„Inima întunericului” de Joseph Conrad: Coborârea în Infern

Mai mult nuvelă decât roman, Inima întunericului e inspirată din experiența lui Joseph Conrad ca marinar al unei companii belgiene în Statul Independent Congo, aflat sub suveranitatea regelui Leopold al II-lea al Belgiei și deschide mai multe discuții esențiale: dezvoltarea psihiatriei moderne, nașterea psihanalizei și interesul tot mai accentuat pentru misterele minții umane (epoca sanatoriilor și azilurilor); colonialismul european și distrugerile provocate de acesta (deși condamnă brutalismul imperialist, Inima întunericului este criticată azi pentru rasismul structural prezent în scriitură: celebrul discurs din 1975 al lui Chinua Achebe, An Image of Africa: Racism in Conrad's 'Heart of Darkness', deschide una dintre marile discuțiile ale criticii contemporane: poate fi separată valoarea estetică a unei opre de prejudecățile morale și politice pe care aceasta le reproduce?); alienarea omului modern (natura noastră preistorică nu poate ține pasul cu progresele civilizației, motiv pentru care ne simțim alienați în mijlocul lumii pe care am creat-o) și fragilitatea civilizației și a moralei (civilizația schimbă cu adevărat natura umană, primară și instinctivă, sau doar o ascunde sub o pojghiță poleită?).

CITITORII EPOCII

La finalul secolului XIX, datorită progreselor tehnologice și alfabetizării în creștere, se publică tot mai mult pentru un public divers. Colecțiile de cărți încep să se deosebească tot mai mult: romanele sentimentale sau de aventuri publicate în ediții cu coperte colorate intens (așa numitele „romane de gară”, „romans de gare” sau „railway novels”), coexistă alături ficțiunea literară apărută în colecții mai sobre, uneori monocrome, sau de publicații senzaționaliste și colecții populare. Este și epoca presei tipărite (penny magazines), a revistelor ilustrate și a fotografiei folosită ca mijloc predilect de reproducere a realității. Literatura epocii se diversifică în mai multe curente: realism, naturalism, simbolism, roman social și psihologic.

Femeile din clasa de mijloc rămân cititoare fidele de romane, iar lectura devine tot mai mult o activitate individuală. În același timp, este în continuare practicată lectura cu voce tare ca activitate publică și chiar ca meserie: în a doua parte a secolului existau lectori plătiți pentru a citi ziarele sau romanele foileton muncitorilor din fabrici (în Istoria lecturii de Alberto Manguel există un minunat capitol dedicat lectorilor din fabricile de trabucuri din Cuba intitulat „Să ți se citească”, iar protagonistul din romanul Vești din lumea întreagă de Paulette Jiles este chiar un astfel de lector ambulant).

Bibliotecile publice și cluburile de lectură devin accesiubile unui public tot mai larg. Editurile își diversifică oferta pentru toate categoriile sociale: în Anglia apare Everyman’s Library (1906), iar în Germania Reclam Universal-Bibliothek (din 1867) oferă mini-volume la prețuri accesibile. Cărțile se vând în librării, magazine, gări și chioșcuri de ziare.

CĂRȚILE EPOCII

Spre finalul secolului XIX scade popularitatea foiletoanelor, dar operele literare continuă să fie publicate în reviste prestigioase. Inima întunericului de Joseph Conrad apare în trei părți în 1899 în Blackwood’s Magazine și în volum în 1902.

Europa e colonială și imperială, urbană și alienată, iar frământările europenilor fin-de-siècle se reflectă în literatură. În Florile răului (1857) Charles Baudelaire surprinde toată oboseala și deruta omului modern (captate în conceptul de spleen, urmașul melancoliei renascentiste), în timp ce Dostoievski sondează adâncurile psihicului uman în Crimă și pedeapsă sau Demonii, iar Joris-Karl Huysmans creează, în În răspăr (1884), un personaj retras din lume, obsedat de artă – prefigurându-l pe Dorian Gray al lui Oscar Wilde (1891).

