„Furtuna pe care am dezlănțuit-o”, de Vanessa Chan (fragment)

Decizia ei a schimbat istoria. Acum copiii săi trebuie să suporte consecințele și să supraviețuiască.

MALAYA BRITANICĂ, ANII 1930

Cecily, o casnică veșnic nemulțumită, este sedusă de generalul japonez Fujiwara și de viitorul glorios promis de el: o Malaya „independentă“, eliberată de sub stăpânirea britanică. Pe măsură ce se adâncește în rolul de spioană personală a generalului, Cecily schimbă fără să vrea destinul propriei țări, întâmpinând cu brațele deschise o formă distrugătoare de dictatură japoneză, în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial.

MALAYA OCUPATĂ DE JAPONEZI, 1945

Cecily și familia ei supraviețuiesc cu greu. Copiii săi, Jujube, Abel și Jasmin, sunt înconjurați de tot felul de amenințări și se bazează pe mama lor ca să rămână la adăpost de pericole. Însă Cecily nu le poate vorbi despre implicarea sa în război și nici nu știe cum să îi mai protejeze după instalarea noului regim. Oare poate Cecily să-și înfrunte trecutul pentru a-și salva copiii? Sau e deja prea târziu?

„Curajos și deosebit de emoționant, Furtuna pe care am dezlănțuit-o este unul dintre cele mai impresionante și mai reușite romane de debut pe care le-am citit vreodată.“ - Tracy Chevalier

„Ceea ce face cartea să vibreze de viață nu este amploarea ideilor, ci tandrețea detaliilor. Prieteniile neașteptate abundă, dar nu sunt niciodată frivole, în fiecare dintre ele Vanessa Chan evocă posibilitățile transformatoare pe care le are iubirea atunci când le permitem celorlalți să se apropie de noi.“ - The New York Times

„Cu autenticitate și pasiune, Vanessa Chan reușește să zugrăvească durerea și voința de a trăi ale unor personaje deosebite, cu defecte și contradicții la fel de fascinate ca forța lor.“ - The Washington Post

„O cercetare amănunțită și tulburătoare a costurilor slăbiciunii și dorinței omenești, într-un context istoric convingător și viu.“ - Kirkus Reviews

Vanessa Chan este o scriitoare malaysiană. Furtuna pe care am dezlănțuit-o este romanul său de debut, care urmează să fie publicat în douăzeci de țări din întreaga lume. Celelalte scrieri ale sale au apărut în Electric Lit, Kenyon Review și altele publicații prestigioase. Locuiește în cea mai mare parte a timpului în Brooklyn.

Furtuna pe care am dezlănțuit-o, de Vanessa Chan (fragment)

Lucrurile nu mergeau bine nici acasă. La două luni după dispariția lui Abel, doi soldați apăruseră la ușa lor, ciocănind furioși. Tatăl ei, negru la față, le deschisese.

— Ada guniang kah? se răstise unul dintre soldații japo­nezi în malay, lovind pământul cu pușca.

Jasmin, în bucătărie, se oprise din tocat ceapa și se răsucise spre Jujube.

— Soro, ce e aia guniang?

— La subsol. Acum! șoptise Jujube, apucând‑o pe Jasmin de braț și împingând‑o în jos, pe treptele din lemn, până în beciul micuț pe care tatăl ei îl săpase ca să ascundă obiecte de valoare și mâncare în eventualitatea în care casa lor ar fi fost percheziționată.

Jujube o auzise pe mama ei cum închide chepengul deasupra lor și, un minut mai târziu, ascultase bocănitul ghetelor militare grele.

— Aveți fete?

Jasmin deschisese gura de parcă s‑ar fi pregătit să țipe, așa că Jujube i‑o acoperise cu palma.

— Nu, domnule, numai băieți aici. Poate vreți să încercați la vecini?

Vocea tatălui ei răsunase deasupra lor. Jujube îi ad­mirase tonul calm și hotărât. În ultima vreme, tatăl ei își târșâia picioarele prin camere, tușind, cu fața încrețită de îngrijorare. Le spunea că sunt o familie norocoasă; cei mai mulți dintre colegii britanici fuseseră duși la în­chisoarea Changi, unii muriseră pe drum, dar, chiar dacă vorbele lui se voiau pline de recunoștință, de fapt, erau pline de tristețe.

Jujube știa despre femeile din casa plăcerilor. După Violul din Nanking[1], japonezii încercaseră să prevină ase­menea brutalități în regiunile ocupate. În loc să le permită soldaților să se ducă în orașe și în sate, femeile erau aduse la ei, în casele plăcerilor, unde soldaților li se permitea să‑și satisfacă nevoile cu ele. La început, Jujube își făcuse obiceiul să poarte două sutiene, ca să‑și turtească sânii. Curând, aflase că recrutorii preferau fetele mai mici, care nu au ajuns la pubertate, fiindcă stăteau nemișcate și nu rămâneau gravide. Recrutorii, soldați neciopliți, treceau prin cartiere și băteau pe la uși.

