„Scrisori către Luciliu” de Seneca: Înțeleptul

MARTIE - Înțeleptul

Scrisori către Luciliu, Seneca
(62-65 e.n.)

DESCRIERE

Cele 124 de scrisori către Luciliu care s-au păstrat (adunate în douăzeci de Cărți, adică suluri separate), sunt texte cu caracter filozofic și moral menite să se constituie într-o adevărată artă de a trăi (bine). Încă de la început, ele nu au fost concepute ca o corespondență privată, ci ca un îndreptar stoic de viață, lucru vizibil încă din titlul original, Epistulae Morales ad Lucilium. Scrise în ultimii săi ani de filozoful și omul politic Lucius Annaeus Seneca (înainte de a fi condamnat de împăratul Nero să-și ia viața) și destinate prietenului său Luciliu, procurator în Sicilia, au fost considerate un fel de testament literar. 

Cu o scriitură directă și liberă, scrisorile alcătuiesc un veritabil document de epocă, având numeroase episoade autobiografice și detalii din viața de zi cu zi a Romei din vremea lui Nero. Au fost scrise într-o perioadă dificilă a Imperiului, plină de tulburări politice și sociale, contemporană cu primele texte creștine ale Noului Testament, dar și cu primele persecuții împotriva creștinilor (este celebră acuzația lui Nero care i-a învinuit pe creștini pentru marele incendiu din Roma, dând astfel startul unor îngrozitoare persecuții). De asemenea, Epistolele lui Seneca (62-65 e.n.) au fost scrise aproximativ în aceeași perioadă cu epistolele apostolului Pavel (aprox. 50-64/67 e.n.), ceea ce a dat naștere unei legende medievale despre o presupusă corespondență între cei doi (scrisă în latină, cândva în secolul III-IV e.n.).

Născut la cumpăna dintre înainte de Hristos și după Hristos la Cordoba, în Spania, (datele variază între 4 î.e.n. și 1 e.n.) Seneca a fost unul dintre autorii păgâni preferați de tradiția creștină: pe lângă imaginara corespondență cu apostolul Pavel, a devenit chiar personaj într-una dintre cele mai populare cărți medievale, „bestseller” al secolului XIII, Legenda Aurea (Legenda de aur, cca 1260), o compilație de hagiografii cu viața principalilor sfinți creștini. S-a pretins chiar că s-ar fi convertit la creștinism și că ar fi fost botezat în baia în care s-a sinucis la ordinul lui Nero, ceea ce arată cât de important a fost considerat acest autor păgân de scriitorii creștini.

CITITORII EPOCII

Seneca trăiește în Roma imperială, în epoca lui Tiberius, Caligula, Claudiu și Nero, perioada de apogeu a culturii scrise antice, când cartea era deja un obiect familiar. Existau deja biblioteci publice (înființate de Asinius Pollio, apoi de Augustus) și edituri, precum cea a lui Atticus, prietenul lui Cicero, librării și public cultivat care cumpăra cărți. Scribii copiau manual fiecare exemplar (rapid, uneori cu greșeli), care apoi se vindea în tabernae librariae de pe lângă Forul roman (librarius desemna fie scribul, fie vânzătorul de cărți).

Cu toate acestea, cărțile de filozofie (precum cele ale lui Seneca) se citeau în cercuri restrânse, nu de publicul larg. Cultura scrisului și a cititului era prezentă, dar lectura era încă o artă, nu o obișnuință. Se citea cu voce tare, clar, ritmat. Chiar și în singurătate mulți romani articulau textul — tăcerea completă era rară. Cititul era văzut ca o performanță retorică, un exercițiu de dicție și gândire.

Lectura era, așadar, privilegiul elitelor – filozofi, retori, magistrați, tineri aristocrați – și, deși în general se făcea cu voce tare, începea să se răspândească și lectura tăcută. Seneca este unul dintre primii autori care recomandă lectura ca practică interioară, de concentrare și formare a sufletului (marcând, timid, începutul lecturii interioare moderne). Astfel, în vremea sa (sec. I d.Hr.) asistăm la primele semne ale unei cotituri istorice: trecerea de la lectura orală, publică, a lumii antice la lectura tăcută, interioară a lumii moderne (dar care a avut nevoie de secole întregi pentru a se defini și impune ca practică).

