DESCRIERE
Poem alegoric scris pe modelul enciclopediilor medievale care încercau să cuprindă toată cunoașterea lumii într-un singur volum, Comedia lui Dante (pe care Giovanni Boccaccio, primul biograf al lui Dante, a numit-o ulterior „Divina”) este tot un fel de enciclopedie a lumii medievale, adunând informații din teologie, politică, societate, astronomie, literatură, mitologie, religie, istorie etc. (tutto lo scibile, tot ceea ce se putea cunoaște la vremea respectivă).
Scris în terza rima (strofe de trei versuri cu rimă împletită) poemul are 3 părți (Infernul, Purgatoriul, Paradisul), fiecare cu câte 33 de cânturi (plus un cânt introductiv la Infernul, un fel de Prolog, în total 100), iar fiecare dintre cele trei cânturi (cantice) se termină cu cuvântul „stelle”. Este, totodată, și o odă adusă iubirii („Iubirea care mișcă sori și stele...”), inspirată de Beatrice Portinari, femeia de care Dante s-a îndrăgostit (după mărturisește în Viata Nuova) pe când avea nouă ani și despre care a vrut să spună „ceea ce n-a fost spus niciodată despre vreo femeie”.
Chintesență a gândirii și cunoștințelor omului medieval, produsul unei culturi aristocratic-cavalerești, dar și al culturii clericale și al mediului universitar-scolastic al vremii, și chiar al noii burghezii în ascensiune, Divina Comedie reflectă și cristalizarea unei noi concepții a geografiei lumii de dincolo, și anume apariția în a doua jumătate a secolului XII a celui de-al treilea spațiu, Purgatoriul (v. Nașterea Purgatoriului, Jacques Le Goff). Pentru creștinism, religie a mântuirii, preocuparea pentru viața de apoi a fost unul dintre punctele esențiale ale creștinismului, iar Comedia lui Dante a dat imaginarului medieval întruparea perfectă și necesară a vieții de după moarte.
În călătoria sa Dante este călăuzit de poetul latin Vergiliu prin cele nouă cercuri ale Infernului și cele șapte brâne ale Purgatoriului, iar în Paradis de însăși Beatrice. În Evul Mediu, poveștile despre călătorii în tărâmuri imaginare (precum Paese di Cucagna sau Țara Preotului Ioan) erau populare și văzute ca reale, iar universul Comediei se înscrie în această geografie a miraculosului (mai multe asemenea spații sunt descrise în enciclopedia lui Umberto Eco, Istoria tărâmurilor și locurilor legendare).
CITITORII EPOCII
Exista în această perioadă o nouă cultură urbană, în care manuscrisele circulau și în ateliere private, nu doar în mănăstiri, o cultură care marchează începutul culturii umaniste și al cititorului modern. Deși lectura se făcea în continuare adesea cu voce tare, în grup, în mediile intelectuale prindea contur lectura tăcută, individuală, iar cititul devenea act de studiu și contemplație, însoțit de comentarii orale sau note marginale. Cititorii lui Dante proveneau din elita alfabetizată urbană: teologi, profesori, notari, poeți, funcționari. În marile orașe, staționarii (lat. stationarius), precursorii librarilor, închiriau manuscrise, coordonau copişti și vindeau cópiile realizate.
Dante și-a scris Comedia în dialectul toscan (volgare), nu în latină (așa cum erau scrise principalele opere ale vremii), pentru că voia să ajungă la un public cât mai larg, un public laic, educat, dar neerudit. Faptul că Dante a ales să-și scrie opera fundamentală în limba populară, nu în latină, a fost o inovație esențială. Într-o vreme în care Biblia și textele științifice, filosofice sau teologice erau scrise în latină, această alegere arată că voia să fie înțeles de cât mai mulți oameni. Iar publicul a apreciat acest lucru: cartea sa a devenit repede foarte populară, a fost recitată și discutată în piețe și a circulat foarte mult atât sub formă de manuscris copiat de scribi pe pergament, cât și, mai târziu, tipărită pe hârtie.