— Guniang! strigau ei. Scoateți afară fetele mici!

Minutele i se păruseră ore, dar, nu după mult timp, Jujube auzise ușa de la intrare trântindu‑se. Ieșiseră tâ­rându‑se din pivniță și mama ei o înșfăcase violent pe Jasmin de umăr și o silise să se ghemuiască pe o găleată.

— Cecily, o implorase Gordon. Oprește‑te!

— N‑o să mai pierd încă un copil, țipase mama ei, pu­nând mâna pe o foarfecă și retezând neuniform părul fin și negru al lui Jasmin.

Jasmin, mult prea curajoasă și prea matură pentru anii ei, își stăpânise lacrimile și o ținuse pe Jujube de mână. De atunci, Jasmin nu mai purta decât hainele vechi ale lui Abel — pantaloni soioși și cămăși albe și largi — și nu mai avea voie să iasă din casă.

În noaptea aceea, pe salteaua împărțită de amândouă, Jujube o îmbrățișase pe Jasmin și‑și trecuse degetele prin părul scurt al surorii ei. Jasmin plângea atât de încet, încât nimeni nu ar fi ghicit că se întâmpla ceva dacă nu i‑ar fi atins obrajii umezi. Jujube își împletise degetele cu ale lui Jasmin și le ridicase spre cerul plin de stele, care se vedea pe fereastra lor.

— Sunt oameni acolo care se luptă pentru noi, îi spu­sese, mângâind cu mâna liberă scalpul aproape chel al surorii ei.

— Unde? întrebase Jasmin. Unde se luptă?

— În Normandia, rostise Jujube nesigură. La Dunerque. La Antwerpen.

— Ant…, șoptise Jasmin. Cum se zice? Ant…

— An‑TWERPEN, prostuțo. Știi ce înseamnă „twerp“?

Jasmin clătinase din cap.

— O persoană caraghioasă. Așa, ca tine!

Jujube o împunsese cu două degete între coaste, acolo unde se gâdila, și sora ei chicotise printre lacrimi.

Poate ne‑au uitat, cugetase Jujube. Fronturile astea occidentale, locuri cu nume care i se rostogoleau ciudat pe limbă, locuri pe care le găsea în atlase, dar pe care nu le putea vizualiza. Poate oamenii ca ea, ca Jasmin și ca Abel nu contau — aici, într‑un colțișor tropical din Orient, unde erau brutalizați de oameni care arătau exact ca ei.

Când seara deveni sângerie la apus, dezlănțuirea soldaților din ceainărie atinse apogeul: mulți dintre ei vomitară pe podea. Aerul cald căpătă miros de fiere. Doraisamy îi ajută pe soldații nesiguri pe picioare să iasă din ceainărie, apoi îi dădu lui Jujube un mop gri.

— Știi ce ai de făcut, spuse el, arătând din cap spre mi­zeria de pe podea. Nu uita să încui ușa când pleci.

Jujube se simți copleșită de panică atunci când se uită la ceas, apoi la soarele care apunea, o minge porto­calie care umplea fereastra. Ochii o usturau, dar nu avea timp de sentimentalisme. Trebuia să termine și să se ducă acasă. Era drum drept până acolo, vreo 20 de minute de mers pe jos, dar, când se lăsa noaptea, soldații japonezi ieșeau pe străzi și încercau să prindă pe oricine încălca ora stingerii, ora opt.

Jujube umplu o găleată și înmuie mopul gri în apă. Curăță cât putu de repede, în ciuda durerilor din brațe. Un glas calm, familiar răsună în apropiere.

— Am venit după școală. M‑am gândit că poate ai nevo­ie, ca să nu întârzii. Cu stingerea…, îl auzi ea pe domnul Takahashi rostind.

— Domnule, cum ați intrat?

Bărbatul făcu un gest cu mâna spre ușa nezăvorâtă din spate.

— Data viitoare, închide ușa, Jujube. Pentru siguranța ta.

— Domnule, nu pot…, protestă fata.

Doraisamy ar concedia‑o dacă ar afla că un client, ba mai rău, un client fidel, pusese mâna pe mop.

— N‑o să spun nimănui. E secret, adăugă domnul Takahashi, lipindu‑și un deget de buze.

