„Antigona” de Sofocle: Rebela

FEBRUARIE - Rebela

Antigona, Sofocle
(cca. 441 î.e.n.)

Interesul pentru tragedia greacă mi-a fost resuscitat, așa cum am mai spus, de cartea lui Robert D. Kaplan, Gândirea tragică. Frică, destin și povara puterii, a cărei idee principală este că putem înțelege mai bine lumea citind literatura clasică (în special dramaturgii greci și tragediile lui Shakespeare, dar nu numai).

Nu mi-a fost simplu să aleg o singură piesă de teatru, dar, în cele din urmă, m-am oprit la Antigona de Sofocle, pentru că mi s-a părut că atât piesa, cât și protagonista, sunt destul de apropiate de sensibilitatea contemporană și, ca atare, mai ușor de abordat.

În plus, de această piesă mă leagă și o amintire personală pentru că mi-a adus aminte de momentul când am simțit pentru prima oară cum literatura face lumină în lume: eram la începutul liceului, tocmai primisem prima mea listă de cărți de citit cu care am dat fuga la bibliotecă, iar prima pe care am luat-o a fost tocmai Antigona lui Sofocle.    

DESCRIERE

Esența tragediei grecești constă în conflictul dintre ordinea divină și libertatea umană, iar conflictul tragic apare atunci când omul încearcă să-și depășească limitele (hybris). Inovația lui Sofocle în Antigona a fost că el a introdus a două tipuri de norme absolute: una politică, a lui Creon, care pune legea cetății deasupra legilor divine și refuză înmormântarea lui Polinice, și una morală, a Antigonei, care sfidează legile cetății pentru îndeplinirea îndatoririlor rituale.

„Tragedia antică se naște chiar în momentul în care se naște cetatea Atena, sub forma sa de democrație, și durează aproape un secol. Este o formă de artă în directă legătură cu cetatea; de origine fără îndoială religioasă (ieșită, după Aristotel, din ditiramb, un cântec religios, sau poate din alte forme culturale), ea este jucată în timpul sărbătorilor oficiale, Dionysiile; trei autori sunt aleși prin concurs pentru a-și prezenta operele; acestea vor fi montate cu bani publici furnizați de un impozit, choregie, plătit alternativ de cei mai bogați (deveniți, de voie, de nevoie, sponsori). Cât privește pe cei mai săraci, ei primesc o mică subvenție, care să le permită a asista la reprezentații.
Tragedia ateniană păstrează din caracterul său civic trăsături esențiale: fondul este conflictul eroului cu cetatea. Uneori conflictul este acela dintre concepțiile arhaice ale eroului și realitățile actuale ale Statului și ale democrației; altădată conflictul este de ordin moral și religios.”
(Termenii cheie ai analizei teatrului, Anne Ubersfeld, Ed. Institutul European, 1999)

Se consideră că teatrul grec s-a născut din imnurile în cinstea lui Dionysos (ditirambi) cântate de un cor de 50 de cântăreți-interpreți cu măști de țapi (întruchipau satiri și sileni, însoțitorii zeului, care cântau, dar și dansau) și care erau cântate în cadrul ritualurilor de fertilitate din fiecare primăvară. Etimologic, tragedia provine din trágos („țap”) și ōidḗ („cântec”) și înseamnă „Cântecul țapului” și a apărut în momentul în care din cor s-a desprins un actor care a inițiat un dialog dramatic cu ceilalți cântăreți. Tradițional, i se atribuie lui Thespis și nașterea actorului și prima victorie în cadrul Dionysiilor în 534 î.e.n. Eschil (numit „părintele tragediei”) a adăugat cel de-al doilea actor și a restrâns partea lirică în favoarea celei dramatice, accentuând conflictele dintre personaje, iar Sofocle a introdus cel de-al treilea actor și o mai mare complexitate psihologică. Acesta a fost numărul maxim de actori din teatrul grec, iar toți erau interpretați de bărbați care purtau măști și costume (prezența măștii și a costumelor pare să fi stat la baza ideii de „întruchipare”, un pas esențial al dramatizării). Euripide este considerat ultimul dintre marii tragedieni greci și cel mai „uman” și mai modern dintre toți.

Pe lângă cel de hybris, alte concepte-cheie în tragedia greacă sunt: moira (destinul), nemesis (pedeapsa) și katharsis (purificarea prin artă). Tragedia greacă nu era (doar) divertisment, era un act sacru, civic și educativ, care prezenta condiția umană în toată complexitatea sa: oamenii sunt liberi, dar și supuși constrângerilor, iar măreția eroului consta în asumarea destinului, nu în evitarea lui. Principalele subiecte ale tragediilor erau aceleași ca în poemele epice elene: trecutul eroic mitologic, dar și marile războaie și conflicte ale oamenilor, în special cele din Teba și Troia.

