridicase atât de repede, încât aproape că se dăduseră cap în cap.

— Ce faci aici? Ce s‑a întâmplat?

— Trebuie să vorbim.

— Acum?

Olivier își puse ochelarii.

— E 4:30 dimineața. Sunt în pat, pentru numele lui Dumnezeu.

Văzând fața lui Armand, cedă fără tragere de inimă.

— Oh, bine.

Lângă el, Gabri sforăia și zâmbea.

— Zâmbește în somn? întrebă Armand în timp ce Oli­vier își lua halatul și papucii.

— Și uneori râde. Ce n‑aș da să petrec doar cinci mi­nute în capul lui. Cred că trebuie să miroasă a fursecuri proaspete acolo.

Fără să vrea, Armand râse și încercă să‑și imagi­neze cum ar mirosi interiorul capului lui Reine‑Marie.

A trandafiri, probabil. Ca grădina într‑o dimineață caldă de vară. Și poate doar un strop a documente prăfuite.

Știa că al lui Jean‑Guy trebuie că mirosea a șuncă.

Al Clarei mirosea a vopsea în ulei și banane coapte. Al Myrnei, a cărți și ceai tare. Al lui Olivier, a bani. Al lui Billy Williams, a pădure umedă. Al lui Ruth? Ei bine, toți știau cum mirosea al ei.

Și al lui? Spera că mirosea a plăcintă cu lămâie și bezea și un pic a câine ud, dar avea îndoieli.

Îl urmă pe Olivier pe scările pensiunii. Din exterior, clădirea arăta exact așa cum era: un fost han vechi de secole. Un loc de odihnă pe drumul dintre New York și Montreal. Mulți se opreau aici, puțini rămâneau.

Dar interiorul fusese renovat de cei doi bărbați când îl cumpăraseră, cu mai bine de zece ani în urmă. Departe de mobilierul colorat și încărcat și perdelele din dantelă la care te‑ai fi așteptat, pereții erau vopsiți într‑un albas­tru‑gri liniștitor. Bibliotecile din podea până în tavan, vopsite în alb, se găseau practic în fiecare cameră, pline cu cărți citite cu adevărat, puzzle‑uri, jocuri de societate. Șemineul din living era orientat spre ferestrele originale cu geamuri plumbuite, care dădeau spre veranda largă și spre pajiștea din spatele satului. De acolo, cei doi bărbați puteau vedea bistroul lor.

Podeaua era din scânduri late, uzate, cu covoare ori­entale risipite ici‑colo.

Era confortabil și reconfortant. O îmbinare relaxată între tradițional și contemporan. La fel ca Olivier și Gabri.

Coborând scările, Olivier, acum complet treaz, îl întrebă pe Armand ce mai face, fără să menționeze ac­cidentul.

— Sunt bine.

— „Bine“, adică terminat. Nesigur. Nevrotic. Și egocentric?

— Exact. Am o întrebare.

— Care nu putea aștepta.

— Non.

În timp ce treceau pe lângă ușa din față, Olivier zise:

— Trebuie să ne amintim să o încuiem. O facem când avem oaspeți, dar nu și când suntem doar noi. Nu ne‑am gândit niciodată că cineva ar fi atât de nepoliticos încât să intre direct în dormitorul nostru.

Îi aruncă lui Armand o privire încruntată.

— Ruth intră uneori noaptea și ia băutură și mâncare. La început, am crezut că e un șoarece, apoi a dispărut o sticlă de scotch. Acum lăsăm cina pe masă.

— Ca Moș Crăciun.

— Dacă ar fi nebun, da. Dar nici ea nu a ajuns până în dormitor.

— Deși, dacă ați ține alcoolul acolo…

Armand îl urmă pe Olivier în bucătăria rustică mare, unde îi făcu semn să se așeze pe un scaun. Îl privi în timp ce Olivier pregătea cappuccino și punea croasante cu migdale încălzite pe farfurii, pentru amândoi.

— Ce vrei, Armand?

— Ai preparat un cocktail ieri după‑amiază.

Olivier ridică sprâncenele.

— Nu‑mi spune că m‑ai trezit în miezul nopții pentru că vrei unul. Nu ți‑aș recomanda.

— Non, zise Armand zâmbind. Cum se numea?

— Cum se numea? Glumești, nu?

Când Armand doar așteptă, Olivier se opri să se gân­dească.

— Ultimul Cuvânt. Da, așa se numea.

Armand rămase tăcut pentru o clipă.

— De unde ai rețeta?

— De la oaspetele nostru.

— Presupun că nu mai e aici?

— Nu. A stat o noapte. A plecat ieri după‑amiază.

Armand se gândi la bărbatul în vârstă pe care el și Reine‑Marie îl întâlniseră cu două zile în urmă. Amândoi bărbații se întorseseră și se priviseră în ochi. Fusese doar o clipă, înainte să rupă contactul vizual, dar suficient ca Armand să simtă că bărbatul îi părea vag familiar.