S-au păstrat circa 600 de manuscrise ale Divinei Comedii în intervalul dintre moartea lui Dante și prima ediție tipărită (1321-1472), semnul unui adevărat bestseller medieval. De asemenea, Divina Comedie a circulat mult și sub formă orală. Încă din secolul XIV (it. Trecento) terținele sale erau recitate în piețele publice (multe versuri au devenit proverbe în limba italiană, iar unele sunt încă în uz și azi), iar opera a ajuns să fie confundată cu autorul său și să fie uneori numită Il Dante.
Cultura medievală nu era doar scrisă, ci, în mare parte, orală: într-o lume cu alfabetizare limitată, cuvântul rostit în piețe, biserici și curți avea o pondere comparabilă cu pagina manuscrisă. Oralitatea îmbrăca forme variate: teatrul liturgic (misterele și miracolele care uneori durau zile întregi și strângeau un public numeros, o formă de oralitate religioasă în forma unui spectacol urban), spectacolele actorilor itineranți, lectura publică în familie și în mănăstiri, farsele și carnavalurile (despre care Mihail Bahtin a scris paginile sale clasice în François Rabelais și cultura populară în Evul Mediu și în Renaștere), ca și predicile călugărilor cerșetori — Bernardino de Siena sau Girolamo Savonarola adunau zeci de mii de ascultători în piețele italiene.
Figura centrală a transmiterii orale a poeziei era artistul itinerant — jongleur în Franța, juglar în Spania, Spielmann în lumea germanică, cantastorie în Italia, guslar în Balcani, kobzar în Ucraina, lăutar sau rapsod popular în România. Fiecare cultură și-a avut propriii povestitori-cântăreți itineranți, adesea acompaniați de un instrument cu coarde, care duceau în piețe fragmente din chansons de geste, romane cavalerești și balade.
Comedia lui Dante a intrat aproape imediat în acest circuit oral: în 1373, Giovanni Boccaccio a inaugurat la Florența prima Lectura Dantis, citire publică comentată a poemului, la biserica Santo Stefano in Badia (un hibrid între predică, lectură publică și comentariu academic). Tradiția continuă neîntrerupt până astăzi, în două ramuri: academică (organizată de societățile dantești sau de cluburi culturale) și declamatorie (performativă, teatrală, susținută de actori în săli sau în piețe publice).
CĂRȚILE EPOCII
Era perioada în care se trecea de la manuscrisul monastic la volumul urban, copiat de mână în ateliere și destinat unui public tot mai larg. Codexul medieval (cartea cu foi pliate și legate, care a înlocuit volumenul antic încă din secolul IV) avea o formă asemănătoare celei moderne: coperți, file, capitole, uneori un incipit pe post de titlu, colofon, paginare. Copiată pe pergament (piele fină de vițel sau oaie, subțiată și lustruită) și ornamentată manual cu anluminuri (inițiale ornamentate, margini înflorate, miniaturi cu scene religioase, animale fantastice ș.a.), cartea era un obiect cultural și de statut social, nu doar religios. Cărțile erau rare și prețioase – o bibliotecă de 50 de volume era o comoară. Se păstrau în mănăstiri, școli și universități, în casele nobililor sau birourile notarilor.