„Nu pentru ură sunt născută, ci pentru a iubi”, spune Antigona opunându-i-se tiranicului Creon și punând, astfel, legile divine și ale conștiinței înaintea legilor cetății. Într-o lume care își organiza viața conform ritualurilor, precum era și cea a Greciei antice, dar și în lumea de dinainte, a ritului și a mitului, erau încurajate mai degrabă credința și supunerea neclintită decât curiozitatea și răzvrătirea, iar hybris-ul (depășirea granițelor, a normelor) era pedepsit. Pe de altă parte, se consideră că tragedia este o formă artistică specifică nașterii și formării Atenei ca democrație, ceea ce se vede și din faptul că un personaj precum Antigona se opune atât destinului său, cât și tiranicului Creon.  

„Tragedia și comedia au fost invenția unei anumite comunități, deloc primitive, ca reacție la evoluția din sfera politică și la competiția pentru prestigiu din cultura Greciei antice. (…) Tragoidia pare să fi fost o formă de artă specifică Atenei, născută o dată cu Marile Dionisii. (…) … este foarte posibil ca asimilarea tragediei și a ditirambului în Dionisii să fi însoțit instaurarea democrației.”
(Istoria teatrului universal, coord. John Russell Brown, Ed. Nemira, 2016)

CITITORII EPOCII

Antigona a apărut într-o vreme în care piesele erau scrise pentru a fi jucate (reprezentațiile se țineau la lumina soarelui, timp de mai multe zile). Povestea era cunoscută dinainte, iar publicul urmărea mai degrabă punerea în scenă. Cititorii vremii erau elita educată (filozofi, retori, poeți, profesori), scribii și funcționarii sau actorii. Scrisul era deja folosit curent pentru legi, inscripții, documente, poezie, dar cititul nu era o activitate de masă într-o cultură încă predominant orală și în care lectura era, de fapt, o formă de ascultare, un act public, participativ. Scribii profesioniști îndeplineau și funcția de „librari”: cărțile se copiau manual și se vindeau în scriptoria sau de către bibliopólai („vânzător de cărți”).

În vremea lui Sofocle (sec. V î.Hr., în plină epocă clasică), lectura trecuse deja printr-o schimbare majoră față de epoca lui Homer, dar nu era încă un act privat. Era o activitate rară, elitistă, și în continuare legată de voce, scenă și comunitate. Scrisul era folosit în mod curent pentru legi, inscripții, documente, poezie — dar cititul nu era o activitate de masă. Cei mai mulți atenieni (țărani, meșteșugari, femei) nu știau să citească, însă mulți cunoșteau texte pe dinafară. Cultura lor era orală și vizuală: ascultau poeți și actori, vedeau tragedii, memorau proverbe, piese de teatru sau mituri.

Grecii și, mai târziu, romanii, scriau în scriptio continua, adică fără spații între cuvinte, fără oprire la un paragraf nou și fără punctuație. Singurul fel în care o astfel de scriere putea fi înțeleasă era prin lectura cu voce tare (odată cu pronunțarea cuvintelor, apar pauzele naturale din vorbire și textul capătă sens), așadar, deși nu mai este vorba despre o literatură orală, cum era cea a epopeilor homerice, chiar și literatura greacă și latină de mai târziu era gândită pentru a fi ascultată, nu citită în minte, cum facem azi (primii care schimbă paradigma sunt călugării din mănăstirile medievale care au inițiat lectura silențioasă, punctuația și pauzele între cuvintele scrise).   

Marile Dionysii din Atena, sărbători anuale la care puteau participa peste 10.000 de oameni (uneori se vorbește și despre 14.000 de oameni, alteori chiar și de 20.000) aveau loc primăvara (în martie-aprilie) și erau deopotrivă sărbători religioase și populare legate de renașterea naturii și triumful lui Dionysos asupra iernii. Durau între 6-8 zile și includeau procesiuni, sacrificii rituale și mese comune și se încheiau cu concursurile dramatice din Teatrul lui Dionysos de pe versantul sudic-vestic al Acropolei. La acestea participau în principal cetățeni atenieni (bărbați liberi, de la aristocrați la meșteșugari) și meteci (străini rezidenți). Cel mai probabil, femeile și sclavii nu participau. Reprezentațiile începeau dimineața devreme, la răsărit, și erau alcătuite din trei tragedii și o comedie. Publicul participa activ (aplauze, strigăte, fluierături) și, ca și mai târziu în teatrul elisabetan, spectatorii mâncau în timpul spectacolelor.

