„O odă închinată actului artistic.“ - The New York Times Book Review
Florența, 1557. Pictorul Jacopo da Pontormo este găsit mort în biserica San Lorenzo, lângă frescele la care trudea de peste un deceniu. Cel însărcinat să-l descopere pe ucigaș e omul de nădejde al ducelui Florenței, nimeni altul decât faimosul istoric al artei Giorgio Vasari. Cercetările lui Vasari îl propulsează însă în miezul tuturor intrigilor din Florența: meseriașii din oraș par gata să se răscoale, în mănăstiri călugărițele întrețin cultul lui Savonarola, adepții papei fac din artă un instrument politic și până și regina Franței, Caterina de’ Medici, se folosește de tablourile lui Pontormo pentru a complota împotriva ducelui Florenței, cu sprijinul sclipitorului și scandalosului Benvenuto Cellini. Reînviind cu îndrăzneală formula epistolară, Laurent Binet construiește un erudit și savuros roman polițist, în care nu ezită să dea glas – și intenții machiavelice – celor mai mari personalități ale Renașterii.
„Sublimul și senzaționalul își dau mâna în acest roman în care teoria artei devine instrument de investigație.“ - The Times
„Un roman epistolar doldora de bârfe, cu figuri la fel de emblematice ca personajele de pe tavanul Capelei Sixtine, de la o Caterina de’ Medici pusă pe rele la pictori ucenici cu vederi protomarxiste.“ - The New Yorker
„Laurent Binet recreează în trompe-l’oeoeil o lume la intersecția dintre Numele trandafirului și Legăturile primejdioase.“ - Le Nouvel Obs
„O intrigă polițistă plasată în mediile artistice ale Florenței secolului al XVI-lea. Cine poate să vadă adevărul și din ce poziție? Există vreo perspectivă privilegiată? Binet explorează în adâncime bagajul de semnifificații al acestor întrebări.“ - Art in America
Laurent Binet (n. 1972) s-a născut la Paris și a absolvit studii de literatură modernă la universitatea unde acum predă (Paris VIII). Romanul său de debut, HHhH (2010), care reconstituie în cheie postmodernă asasinarea liderului nazist Reinhard Heydrich, a câștigat Prix Goncourt du Premier Roman și a devenit bestseller internațional. Cel de-al doilea roman al său, A șaptea funcție a limbajului, roman metaficțional despre Roland Barthes, a fost distins cu Prix Interallié și Prix du roman Fnac în 2015. În 2019 i-a apărut Civilizații (Anansi. World Fiction, 2021), un roman contrafactual în care incașii cuceresc Europa, pentru care i s-a decernat prestigiosul Grand Prix du roman de l’Académie française. Perspective (2023) este cel mai recent roman al său. Laurent Binet este și muzician, fost membru al formației Stalingrad.
Perspective, de Laurent Binet (fragment)
1. Maria de’ Medici
către Caterina de’ Medici, regina Franței Florența,
1 ianuarie 1557Dacă tatăl meu ar ști că vă scriu, m-ar ucide. Dar cum să-i refuz alteței voastre o favoare atât de nevinovată? El este tatăl meu, dar domnia voastră îmi sunteți mătușă, nu-i așa? Ce treabă am eu cu Strozzi al vostru, cu vrajbele și cu politica voastră? Drept să spun, scrisoarea domniei voastre mi-a făcut o bucurie cum nici nu vă închipuiți. Cum? Regina Franței mă roagă să-i dau vești despre orașul său natal, în schimbul prieteniei sale? Ce cadou mai frumos putea oferi Cerul unui suflet însingurat precum acela al bietei Maria, care nu are în jur decât copii și slujnice? Frățiorii mei sunt mult prea ocupați să se joace de-a principii, surioarele mele se jură că nu se vor căsători niciodată cu nimeni fiindcă nicio partidă nu va putea fi îndeajuns de vrednică de ele — chiar de-ar fi vorba de fiul împăratului! —, iar între zidurile reci ale acestui castel, văd prea bine cum mama uneltește dimpreună cu tatăl meu, fără să-mi spună nimic, așa încât singura certitudine pe care o pot avea e că au de gând să mă mărite. Cu cine anume? Nimeni n-a găsit până acum de cuviință să mă înștiințeze. Dar iată că deja abuzez de prietenia domniei voastre: destul cât am vorbit despre mine!