Când terminară de spălat, se făcuse beznă. Jujube se uită la ceasul de mână, prins cu o curelușă din piele roșie — zece minute rămase până la opt. Primise cea­sul cadou de la părinții ei pentru că luase numai note de zece la testările generale în urmă cu câțiva ani, dar acum, firește, nu mai exista nicio școală pentru ea. Școala ei, la fel ca multe altele ridicate de britanici în oraș, fusese transformată de forțele japoneze într‑un centru de interogatorii. Generalul Fujiwara își trimise­se deja soldații să bată străzile. Oricine era considerat suspect — o plecăciune nu suficient de adâncă, o pri­vire bănuită de insolență — ajungea într‑una dintre nenumăratele camere umede și reci din centrul de in­terogatorii, unde încasa bătaie până când mărturisea ceva, orice.

Când sosiseră japonezii, tatăl ei, un loialist devotat imperiului, le spusese celor din familie că britanicii se vor întoarce și îi vor mătura pe japonezi ca pe niște gunoaie. Însă acea speranță începuse să dispară când, după șase luni de ocupație, tatăl ei primise ordin să muncească la un atelier de tablă, unde căra grămezi de metal ascuțit, proaspăt tăiat, de colo până colo. În prezent, tatăl ei avea mâinile pline de cicatrici, tușea și hârâia întruna, iar din bravada lui nu mai rămăsese decât o amintire. Își luase obiceiul să poarte în portofel o fotografie a împăratului Hirohito, ca dovadă a loialității față de japonezi, susținută și de plecăciuni atât de adânci, încât capul lui aproape că atingea pământul ori de câte ori vedea un soldat. Pentru Jujube, așa arăta adevărata trădare.

Ea refuzase să meargă la una dintre puținele școli în limba japoneză care se deschiseseră. Ura să le învețe limba și, de fiecare dată când saluta pe cineva în japoneză, o lua cu greață. Unii oameni își exprimau subtil sfidarea, desigur. În loc să spună Ohayo gozaimasu, când îi salu­ta pe soldații japonezii, Abel obișnuia să se aplece și să șoptească „Ohayo gosok fundul meu“ (gosok fiind cuvân­tul pentru „a freca“). Gluma o făcea mereu pe Jasmin să chicotească, dar nerușinarea lui aproape că o împingea pe Jujube să‑i sucească brațul subțire la spate — merita să mori pentru un joc de cuvinte idiot? Gândindu‑se la Abel, inima începu s‑o doară atât de rău, încât trebui să închidă ochii pentru o secundă.

— Jujube! Munca terminat? întrebă domnul Takahashi.

Scoțându‑și șorțul, Jujube răspunse:

— Trebuie să încui.

— Haide, zise el. Voi merge cu tine. Va fi mai sigur.

— Nu, domnule, protestă ea.

Bărbatul era în vârstă. O va încetini.

— Vom merge împreună, rosti el ferm.

Fata renunță. Era prea târziu ca să se mai certe.

Cu cinci zile înainte, domnul Takahashi sosise la ceai­nărie cu aceeași expresie întunecată pe care Jujube o văzu­se la mama ei în noaptea în care Abel nu mai venise acasă. Domnul Takahashi se așezase la masa lui obișnuită, dar, în loc s‑o cheme cu un semn, rămăsese holbându‑se la crăpăturile de pe suprafața de lemn, clipind des. Umărul stâng îi tresărea când și când.

— Doriți puțin ceai, domnule? îl întrebase Jujube.

El ridicase brațul ca și cum ar fi vrut s‑o alunge, apoi îl lăsase să cadă de parcă își pierduse puterea de a‑l mai mișca.

— Au… au ajuns la ea, Jujube. La fiica mea. Bomba… se zice că nimeni…

Angoasa domnului Takahashi i se păruse interesan­tă lui Jujube. Din privirea mamei sale dispăruse lumina, dar ochii lui erau sălbatici, gata‑gata să îi sară din orbite. Bărbatul se ridicase și începuse să bată încăperea cu pași mari. Ea băgase de seamă că, în loc de pantofi, japonezul purta papuci albaștri și o singură șosetă.

— Cum au putut americanii să facă așa ceva? Oamenii de acolo erau nevinovați, NEVINOVAȚI!

Vocea i se frânsese și, fără să vrea, Jujube simțise un strop de milă.

— Îi voi scrie generalului. Există o șansă, una mică. Poate era în altă parte. Poate…

Atunci înțelesese Jujube diferența. În ochii mamei ei nu mai exista speranță. Dar domnul Takahashi nu se prăbușise ca mama ei; încă mai credea că fiica lui e în viață.

— Totul va fi bine, domnule, rostise ea, turnându‑i ceai. Aveți credință.

Furtuna pe care am dezlănțuit-o, de Vanessa Chan, Ed. Trei, 2024, trad. Monica Șerban, col. „Fiction Connection”

[1] În timpul evenimentului cunoscut sub acest nume se estimează că japonezii au măcelărit 150 000 de „prizonieri de război“, au masacrat 50 000 de civili și au violat cel puțin 20 000 de fete și de femei de toate vârstele.