CĂRȚILE EPOCII

Ca și celelalte tragedii antice, Antigona a fost scrisă inițial pe papirus importat din Egipt (a fost compusă în jurul anului 441 î.e.n. pentru a fi pusă în scenă la Marile Dionysii (festival al cărui mare câștigător a fost Sofocle), iar ulterior a fost copiată de scribi și păstrată în biblioteci (Alexandria, Pergam sau cea a lui Aristotel, supranumit Cititorul). Pe atunci nu existau cărți în sensul modern, ci suluri de papirus – fragile, scumpe, lungi de 5–10 metri, înfășurate în jurul unui băț de lemn, cu text scris în scriptio continua (fără semne de punctuație și spații între cuvinte) pe coloane verticale. Pe marginea exterioară se scria titlul și numele autorului, apoi se depozitau în rafturi speciale (bibliothēkai).

Antigona face parte din așa-numitele „piese tebane” ale lui Sofocle care îl au în centru pe miticul rege teban Oedip (făcut celebru secole mai târziu de Sigmund Freud, cel care a definit complexul lui Oedip). Acestea sunt Antigona (441 î.e.n.), Oedip rege (429 î.e.n.) și Oedip la Colonos (406 î.e.n.).

Din aceeași perioadă a epocii de aur a dramaturgiei grecești mai pot fi puse pe lista #decitit și operele celorlalți doi mari tragedieni antici: Orestia (singura trilogie clasică păstrată integral), Rugătoarele și Perșii de Eschil, și Medeea, Bacantele, Troienele de Euripide. Dincolo de tragedii, literatura greacă din secolul V î.e.n., Secolul de Aur, cuprindea și comediile lui Aristofan (Norii, Păsările), Istoriile lui Herodot și relatarea războiului peloponesiac făcută de Tucidide, dialogurile socratice (așa cum au fost ele redate de Platon în secolul următor), lirica lui Pindar, precum și operele sofiștilor (Protagoras, Gorgias).

Tragediile clasice au continuat să fie copiate și în epoca romană și, apoi, în Bizanț (sub formă de codexuri). Selecțiile făcute de cărturarii bizantini au dus la păstrarea doar a anumitor opere (de exemplu, din cele 120 de tragedii ale lui Sofocle, s-au păstrat doar 7). După căderea Constantinopolelui, manuscrisele grecești au ajuns în Italia, fiind redescoperite de umaniști. Prima ediție tipărită a operelor lui Sofocle a apărut la Florența, în 1502, în tiparnița lui Aldus Manutius.

CONTEXT LITERAR ROMÂNESC

Dacă cea mai veche mențiune despre neamul numeros al tracilor o avem în epopeile homerice (menționați în Iliada ca aliați ai Troiei și drept războinici invidiați pentru caii lor), primele informații scrise despre geți (a căror înrudire cu tracii e pusă de istoricul Neagu Djuvara sub semnul întrebării) se găsesc în Călătorie în jurul lumii de Hecateu din Milet (c. 530-470 î.e.n.; de fapt, era vorba despre o călătorie în jurul Mării Negre și al Mediteranei) și în Istoriile lui Herodot (c. 483-425 î.e.n.). Relatând istoriile legate de războaiele dintre Grecia și Imperiul Persan („războaiele medice”), „Părintele istoriei” menționează și incursiunea regelui persan Darius împotriva sciților din zona Mării Negre (514-513 î.e.n.), ocazie cu care-i întâlnește pe geți, cei care „sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci” și „care practică ritualuri de nemurire” (aceasta este o mențiune celebră și citată des greșit în istoriografia românească drept „geții care se cred nemuritori”; ediția Istorii apărută la Humanitas în 2018 o corectează).

„Înainte de a ajunge la Istru [Darius] îi supune mai întâi pe geții care practică ritualuri de nemurire, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos și care locuiesc la miazănoapte de Apollonia și de orașul Mesambria – numiți skyrmiazi și nipsei – i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geții însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta], au fost robiți pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci.” (Cele mai frumoase Istorii, Herodot, Humanitas, 2018, trad. rom. Adelina Piatkowski și Felicia Vanț-Ștef – Cartea a IV-a, XCIII)

Tot Herodot îl menționează și pe Zalmoxis, un zeu ce fusese odată om, fost sclav al lui Pitagora, cel care i-a făcut pe geți să creadă în nemurire, să practice ritualuri de asceză și, odată la patru ani, să-i aducă sacrificii umane (deși, în final, tot el spune că nu e pe deplin convins de acuratețea acestor povești). După Radu Oltean, pornind de la istorisirile lui Herodot, câteva secole mai târziu Strabon spune că Zalmoxis ar fi fost inițiat în Egipt în tainele astrologiei și astronomiei, și îl face pe acesta întemeietorul unei caste de preoți asociați la domnie regilor geți (precum asocierea dintre Burebista și Deceneu). De altfel, cartea lui Radu Oltean, Geții lui Burebista și lumea lor, oferă un cadru istoric și cultural foarte bun pentru înțelegerea acestei perioade (deși domnia lui Burebista este la câteva secole după perioada Antigonei lui Sofocle, cartea oferă un cadru temporal și spațial mai larg și poate fi o bună sursă de documentare).