Închipuiți-vă, draga mea mătușă, că o groaznică dramă s-a produs la Florența. Vă mai amintiți poate de pictorul Pontormo, căci dintre toți artiștii în care țara noastră este atât de bogată, el era considerat, din ce se spune, drept unul dintre cei mai cunoscuți pe vremea când încă nu părăsiserăți Italia pentru Franța, urmându-vă calea spre regala voastră soartă. Închipuiți-vă că a fost găsit mort în capela cea mare de la San Lorenzo, chiar pe șantierul unde lucra de atâta amar de vreme: de unsprezece ani! Zice-se că și-a luat singur viața fiindcă nu era mulțumit de rezultat. Îl întâlnisem de câteva ori, la prietenul său Bronzino: arăta ca bătrânii aceia nebuni care mormăie întruna ceva în barbă. Mă rog, tristă poveste!
Din fericire, nu toate veștile sunt la fel de tragice, doar că astelalte nu au, cred eu, nimic care să vă surprindă: știți că, de la an la an, pregătirile pentru carnaval încep tot mai devreme, astfel că piețele noastre sunt năpădite de muncitori care meșteresc la înălțatul estradelor, în timp ce prin case croitoresele nu-și mai văd capul de treabă. Am să vă par probabil frivolă dacă o să vă spun cât de tare îmi place Florența când se îmbracă în straie de sărbătoare, dar ce pot să fac? Clocotul acesta mă umple de bucurie, eu neavând, ca să zic așa, nicio altă distracție în afară de a poza pentru unul dintre nenumăratele portrete pe care Bronzino, la cererea tatălui meu, le face tuturor membrilor familiei, vii sau morți. Să stai pe un scaun ore în șir: vă dați seama ce mă mai amuz.
Fiul ducelui de Ferrara, Alfonso d’Este, pe care l-ați cunoscut poate în Franța, căci mi s-a spus că a luptat în Flandra alături de soțul domniei voastre, regele Henric, a venit săptămâna aceasta să-și prezinte omagiile tatălui meu, care ține neapărat să-mi facă cunoștință cu el. Zice-se că e un om sinistru, ce corvoadă! Dar iată că mă cheamă mama. Vă sărut mâinile cu înflăcărarea unei noi prietene. Am ars scrisoarea domniei voastre, precum v-a fost dorința, și voi face întocmai cum mi-ați spus spre a v-o trimite pe a mea în mare taină. Ce păcat că sunteți certată cu tatăl meu! Sunt însă convinsă că această sfadă n-o să dureze și că în curând veți veni să vă vizitați familia și să vă revedeți în sfârșit frumoasa Florență. Cine știe, poate că Bronzino o să vă facă și domniei voastre portretul.
2. Giorgio Vasari către
Michelangelo Buonarroti Florența,2 ianuarie 1557
De astă dată, dragul meu Maestru, nu-ți scriu la cererea Ducelui pentru a te ruga să te întorci la Florența. Din păcate, un cu totul alt subiect mă face să-ți tulbur zilele la Roma, despre care știu cât de ocupate sunt cu admirabilele-ți lucrări și cu nenumăratele dificultăți cu care arta dumitale are a se confrunta zi de zi, mai ales după alegerea noului nostru suveran pontif, care, spre deosebire de predecesorii săi, pare atât de puțin dispus să aprecieze frumusețile antice ori moderne.
Îți mai amintești cum, acum cincisprezece ani, te consultam în toate privințele? Aveai pe atunci obiceiul de a-mi oferi cu dărnicie din povețele dumitale, și așa m-am reapucat eu, cu mai multă temeinicie și mai mult spor, de studiul arhitecturii, lucru pe care nu l-aș fi făcut pesemne niciodată fără dumneata. Tot de temeinicie am nevoie și astăzi, însă într-un cu totul alt domeniu, căci Ducele a binevoit să mă onoreze cu încrederea sa însărcinându-mă cu o misiune pe cât de delicată, pe atât de neobișnuită.
Jacopo da Pontormo, al cărui enorm talent i-l lăudai încă de când era doar un copil foarte promițător, nu mai este printre noi. A fost găsit mort în capela de la San Lorenzo, la picioarele faimoaselor fresce pe care, până atunci, le ascunsese de privirile curioșilor după niște paravane de lemn. Vestea aceasta ar fi fost ea însăși de ajuns pentru a mă hotărî să-ți scriu, căci trebuia să te anunțe cineva despre o așa cumplită nenorocire. Ce m-a împins însă cu adevărat să mă îndrept încă o dată înspre dumneata sunt împrejurările acestei morți.