Cartea nu mai era voce colectivă (Homer) sau spectacol public (Sofocle), ci instrument de meditație personală. Însă, într-o lume încă predominant orală, cititorii propriu-ziși erau puțini, iar restul publicului continua să „asculte” literatura la recitări, spectacole și lecturi publice.

CĂRȚILE EPOCII

Ca multe alte opere latine, și aceste epistole au fost scrise manual probabil pe un sul de papirus, de un scrib, după dictarea autorului. Perisabile, papirusurile originale nu s-au păstrat, la noi ajungând còpii făcute în scriptoriile medievale în codexuri scrise pe pergament. Volumenul era alcătuit din foi de papirus egiptean lipite cap la cap și ajungând la o lungime de 5–10 metri. Textul era scris în coloane verticale (20–40 de rânduri fiecare), doar pe o parte. Se rula pe un băț de lemn (uneori două, la capete), pentru a fi deschis și închis ușor (rulat). Pe exterior se nota titlul și numele autorului, ca o etichetă (în latină: titulus). Sulul era depozitat într-o cutie cilindrică sau într-un tub de fildeș, lemn ori piele. Când cineva „citea”, ținea sulul cu ambele mâini, derulându-l treptat de la stânga la dreapta.

Materialul principal pe care se scria era papirusul, adus din Egipt și produs în Alexandria. Pentru texte scurte sau de lucru se foloseau plăcuțe cerate (tabulae ceratae), echivalentul carnetelor de azi. Se scria cu o trestie ascuțită (calamus) și cerneală din funingine și gumă arabică. Se scria cu majuscule (capitalis), fără spații între cuvinte (scriptio continua), ceea ce făcea lectura tăcută dificilă, iar lectura cu voce tare mai naturală.

Prin compararea mai multor ediții, abia în secolul XV este refăcut de umaniști manuscrisul aproape complet al Scrisorilor (Cartea XX e fragmentară), iar în 1475 apare la Roma prima ediție tipărită care îl consacră pe Seneca drept un autor fundamental al educației umaniste. Pe lângă Scrisori, și alte scrieri ale sale au devenit importante pentru umaniști și au fost, astfel, recuperate și păstrate: Erasmus din Rotterdam a editat una dintre primele ediții de opere complete ale lui Seneca în 1515 și i-a scris și o prefață, iar piesele sale de teatru au avut o importanță enormă pentru dezvoltarea dramaturgiei moderne (de la el se pare că a fost împrumutată structura de cinci acte, obsesia răzbunării, violența și personajele mânate de ambiție).  

Alte opere ale Antichității clasice (latină și greacă): poemul lui Lucrețiu, De rerum natura (cca. 60-55 î.e.n. și căruia Stephen Greenblatt îi dedică o cercetare minunată și pasionantă în volumul Clinamen. Cum a început Renașterea); poeziile lui Catullus (cca. 60–54 î.e.n.); epopeea Eneida de Vergiliu (29-19 î.e.n.); cărțile poetului Ovidiu: Arta iubirii (2 e.n.), Metamorfoze (8 e.n.), Tristele (9-12 e.n.), Ponticele (12-17 e.n.); romanul satiric Satyricon de Petronius (60-65 e.n.); Moralia de Plutarh (cca. 80-120); Istorii și Anale de Tacitus (cca. 100-117); romanul satiric Măgarul de aur de Apuleius (cca. 160-170); Manualul lui Epictet (cca. 125-135, o suită de învățături practice notate de discipolul său Arrian din Nicomedia) și, probabil una dintre cele mai cunoscute cărți stoice, Gânduri către sine însuși (sau Meditații) de Marcus Aurelius (cca. 170-180, scrise în original în greacă).