Textul era scris în coloane (una sau două), cu litere gotice (scriptura textualis: litere înalte, înguste, înghesuite una într-alta). Paragrafele erau marcate cu litere inițiale colorate (roșii, albastre, aurii). Multe cărți aveau margini late, pentru glose și comentarii. Titlul operei și numele autorului apăreau uneori la începutul textului, dar nu întotdeauna, mai frecvent era un incipit de tipul: Incipit Comedia Dantis Alagherii de Florentia. Acesta nu era propriu-zis un titlu, ci prima linie a textului propriu-zis (sau o rubrică imediat deasupra), de obicei scrisă cu cerneală roșie (numele de „rubrica” vine de la ruber = „roșu”) sau cu un corp de literă mai mare. Imediat după incipit urma primul rând al textului (sau, în cazul Comediei, primul vers: Nel mezzo del cammin di nostra vita). De asemenea, la sfârșit apărea formula simetrică; de exemplu, Explicit Comedia Dantis Alagherii de Florentia sau Explicit liber tertius Comedie Dantis qui dicitur Paradisus („Se termină cartea a treia a Comediei lui Dante care se numește Paradisul"). Uneori copistul adăuga și un colofon cu data copierii și numele său.
Prin edițiile succesive pe care le-a avut încă de la apariție, opera lui Dante a beneficiat de tot ce avea mai bun atât tradiția manuscriselor copiate și anluminate, cât și meșteșugul nou al tipăririi cărților pe hârtie. O foarte frumoasă imagine a trecerii de la aceste două mijloace de publicare a cărților e de găsit în Librarul din Florența. Vespasiano da Bisticci și manuscrisele care au iluminat Renașterea de Ross King, care poate fi foarte bine completată de Clinamen. Cum a început Renaşterea, de Stephen Greenblatt, volum ce redă aventura pasionantă a vânătorilor de manuscrise renascentiști în frunte cu Poggio Bracciolini. Intelectualii în Evul Mediu, de Jacques Le Goff urmărește nașterea și evoluția conceptului de „intelectual” în strânsă legătură cu evoluția urbană și universitară și, implicit, cu evoluția cărții, iar în Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante? Horia-Roman Patapievici reconstruiește universul spiritual și intelectual al Evului Mediu în care a trăit Dante Alighieri și în care a fost scrisă Divina Comedie (ce însemna să gândești, să iubești și să înțelegi lumea în secolele XIII–XIV).
În Evul Mediu au fost realizate unele dintre cele mai frumoase manuscrise ilustrate care au existat vreodată, de la Book of Kells (Irlanda, cca. 800) la Les Très Riches Heures du duc de Berry, probabil cea mai cunoscută și mai frumoasă Carte a Orelor, începută între 1412 și 1416 de frații Limbourg și terminată decenii mai târziu de Jean Colombe, apogeul tradiției medievale a manuscriselor anluminate (și care poate fi răsfoită online pagină cu pagină aici). La câteva decenii după moartea lui Dante, Philobiblon de Richard de Bury (1345) avea să fie prima mare operă medievală dedicată iubirii de carte.
Cititorul cult din vremea aceasta avea însă o ofertă livrescă mult mai bogată decât pare la prima vedere. Cărțile orelor, cel mai popular tip de carte din Evul Mediu târziu, cu peste opt sute de exemplare anluminate păstrate, adaptau pentru uzul laicilor ciclul de rugăciune al clerului, oferind în același timp un instrument de devoțiune, un manual de alfabetizare și un obiect de prestigiu familial. Dincolo de ele, lectura era preponderent religioasă: Biblii integrale (rare și scumpe, accesibile mai ales clerului), Vieți ale sfinților (Legenda aurea a lui Iacob de Voragine, sec. XIII, a fost una dintre cele mai populare scrieri medievale), scrierile părinților Bisericii (Confesiunile Sf. Augustin) și ale teologilor scolastici (Toma d'Aquino, Albert cel Mare). Dar erau citiți la fel de mult și autorii păgâni recuperați de tradiția universitară — Vergiliu, pe care Dante îl alege chiar ca ghid prin Infern și Purgatoriu, Boethius cu a sa Consolare a filosofiei, Aristotel în traducere latină, Ovidiu (Metamorfozele) sau retorica lui Cicero, alături de marile texte vernaculare ale epocii: Roman de la Rose și ciclurile cavalerești arthuriene.