Într-adevăr, cum trupul i-a fost găsit cu o daltă înfiptă în inimă, imediat sub coșul pieptului, teza accidentului ni s-a părut foarte greu de susținut. De aceea Ducele mi-a încredințat sarcina de a limpezi nefericita poveste, mai ales că zonele de umbră nu lipsesc deloc, după cum vei putea judeca și singur: în afara dălții care l-a ucis, trupul lui Jacopo mai avea și urmele unei lovituri puternice la cap, aplicată cu un ciocan care a fost găsit pe podeaua capelei, printre celelalte scule. Bietul Jacopo era întins pe spate, în fața frescei cu Potopul, la care, după urmele de vopsea proaspătă, se pare că mai pictase puțin înainte să moară, cu riscul de a lăsa vizibilă zona ajustată. Știi și dumneata, la fel de bine ca mine, că Jacopo era pe cât de încet, pe atât de exigent în munca sa și că se corecta fără încetare, numai că acel retuș făcut pe o mică porțiune de perete, care avea inevitabil să lase să se vadă ajustarea într-un loc ce tăia în două figura unui personaj, n-are cum să nu mă mire. Cunoscându-l, m-aș fi așteptat să refacă întregul perete dacă-l nemulțumea o porțiune cât de mică a ansamblului.
Și totuși, ciudățeniile acestei povești nu se opresc aici. Când a fost găsit trupul, oamenii s-au dus la locuința lui Jacopo, de pe via Laura, un fel de pod în care se intră urcând pe o scară. Or, printre sumedeniile de desene, cartoane și machete împrăștiate prin atelier, se găsea și un tablou pe care-l știi foarte bine, fiindcă dumneata i-ai desenat cândva modelul: îți amintești, fără îndoială, de acel Venus și Cupidon care a avut un asemenea succes, încât a inspirat o mulțime de cópii în întreaga Europă — știi poate că am avut eu însumi privilegiul de-a face câteva, care nu le egalează nicicum pe cele ale lui Pontormo, dar care au avut totuși norocul de-a plăcea, căci tot ce se inspiră din desenele dumitale nu poate decât să poarte urma divinului dumitale geniu. Erau vremurile acelea dinaintea întoarcerii Inchiziției, care ne par deja atât de îndepărtate, când cardinalul Carafa nu ajunsese încă Paul al IV-lea, când nudurile nu căzuseră în dizgrație, ci, dimpotrivă, erau deosebit de căutate. Firește, nimănui nu i-ar mai da prin gând astăzi să picteze un astfel de tablou, dar știi cât de excentric putea să fie bravul nostru Jacopo. Și totuși, nu asta ne-a reținut atenția, întrucât, dacă lăsăm deoparte cei patru ani în care călugărul Girolamo Savonarola a fermecat inimile celor simpli, noi, ceilalți florentini, știm să recunoaștem frumusețile trupului omenesc fără a le considera niște obscenități drăcești. De altfel, peticul de pânză pe care-l adăugase odinioară Pontormo ca să acopere coapsele depărtate ale zeiței fusese scos din copia pe care o aveam sub ochi. Ce ne-a mirat însă și mai tare — nu știu cum să-mi aleg cuvintele, căci nu vreau să ofensez pe nimeni, cu atât mai puțin pe familia Excelenței Sale — era că, în locul chipului lui Venus, Jacopo îl pusese pe cel al fiicei mai mari a Ducelui, domnișoara Maria de’ Medici.
Înțelegi cât de neplăcută poate să fie această poveste și de ce a ținut Ducele să însărcineze cu rezolvarea ei un om de încredere, făcând, în același timp, să circule zvonul că bietul Jacopo și-a pus capăt zilelor din pricina extremei nemulțumiri de sine în care căzuse. Nu e însă mai puțin adevărat că toate astea mă lasă într-o ceață cumplită, așa încât, pentru a descâlci ițele acestei tenebroase povești, îndrăznesc să fac apel la marea-ți înțelepciune, despre care știu că aproape îți egalează talentul și că lucrează pe potriva întregului dumitale geniu.
Perspective, de Laurent Binet, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Claudiu Constantinescu, col. Anansi. World Fiction
Scrie un comentariu