Nici pentru această perioadă nu avem documente scrise care să aparțină societăților din spațiul antic al țărilor române, iar cele mai multe dovezi istorice sunt cele arheologice (morminte ale eroilor, urme de cetăți și fortificații, ceramică, orfevrărie). Cu siguranță exista o cultură populară orală (întrucât o astfel de cultură este o constantă a tuturor societăților umane) și putem presupune că odată cu întemeierea orașelor-cetăți grecești de pe Malul Mării Negre (Histria, Tomis, Callatis, începând cu secolul VII î.e.n.) geții au cunoscut și elemente ale culturii elenistice. Societăți războinice conduse de căpetenii puternice și autoritare, lumea daco-geților se împărțea între agricultură, creșterea animalelor și incursiunile pentru jafuri sau luptele de apărare a teritoriului. Religia lor era una tripartită, așa cum se întâlnește în general la societățile indo-europene (suveranitate-forță-fertilitate, cf. Georges Dumézil), cu o mitologie centrată în jurul unei figuri masculine centrale, ritualuri ce presupuneau sacrificii animale (posibil și umane), cultul eroului, comunicare cu spiritele prin practici șamanice (idei pe care le puteți găsi de asemenea dezvoltate în cartea lui Radu Oltean).

MOȘTENIRE LITERARĂ

Antigona a inspirat și dramaturgia modernă: Jean Cocteau (1922, o piesă cu decoruri realizate de Picasso), Jean Anouilh (1944) și Bertold Brecht (1948) au pus în scenă conflictul dintre lege și conștiință în contexte politice noi. Iar în 2018 Kamila Shamsie a publicat romanul Focul din casă (Women’s Prize for Fiction), o reinterpretare contemporană a Antigonei, cu acțiunea plasată în Londra, SUA și Siria.

Literatura contemporană este în plin proces de recuperare a mitologiei grecești și, mai cu seamă, a figurilor sale feminine, printr-o suită de romane precum Privirea care împietrește. Povestea Meduzei, No Friend To This House, Pandora's Jar. Women in the Greek Myths de Natalie Haynes; Electra, Ariadna, Hera și Atalanta de Jennifer Saint; Clitemnestra de Constanza Casati sau Casa numelor de Colm Tóibín (despre casa lui Atreus). Într-un mod subtil, dar totodată foarte expresiv (și chiar tragic, de altfel), întâlnim o reinterpretare modernă a tragediei antice (și a funcției sale ritualice sacrificiale) și în Istoria secretă de Donna Tartt, un roman dark academia profund și surprinzător.

LECTURI SUPLIMENTARE

Pe lângă studiile clasice dedicate lumii antice (cum ar fi Grecii și iraționalul de E.R. Dodds, Miturile Greciei Antice de Robert Graves, Nunta lui Cadmus și a Harmoniei de Roberto Calasso sau Nașterea tragediei a lui Friedrich Nietzsche cu distincția esențială pe care o face acesta între apolinic – forța ordonată, rațională, a lumii – și dionisiac – forța extatică, instinctuală, și numirea tragediei drept formă culturală supremă), o imagine a acestei lumi a ritualului și a umanului care încearcă să depășească granițele (ale sale și ale naturii) poate fi găsită în Ce înseamnă să fii om. Istoria conștiinței din Paleolitic până azi de Charles Foster. De asemenea, Robert D. Kaplan face o minunată demonstrație a felului în care dramaturgia greacă ne poate ajuta să înțelegem lumea de azi în volumul său de eseuri Gândirea tragică, iar în romanul Fapte glorioase de Ferdia Lennon am găsit o excelentă redare a spațiului și atmosferei tragediei antice. Alte lecturi recomandate: 24 de ore în Atena antică de Philip Matyszak, Civilizația clasică de Nigel Spivey, Atena de Anthony Everitt. O foarte bună sinteză a cunoștințelor despre tragedia greacă poate fi găsită în volumul colectiv Istoria teatrului universal, coord. John Russell Brown.

INTRO

Și acum, să intrăm în poveste...

„Din tot ce-au fost ursiți să-ndure-ai lui Oedip
Urmași, Ismena, sora mea, o fi vreun chin
Ce ni-l cruța-va Zeus câte zile vom avea?”
(trad. rom. George Fotino)