Literatura medievală populară cuprindea atât epopeile eroice (chansons de geste), precum Cântecul lui Roland (sec. XI–XII), Cântecul Cidului (cca. 1200), Cântecul Nibelungilor (cca. 1200), cât și romanele cavalerești curtenești (romans courtois): Tristan și Isolda (sec. XII), ciclul arthurian al lui Chrétien de Troyes (sec. XII) și marele poem alegoric Romanul trandafirului (Roman de la Rose), început pe la 1230 de Guillaume de Lorris și continuat decenii mai târziu, într-un cu totul alt ton, de Jean de Meun. Pe această filieră se înscrie și poezia trubadurilor provensali care i-a influențat decisiv pe poeții așa-numitului Il Dolce Stil Novo: Guido Guinizelli, Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia și Dante însuși. Aceștia au transformat idealul cavaleresc al iubirii într-o experiență spirituală și mistică, în care femeia devine o „donna angelicata”, mijlocitoare între om și divinitate, modelul perfect fiind Beatrice din Vita Nuova și Divina Comedie, urmată, în prelungirea aceleiași tradiții, de Laura din Canțonierul lui Petrarca.
MOȘTENIREA LITERARĂ
Cel mai vechi manuscris integral ilustrat al Divinei Comedii este considerat Egerton 943 (păstrat azi la British Library). A fost realizat în Bologna sau Padova în jurul anului 1340 și conține aproximativ 250 de miniaturi atribuite Maestrului Antifonarelor din Padova (Maestro degli Antifonari di Padova). Alte manuscrise anluminate celebre sunt: Codex Altonensis (Hamburg, Bibliothek des Gymnasiums Christianeum, MS N.2 Aa 5/7), datat în jurul mijlocului secolului al XIV-lea și atribuit școlii bologneze, neterminat (Paradisul nu a fost ilustrat); Yates Thompson 36 (British Library), un manuscris luxos sienez din jurul anilor 1444–1450, asociat tradițional cu o comandă a lui Alfonso V de Aragon, cu ilustrațiile pentru Infern și Purgatoriu atribuite în mod tradițional lui Priamo della Quercia (uneori desemnat în literatura recentă drept „Maestrul Comediei Yates Thompson”), iar pentru Paradis lui Giovanni di Paolo; Codex Urbinate Latino 365 (Biblioteca Apostolică Vaticană), comandat de Federico da Montefeltro, ducele de Urbino, și ilustrat între 1478 și 1482 de Guglielmo Giraldi (Infern) și Franco dei Russi (Purgatoriu), considerat unul dintre cele mai rafinate manuscrise renascentiste ale poemului; comanda inițială a rămas neterminată la moartea ducelui, iar miniaturile din Paradis au fost completate ulterior, în jurul anului 1600.
Între 1480–1495 Sandro Botticelli a făcut în jur de 100 de ilustrații (dintre care s-au păstrat 92) pentru un ciclu de desene pentru Commedia comandat de Lorenzo di Pierfrancesco de' Medici, vărul lui Lorenzo Magnificul. Executate în vârf de argint și peniță pe foi mari de pergament, ilustrațiile au rămas în mare parte necolorate; ciclul, neterminat, este astăzi împărțit între Kupferstichkabinett din Berlin (85 de foi) și Biblioteca Apostolică Vaticană (7 foi, între care și celebra Hartă a Iadului). În paralel, Botticelli pare să fi furnizat și 19 desene care au stat la baza gravurilor atribuite de regulă lui Baccio Baldini pentru ediția lui Cristoforo Landino (Florența, 1481), prima ediție florentină tipărită ilustrată a cărții.