CONTEXT LITERAR ROMÂNESC

În ceea ce privește contextul cultural românesc (că de literar nu poate fi vorba), o bună prezentare (atât textual, cât și prin imagini) e de găsit în Dacia. Războaiele cu romanii. Sarmizegetusa de Radu Oltean. Epoca lui Seneca se situează după Burebista, dar înainte de Decebal, războaiele daco-romane și cucerirea Daciei urmată de formarea poporului român și a limbii române. E un teren mocirlos, cu multe teorii despre formarea poporului și a limbii ba la nord, ba la sud de Dunăre, iar unerori și la nord și la sud. Dovezile istorice sunt puține, iar cele lingvistice sunt interpretabile, ceea ce lasă loc multor dispute.

Varianta oficială, academică, cu privire la nașterea limbii române este că aceasta s-a format din latina vorbită în Dacia, inclusiv după retragerea aureliană, și sunt menționate trei elemente principale: autohton (geto-dac), roman (între războaiele lui Decebal cu Traian, 101-102, 105-106 și retragerea aureliană din 271) și migrator (în principal cel slav care a adăugat multe cuvinte în masa vocabularului, fără a modifica structura esențialmente latină a limbii) (Limba română. Origini și dezvoltare, Maria Cvasnîi Cătănescu).

Formulată începând cu secolele XVIII-XIX și, în principal pe baze naționaliste, teoria „imigraționistă” (numită și „teoria lui Roesler” după numele istoricului german Robert Roesler, cel care i-a dat forma cea mai categorică) susține că poporul și limba română s-au format exclusiv la sud de Dunăre (aducând ca argumente lipsa documentelor istorice, așa-numitul „argument ex silentio”, o presupusă evacuare totală a populației după retragerea aureliană, legăturile dintre română și celelalte dialecte balcanice ale limbii – aromân, meglenoromân și istroromân). Deși inițial a fost respinsă categoric (tot pe baze naționaliste) mai ales de reprezentanții Școlii Ardelene sau de istorici precum B.P. Hasdeu sau Nicolae Iorga, teoria formării limbii române la sud de Dunăre a fost susținută și de unii istorici și lingviști români precum Ovid Densusianu și Al. Philippide. Mai recent, lingvistul Dan Alexe susține că româna nu s-ar fi putut forma decât la sud de Dunăre, în contextul romanizării și al influenței slave de după secolul VI (Dacopatia și alte rătăciri românești). Într-o direcție și mai neconvențională, Dan Ungureanu afirmă în Istoria limbii române că româna s-ar fi format în nordul Italiei dintr-un dialect galo-italic născut din latina vulgară.

Una dintre puținele „atestări” ale limbii protoromâne este „Torna, torna, fratre” („întoarce-te, întoarce-te, frate”), o propoziție consemnată de cronicarul bizantin Theophanes Confesor în Cronografia (sec. VIII-IX) ca îndemn rostit de un soldat sud-dunărean romanizat în „limba părintească” pentru a-i semnala unui tovarăș pierderea încărcăturii de pe un animal de povară. Auzită și de ceilalți soldați din jur, a fost interpretată eronat drept un semnal de retragere, ceea ce a dus la o retragere haotică din campania pe care armata acestora o ducea împotriva avarilor în anul 587 e.n.

Ca și în restul Europei, și în zona carpato-danubiană urmează acel mileniu întunecat de invazii barbare (goți, gepizi, avari, slavi, unguri, pecenegi, cumani ș.a.) în care avem tot mai puține mărturii istorice scrise, ceea ce îngreunează cercetarea. Însă, dacă în ceea ce privește limba mai putem avea dispute și păreri diferite pornind de la dovezile lingvistice (latinitatea limbii române, moștenirea traco-dacă, influența slavă și germanică etc.), în ceea ce privește literatura scrisă un lucru e cert: nu există. Și în această zonă nici nu va exista pentru o lungă perioadă de vreme.

MOȘTENIREA LITERARĂ

De-a lungul secolelor, stoicismul a influențat literatura și gândirea europeană și rămâne și astăzi o sursă de inspirație mai ales pentru cărțile de dezvoltare personală (vezi cărțile lui Ryan Holiday, Donald Robertson sau Mic-dejun cu Seneca de David Fideler).