CONTEXT LITERAR ROMÂNESC

Dacă pașoptișii au fost „oamenii începutului de drum”, epoca marilor clasici ai literaturii am putea spune că este prima mare epocă literară a literaturii române. Acum se dezvoltă și se respectă principii precum autonomia esteticului și judecarea literaturii după criterii artistice. Dacă pentru pașoptiști, în prima jumătate a secolului, cel mai important era ca literatura română să existe pur și simplu, în a doua jumătate ea nu mai trebuia doar să existe, ci să fie și bună.

Este o perioadă în care pe plan local coexistă mai multe curente literare (romantism și realism, dar și simbolism și naturalism spre finalul secolului), în care se vorbește despre autonomia valorilor și respectarea criteriului estetic, în care coexistă, pe de o parte, „prelecțiunile populare” ale Junimii care urmăresc educarea publicului, dar și ședințele spumoase ale acelorași junimiști în care regula cea mai importantă era „anecdota primează”.

Cei patru mari clasici ai literaturii române – Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale și Ioan Slavici –, patronați de figura olimpiană a lui Titu Maiorescu și a celorlalți membri de la Junimea (excelent portretizați de Iacob Negruzzi, eternul secretar al societății literare, în volumul Amintiri din „Junimea”), sunt cele patru figuri reprezentative ale epocii. Însă pe lângă ei gravitează și alți scriitori valoroși ai epocii, în primul rând, B.P. Hasdeu și Alexandru Macedonski (două dintre marile personalități din afara cercului elitist al Junimii), Petre Ispirescu, Duiliu Zamfirescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Un minunat portret al acestei perioade efervescente a literaturii române e de găsit în excelentul volum În intimitatea secolului XIX în care Ioana Pârvulescu adună oamenii cărții și lumea lor.

UNIVERSUL DIN JURUL CĂRȚII

Suntem în plină Revoluție Industrială cu inovații tehnologice majore în energie, comunicații, transport și industrie. Este în ascensiune și nașterea interesului pentru științele minții (neurologia și psihiatria). În anii 1880 Jean-Martin Charcot, părintele neurologiei moderne („Napoleon al nevrozelor”) își ținea la spitalul La Salpêtrière din Paris celebrele sale Leçons du mardi în care prezenta (pentru specialiști și publicul larg interesat) cazuri de isterie, paralizie, epilepsie sau catalepsie. Printre participanți a fost și Sigmund Freud care va publica până la finalul secolului Studii asupra isteriei (1895, împreună cu Josef Breuer) și Interpretarea viselor (1899). Un context excelent al formării psihiatriei și neurologiei se regăsește în Frontierele cunoașterii de A.C. Grayling, iar pentru o abordare narativă, în romanul Amprenta omului de Sebastian Faulks.

Acum este și apogeul unei noi distracții de masă: marile Expoziții Universale, urmașe la o scară mai mare a Cabinetelor de curiozități, o celebrare a colonialismului european și o imensă colecție de curiozități, artefacte, jocuri, mașinării, invenții, dar și… oameni (exista obiceiul să fie aduși indigeni din colonii și să fie expuși într-o manieră dezumanizantă). Prima mare astfel de expoziție a fost Crystal Palace din Londra (1851), care a reunit peste 14.000 de expozanți din toată lumea.

Lecturi complementare pentru Africa – Povestiri africane de Doris Lessing; Din inima Africii de Karen Blixen; În umbra omului de Jane Goodall; O lume se destramă de Chinua Achebe; Paradis de Abdulrazah Gurnah; Născut în afara legii de Trevor Noah; Africa Is Not a Country de Dipo Faloyin; Biblia lemnului otrăvit de Barbara Kingsolver, Fantoma regelui Leopold de Adam Hochschild.

Lecturi complementare pentru misterele minții umane – Inventarea binelui și a răului de Hanno Sauer; Mintea moralistă de Jonathan Haidt; Cucerirea socială a Pământului de Edward O. Wilson; Ce înseamnă să fii om? de Charles Foster; O istorie culturală a nebuniei de Andrew Scull.

INTRO

„Nellie - acesta fiind numele unei iole destinate croazierelor - se legăna, fixată în ancoră, fără cea mai slabă fluturare a pânzelor; era la odihnă. Fluxul trecuse, vântul abia se simțea, și vasul, trebuind să coboare în josul fluviului, n-avea altceva de făcut decât să-și îndrepte prova și să aștepte întoarcerea mării” (trad. rom. Ticu Archip)