Primele ediții tipărite ale Comediei au apărut toate în același an, 1472, în trei orașe italiene și pornind, probabil, de la manuscrise diferite: Foligno (la 11 aprilie, prin tipograful Johann Numeister, despre care se crede că ar fi fost ucenic al lui Gutenberg, asistat de notarul Evangelista Angelini da Trevi), Mantova și un al treilea oraș identificat fie ca Jesi, fie ca Veneția (deși identificarea e încă discutabilă). Ediția de la Foligno este considerată editio princeps doar pentru că poartă cea mai veche dată certă; din tirajul ei de 300 de exemplare s-au păstrat astăzi 14. Au urmat, în mai puțin de trei decenii, alte 12 tipărituri, astfel încât până în 1500 Comedia cunoscuse 15 ediții incunabule. În 1481 a apărut la Florența prima ediție comentată majoră, însoțită de comentariul lui Cristoforo Landino și de gravurile lui Baccio Baldini după desenele lui Botticelli, continuând, prin aparatul critic, tradiția manuscriselor care însoțeau textul cu glose pentru a-l ajuta pe cititor să se orienteze prin straturile sale alegorice. Brescia a oferit în 1487, prin Bonino de' Bonini, prima ediție cu un program iconografic generos de xilogravuri, iar Veneția a devenit ulterior centrul editorial dominant: ediția lui Bernardino Benali din 1491, ilustrată pentru fiecare cânt și păstrând comentariul lui Landino, a influențat puternic modelul vizual urmat de tipografii secolului următor.
Momentul decisiv pentru istoria textului, însă, a fost ediția aldină din august 1502: la Veneția, Aldus Manutius publică un volum octavo, primul Dante portabil, fără comentarii, sub titlul Le terze rime di Dante, după textul stabilit de Pietro Bembo pe baza unui manuscris din biblioteca familiei sale (codex pe care tradiția spune că Boccaccio i-l dăruise cândva lui Petrarca); această versiune avea să devină textul standard pentru aproape toți editorii din Cinquecento. Nici edițiile incunabule, nici cele renascentiste nu poartă pe pagina de titlu cuvântul „Divina”: epitetul, folosit pentru prima dată de Giovanni Boccaccio în Trattatello in laude di Dante (scris între 1351 și 1355), a fost adăugat oficial în ediția venețiană din 1555, îngrijită de umanistul Lodovico Dolce și tipărită de Gabriele Giolito de' Ferrari, la peste două secole de la moartea autorului.
Au existat și reinterpretări moderne pentru ilustrațiile poemului. Printre cele mai cunoscute se numără ciclul de 102 acuarele realizate de William Blake între 1824 și 1827 (lucrare rămasă neterminată, întreruptă de moartea artistului), gravurile pe lemn ale lui Gustave Doré din 1861 (Infernul) și 1868 (Purgatoriu și Paradis), devenite unele dintre cele mai cunoscute imagini ale poemului în cultura populară modernă, sau gravurile lui Salvador Dalí publicate în Franța între 1959 și 1963. Tot în registrul vizual, Comedia a inspirat tabloul Barca lui Dante de Eugène Delacroix (1822) și Porțile Iadului, la care Auguste Rodin a lucrat aproape trei decenii, având-l pe Gânditorul — adesea identificat cu Dante însuși contemplând Infernul — ca figură centrală.
Cea mai bogată este însă moștenirea literară. Primele ediții tipărite ale Comediei, alături de Decameronul lui Boccaccio și de Canțonierul lui Petrarca, au contribuit la standardizarea limbii italiene și la consolidarea dialectului toscan ca limbă literară (cei trei autori formând „le tre corone” ale Trecento-ului florentin). În secolul XX, Comedia a devenit referință universală: T. S. Eliot afirma că „Dante și Shakespeare împart lumea modernă între ei; nu există un al treilea”; Jorge Luis Borges i-a dedicat Nouă eseuri danteşti; Osip Mandelștam a scris Eseu despre Dante (1933); Primo Levi evocă în Mai este oare acesta un om? cum își recita la Auschwitz versurile când Dante îl întâlnește pe Ulise în Infern pentru a-și păstra umanitatea; Honoré de Balzac și-a intitulat ciclul romanesc Comedia umană ca omagiu explicit. În spațiul românesc, Comedia a fost tradusă integral de două ori — în endecasilab rimat de George Coșbuc (publicată postum, 1924–1932 sub îngrijirea lui Ramiro Ortiz) și de Eta Boeriu (1965–1971), versiunea cea mai citită astăzi.