Există, însă, și o întreagă literatură care-i are ca protagoniști pe împărații romani și care poate completa lecturile unui cititor de cursă lungă, cum ar fi Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar, Eu, Claudius împărat și Claudius Zeul de Robert Graves, Iulian de Gore Vidal; Augustus de John Williams, sau în care împărații sunt în rol secundar: Ultima după-amiază a lui Seneca de Marianne Jaeglé, Moartea lui Vergiliu de Hermann Broch sau celebrul roman Quo Vadis de Henryk Sienkiewicz pentru persecuțiile creștine din epoca lui Nero.

Literatura stoică nu este ficțiune, însă nu puteam trece de la tragediile grecești direct la literatura medievală, iar Scrisorile către Luciliu mi s-au părut o lectură potrivită pentru sensibilitatea și interesele cititorului contemporan. Cine dorește să continue provocarea Un an de lecturi. Literatură europeană clasică cu ficțiune poate încerca Măgarul de aur de Apuleius, Satyricon de Petronius, Metamorfozele lui Ovidiu sau Apokolokyntosis de Seneca (satira despre transformarea în dovleac a împăratului Claudiu). De asemenea, Analele și Istoriile lui Tacitus sunt o sursă istorică fundamentală pentru epoca Scrisorilor lui Seneca.

LECTURI SUPLIMENTARE

În Infinitul într-o trestie Irene Vallejo creează un fundal excelent pentru a intra în atmosfera literaturii Antichității europene, de la Homer la Seneca și mai departe, iar în Amintiri din viitor reînvie prin mici eseuri diferite învățături ale lumii clasice pe care le leagă de realități ale lumii noastre contemporane, făcând conexiuni neașteptate între, de exemplu, epigramele lui Marțial și tweet-urile de azi sau între satirele lui Iuvenal și romanul grafic Watchmen de Alan Moore.

Seneca. Istoria unei vieți de Emily Wilson este o foarte bună biografie a lui Seneca, dar și o bună prezentare a lumii în care acesta a trăit, precum și a moștenirii sale (ultimul capitol îl urmărește pe Seneca prin cărțile sale ajungând până la „moda” stoicismului de azi sau la... Jocurile Foamei de Suzanne Collins). În completarea acesteia poate veni foarte bine Seneca sau conștiința Imperiului de Pierre Grimal. Ambele biografii își propun să exploreze dilema ivită din relația lui Seneca cu împăratul Nero: cum poate cea mai bună educație să dea naștere celui mai mare monstru și cum poate un înțelept stoic să fie în același timp unul dintre cei mai bogați oameni din Roma timpului său.

Pentru contexte istorice mai largi, poți completa lecturile cu: Filosofie antică. O foarte scurtă introducere de Julia Annas, Civilizația clasică. O istorie în zece capitole de Nigel Spivey, O zi în Roma antică de Alberto Angela și 24 de ore în Roma antică de Philip Matyszak, Lumi antice. O istorie globală a antichității de Michael Scott și Occidentul. Istoria unei civilizații de 4000 de ani de Josephine Quinn.

Și, în final, câteva recomandări pentru trecerea de la Antichitatea romană la Evul Mediu creștin: Zorii creștinismului de Robert Knapp, Pavel, apostolul păgânilor de Paula Fredriksen, Ultima generație păgână de Edward J. Watts, Zelotul de Reza Aslan, Epoca întunecării de Catherine Nixey, Anul în care Dumnezeu a murit. Isus şi Imperiul Roman în 33 d.Hr. de James Lacey, Geneza Antichității târzii de Peter Brown.

INTRO

Și acum, să intrăm în poveste...

„Așa să faci, dragul meu Luciliu; dedică-te ție însuți, și timpul care până acum ți se răpea, ți se lua pe furiș sau îți scăpa adună-l și păstrează-l. Fii convins că este așa cum îți scriu: unele ceasuri ni se răpesc, altele ne sunt luate fără s-o știm, altele ne scapă. Totuși, cea mai rușinoasă pagubă e cea din nepăsare.” (trad. rom. Gheorge Guțu)