— Cum îl chema?

— Domnul Gilbert. Nu‑mi amintesc prenumele, dar e în registrul nostru.

Armand simți o vagă agitație. Ca și cum cineva ar fi tulburat aerul din jurul lui. Nu era un sentiment alar­mant. De fapt, era cumva reconfortant. Ca o adiere de parfum dintr‑o experiență plăcută.

— Rețeta pe care o avea era dintr‑un articol de ziar?

Armand scoase telefonul. Deja căutase fotografia.

— Da. Și adusese sticla cu ingredientul principal. Nu se mai găsește în multe locuri. Era un cadou, spunea el.

— Mai ai articolul?

— Nu. După câteva înghițituri, când până și Ruth a început să vomite, l‑am aruncat în foc.

Păcat, se gândi Armand. I‑ar fi plăcut să îl vadă.

Armand întoarse telefonul. Olivier văzu fotografia unei pagini din Le Journal de Montreal. Pe ea era imaginea unei băuturi și rețeta pentru Ultimul Cuvânt. În partea de sus a fotografiei era scris cu litere de tipar: Inspector‑șef Gamache. Asta s‑ar putea să te intereseze.

— Da, ăsta e.

Armand închise telefonul și îl puse pe masa din bu­cătărie.

— Când ai auzit ultima oară de acest cocktail?

— Niciodată. N‑am auzit niciodată de el. Și nimeni nu l‑a comandat vreodată. Și nu‑mi amintesc când mi s‑a cerut ultima oară ceva cu Chartreuse.

— Avea Chartreuse?

Armand nu citise rețeta, de ce ar fi făcut‑o? Nu îi păruse important. Dar acum deschise din nou telefonul și mări articolul din ziar. Într‑adevăr, lichiorul verde era ingredientul principal.

Acum, o altă prezență agita aerul. Una mult mai puțin prietenoasă decât prima. Și totuși Armand nu reușea să‑i dea de cap.

— Oui.

— Cum era?

— Mai în vârstă. Aș zice că avea vreo 70 de ani. Slab. Dar hainele lui…

— Da?

Chiar și în scurta clipă în care îl văzuse pe bărbatul din parcul satului, hainele lui îl impresionaseră pe Ar­mand. Și pălăria. Era ca una din fotografiile vechi cu tatăl lui. Nimeni nu mai purta pălării ca aceea.

— Erau în stare bună, zise Olivier. Dar demodate de vreo 50 de ani. Revere largi. Cravată lată. Și pantalonii și sacoul nu i se potriveau prea bine.

Armand observase și el asta.

— Parcă le luase de la un magazin second‑hand sau de la Armata Salvării, zise Olivier.

Sau, se gândi Armand, din camera din spate a unui azil pentru oameni fără adăpost. Ori poate dintr‑un dulap din închisoare, lăsate acolo când fusese condam­nat și recuperate zeci de ani mai târziu, când fusese eliberat.

Oare domnul Gilbert era cineva pe care îl arestase pentru crimă? Dar nu avea cum să fi fost cu 50 de ani în urmă. Armand ar fi fost un copil. Precoce, cu siguranță, însă nu în halul ăsta.

— Și personalitatea lui?

Olivier trase un scaun și se așeză în fața lui Armand. Luă o înghițitură din cappuccino, fără să‑și ia ochii de la el.

— Foarte politicos. Vorbea încet. Dar avea prestanță. Una plăcută. Liniștitoare. Punea întrebări și chiar asculta răspunsurile.

— Ce fel de întrebări?

— Oh, doar despre sat. Cât de vechi este. De ce am ales să locuim aici. Fusese la St. Thomas. A zis că e un sanctuar.

Armand zâmbi. Era cuvântul care îi venea și lui în minte când se gândea la capela micuță.

Avea vedere spre sat și mirosea a nunți, botezuri și înmormântări. A adunări în pivniță, unde sătenii aduceau ouă umplute și sendvișuri cu castraveți fără coajă și negrese cu bezea deasupra. În mare parte ofe­rea companie, în momente de bucurie și de tristețe.

Dar prezența copleșitoare din St. Thomas era cea a trei frați, băieți, de fapt, înfățișați în vitralii. Mărșăluind spre soarta lor în Marele Război. Fără să se mai întoarcă vreodată acasă. Și totuși, mereu acolo.

În capela micuță se simțea mirosul greu al păcatului și mireasma copleșitoare a iertării pentru ceea ce era de neiertat.

— Tu ai aflat ceva despre el?

— Despre domnul Gilbert? L‑am întrebat cu ce se ocupa, dar a fost vag. Nu‑mi amintesc exact ce a spus.

Lupul cenușiu, de Louise Penny, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Dorina Tătăran, Colecția Fiction Connection Crime