CONTEXT LITERAR ROMÂNESC
În vremea lui Dante Alighieri, spațiul românesc era fragmentat în formațiuni politice minore (cnezate, voievodate și țări), neavând încă formele statale cunoscute mai târziu. Nici din această perioadă nu avem mărturii ale culturii scrise, deși încep să se înmulțească atestările referitoare la teritoriile românești. Astfel, Gesta Hungarorum, o cronică maghiară anonimă scrisă în jurul anului 1200, consemnează existența la sfârșitul secolului IX a trei voievodate locale: Glad (în Banat, între Dunăre și Mureș), Gelu (în podișul Transilvaniei) și Menumorut (între Tisa, Someș și Mureș). Un alt document celebru este Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247) care menționează cnezatele conduse de Ioan, Farcaș, Litovoi și Seneslau în spațiul sud-carpatic. În prima jumătate a secolului XIV Basarab I (cca. 1310–1352) consolidează unificarea formațiunilor feudale din spațiul muntean și asigură independența Țării Românești prin victoria de la Posada (1330), unde îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou, iar la mijlocul aceluiași secol Bogdan I face același lucru pentru Moldova („descălecatul” lui Bogdan I e plasat tradițional în 1359). Spațiul românesc era la întâlnirea a trei lumi culturale: bizantin-slavă (Țara Românească și Moldova, cu Orientul ortodox prin filiera bulgară și sârbă), latină catolică (Transilvania, prin mijlocirea maghiară și germană, cu sașii din Brașov și Sibiu) și, mai târziu, otomană.
Nu avem încă texte scrise în română, iar documentele din această vreme sunt în slavonă (pentru Țara Românească și Moldova, unde era limba liturgică și administrativă) și latină (pentru Transilvania). Cultura locală era una preponderent orală (nu ne-au parvenit mărturii directe, dar folclorul românesc consemnat ulterior păstrează straturi care pot avea rădăcini medievale sau chiar pre-medievale: colinde, balade, descântece), iar cultura scrisă cuprindea cărți liturgice și religioase, documente oficiale și de cancelarie.
Cititorii și scriitorii epocii erau mai cu seamă călugării și funcționarii (grămăticii, dregătorii). Deși manuscrisele păstrate datează din perioade ulterioare (sec. XV-XVI), e posibil să fi circulat și cărți populare precum Fiziologul (bestiar simbolic creștin cu animale reale și fantastice interpretate alegoric) și Alixăndria (romanul lui Alexandru Macedon, cu numeroase elemente fabuloase), iar în Transilvania latină, probabil și Legenda aurea a lui Iacob de Voragine, bestseller medieval extrem de răspândit. Pentru secolul XIV, însă, sunt foarte puține manuscrise atestate, iar cele mai multe sunt mențiuni făcute în cărți sau inventare ulterioare. Abia după consolidarea statelor medievale românești Țara Românească și Moldova și consolidarea cancelariilor domnești, încep să se înmulțească documentele scrise. Primul text păstrat în limba română, Scrisoarea lui Neacșu (1521), va apărea exact la două secole după Dante.
INTRO
Și acum, să intrăm în poveste…
„Pe când e omu-n miezul vieții lui,
m-aflam într-o pădure-ntunecată
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui...”
(trad. rom. George Coșbuc)
„Ajuns pe-a vieții mijlocie treaptă
mă pomenii într-o pădure deasă,
căci rătăcind pierdusem calea dreaptă.”
(trad. rom. Eta Boeriu)
Scrie un comentariu