„Lucrurile pe care nu spunem niciodată” de Elizabeth Strout (fragment)

„Lucrurile pe care nu spunem niciodată” de Elizabeth Strout (fragment)

ROMAN FINALIST LA BOOKER PRIZE 2026

„O privire pătrunzătoare asupra fisurilor periculoase din viața de familie și din lumea contemporană în ansamblu.“ - Juriul Premiului Booker 2026

„Elizabeth Strout scrie opere de ficțiune deosebite despre oameni obișnuiți... Talentul lui Strout constă în a le dezvălui frustrările și revelațiile în cadrul unor povești care par înșelător de simple, dar care au o mare încărcătură emoțională.“ - The Telegraph

Artie Dam duce o viață dublă. Își petrece zilele predând istorie elevilor de liceu, merge la petreceri cu soția sa, cu care este căsătorit de trei decenii, iar în weekenduri iese cu barca pe apele golfului Massachusetts. Pare un om plin de viață, însă, în sinea sa, Artie este chinuit de sentimentul izolării și de o întrebare: cum se face că știm atât de puține lucruri unii despre alții, chiar și despre cei mai apropiați nouă? Lucrurile pe care nu le spunem niciodată transformă temerile și singurătatea unui singur om în experiențe universale.

„Captivantă și emoționantă. O rază de speranță în vremuri marcate de dezbinare.“ - People

„Un roman profund și splendid, care privește prezentul nostru drept în față, aruncându-ne totodată o barcă de salvare de care să ne agățăm în mijlocul furtunii. Iar Artie Dam este un personaj pe care s-ar putea să nu reușești să-l uiți niciodată.“ - Financial Times

„Strout construiește o poveste bogată în jurul distanței dintre oamenii care cred că au ajuns la o anumită intimitate.“ - Cultured

„Strout explorează natura singurătății, secretele distructive și frământările alegerilor prezidențiale din 2024.“ - Kirkus Reviews

 

Elizabeth Strout s-a născut în 1956, în Portland, Maine, și a studiat la Syracuse University College of Law. Primul săuroman, Amy and Isabelle (1998), devenit bestseller național, a fost adaptat într-un film de televiziune cu Elisabeth Shue în rolul principal. În 2008 a publicat Olive Kitteridge pentru care a primit Premiul Pulitzer și care a fost adaptată într-o miniserie TV de mare succes. Au urmat My Name is Lucy Barton, pentru care a primit Premiul Malaparte, Anything Is Possible, Olive, Again, Oh William! (inclusă pe lista scurtă a Booker Prize), Tell Me Everything. Locuiește în Maine și New York City.

 

Lucrurile pe care nu spunem niciodată de Elizabeth Strout
(fragment în avanpremieră)

 

În mod foarte straniu, cu o săptămână înainte ca evenimentul să aibă loc, Artie Dam a avut un vis în care se petrecea exact același lucru. Artie era un om care visa rar, iar, dacă visa, nu-și amintea visele. Cu toate acestea și-a amintit acest vis care părea izbitor de real. S-a trezit în miez de noapte copleșit de un sentiment de uluire și a rămas întins în pat, fără să mai poată adormi, lângă soția sa cufundată în somn. O adiere scutura ușor fereastra, în timp ce zorii de septembrie pătrundeau prin mica deschizătură dintre draperiile lungi. Artie a rămas neclintit. 

În timp ce lua micul dejun alături de soția sa, iar razele soarelui pătrundeau încet în încăpere, în dimineața aceea de după visul său — era sâmbătă, după petrecerea de la familia Merrill —, s-a gândit la Flossie, la felul în care Flossie îi povestea adesea visele ei — și erau vise nebunești: într-unul dintre ele se făcea că trebuia să mănânce penisul retezat al tatălui ei ca și cum ar fi fost un hotdog tăiat în două, presărat cu condimente —, apoi izbucnea în râs. „Vai, Artie! Cine sunt, de fapt?“ continuând să râdă. În starea în care se afla acum, Artie nu se putea imagina râzând după un astfel de vis.

Privind-o pe Evie cum duce cu precizie la gură o lingură de terci de ovăz, Artie a observat o picătură pe vârful nasului ei. Picătura s-a lungit, iar el a fost cuprins de o milă profundă față de ea; a fost nevoit să-și ferească privirea. 

— Ai reușit să-l suni pe instalator? l-a întrebat Evie. 

Artie și-a îndreptat ochii spre chipul ei blând și întrebător, simțindu-se cuprins de o durere aproape fizică. 

— O să-l sun în dimineața asta, au program și sâmbăta. 

Ea a zis doar: 

— A, bine. 

Artie și-a dus mâna la nas. 

— Iubito, a apărut din nou. 

De câteva săptămâni, de fiecare dată când soția lui lua micul dejun, îi curgea nasul, iar prima oară când îi atrăsese atenția, Evie se răstise la el și abia mai târziu își dăduse seama că o făcuse să se simtă prost. Acum Evie a luat șervetul și s-a șters la nas. 

Robinetul chiuvetei din baia de la parter curgea. Mai demult, Artie îi pusese o garnitură nouă și rezolvase problema, dar de data aceasta nu înțelegea ce e în neregulă, iar scurgerea se înrăutățea. Se gândea cu uimire la faptul că tatăl său știuse să rezolve atâtea probleme în toate acele vechi clădiri de apartamente, în timp ce el, Artie, nu putea repara nici măcar un robinet care picura. 

Instalatorul nu putea veni decât peste o săptămână. 

— Nicio problemă, i-a zis Artie. Chiar nu e nicio problemă. 

* * * 

Cu toții trăim cu o uriașă pată albă în fața ochilor, ceea ce înseamnă că, indiferent de ceea ce credem că știm, nu vom putea înțelege niciodată pe deplin cum ne văd ceilalți. Acest lucru era valabil și în cazul lui Artie Dam. 

În ochii soției sale, era cel mai atent bărbat din lume, deși agasant în felul lui. De exemplu, cu cinci ani în urmă fusese ales Profesorul Anului de către statul Massachusetts și fusese… cum fusese? Nu mândru de asta? Nu chiar… Nu încântat de asta? Nu chiar… Dar nu se bucurase — după standardele lui Evie — îndeajuns de această onoare. Spusese: „Evie, cui îi pasă? Sunt mulți profesori buni“. De ce nu putea accepta laudele? Asta o irita pe Evie. (La fel ca șosetele lui albe, care, chiar și după atâția ani, o scoteau din minți.) 

Evie nu era conștientă — nici după cei treizeci și patru de ani de viață conjugală — de zăcămintele adânci de sensibilitate pe care le avea Artie. Și de ce nu era conștientă? Pentru că ea însăși nu avea acele sensibilități specifice și, la fel ca aproape toți oamenii de pe acest Pământ, imaginația ei nu o putea transporta pe deplin într-un alt spațiu, nici măcar în cel al soțului ei. (Bineînțeles, avea propriile sensibilități, cum ar fi faptul că îi curgea nasul în acea dimineață, dar pentru ea era altceva. Și, de fapt, sensibilitățile lor — sau principiile lor de viață — erau foarte diferite.) 

Nu se așteptase niciodată să se mărite cu cineva ca Artie, adică cineva din clasa muncitoare; ea provenea dintr-o veche familie de brahmani și se cunoscuseră când făceau amândoi voluntariat sâmbăta la o cantină socială din South Boston, în vara de după absolvirea facultății, și se îndrăgostise de el aproape instantaneu; sentimentul devenise atât de intens încât își dorise să se mărite cu el și așa și făcuse, fără să regrete. Simțea că, după Accident, așa cum îi spunea ea, Artie nu-și consumase toată furia legată de acesta; lui Artie îi era greu să se înfurie. În orice caz, existau momente când Artie o enerva și se gândea: Doamne, ce noroc a avut cu mine. 

În ochii lui Flossie, Artie era cel mai încântător bărbat din lume și totuși era aproape bleg. (O percepție care provenea, cel mai probabil, din anii în care Reginald afirmase: „Omul ăla e prost. E pur și simplu prost, Flossie“, și astfel, la un anumit nivel, ea îl crezuse pe soțul ei, care era, după părerea ei și a multor altora, genial.) Dar când era cu ea, Artie râdea continuu, uneori până îi dădeau lacrimile și, la rândul ei, Flossie râdea în hohote. Nu exista nimeni altcineva alături de care să poată râde atât de bine ca dragul ei Artie. Dar, într-un fel, era cam bleg, ca și cum nici nu l-ar fi interesat să fie mai isteț, și poate că așa și era. 

În ochii fiului său, Artie era o enigmă. Pentru Rob, tatăl său fusese întotdeauna Veselul Artie, dar Rob simțea că trebuie să fie mai mult decât atât. Însă nu reușea să descopere cu adevărat ce anume (chiar dacă în ultimele luni observase la tatăl lui o sobrietate mai accentuată). După accident, Rob trăise cu un sentiment de rușine aproape insuportabil. Pentru că tatăl său — Rob știa — înțelesese ce se întâmplase în momentul accidentului. 

Când se căsătorise cu Francesca, doar la starea civilă, fără să le spună părinților decât după aceea, Rob simțise cum i se luminează puțin spiritul. Lui i se părea curată, deși era destul de neglijentă cu igiena personală, dar ceva legat de cariera ei, de pian și de faptul că era mult mai în vârstă decât el îl atrăsese; se gândea că fusese cam neobișnuit că se căsătorise cu ea, ceea ce îi făcuse plăcere.

Iar acum, recent, în ultimul an, Rob trecuse printr-o experiență absolut devastatoare — aproape la fel de gravă ca accidentul de mașină în care murise Heather — și tot ce-și dorea era să-i spună tatălui său, dar nu putea. (Dar avusese parte și de o bucurie neașteptată.) 

În ochii lui Anne Merrill, Artie era genial. Ea preda engleza la clasa a XI-a, dar, de-a lungul anilor, asistase la câteva dintre orele lui Artie; predaseră împreună, de două ori, o lecție despre rolul lui Walt Whitman în Războiul Civil și era uimită de abilitatea naturală a lui Artie de a lucra cu acei copii, cu acei adolescenți. I se părea extrem de special, chiar talentat, în ceea ce privește capacitatea de a preda. Era puțin îndrăgostită de el. 

În ochii Rhondei Lazarre, Artie era un bărbat pe care avea să-l adore tot restul vieții, mult după ce va termina orele cu el; vreme îndelungată, Rhonda avea să-l țină minte și să se gândească la el cu o dragoste profundă, pe măsură ce va trece prin diverse încercări și bucurii. În mintea ei, Artie era prima ei iubire.

În ochii lui Danny Marino, Artie era un tip care îl scotea din sărite. Îl scotea din sărite pentru că îl umilise (așa i se păruse lui Danny) în clasă, în acea zi. Dar acest sentiment nu avea să dureze, iar peste ani, Danny avea să se gândească la domnul Dam și să-și spună — cel puțin o dată pe an avea să-și spună: Omul acela mi-a schimbat viața.

 

Lucrurile pe care nu spunem niciodată de Elizabeth Strout, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Anca Dumitrescu, col. „Fiction Connection”

Scrie un comentariu

Anuleaza

Abonează-te la

Newsletter