Vă invităm să citiți un fragment din volumul Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica, de Alin Mureșan, Clara Mareș (editori), apărut de curând la Editura Polirom, cuvânt înainte de Ruxandra Cesereanu.
La vârsta adolescenței, când ar fi trebuit să se gândească la studiile viitoare și să cunoască primii fiori ai iubirii, Nina Moica devine deținut politic, închisă la Jilava, Botoșani, Arad și Oradea, pentru că a făcut parte dintr-o organizație anticomunistă. Victimă a unui regim care voia să instaureze teroarea și frica de aproapele în gândirea poporului, povestea Ninei Moica – prezentată de autori sub două forme: interviu și eseu – este un fel de istorie a formării, a suferinței și a supraviețuirii în condiții adverse, ca și un adevărat manual de rezistență în fața dictaturii și a detenției.
„Dialogul ne oferă o panoramă a vieții și a oamenilor din închisorile traversate, dar ne descoperă și persoana Ninei Moica. Un om direct, dar sensibil, corect și autonom, care nu înțelege să se supună unei societăți aberante, hotărâtă să distrugă programatic tot ceea ce îi precedase, ca un copil care își devorează părinții. Un om viu, autentic, cu dureri și regrete, înfruntând greutăți nu numai în lumea comunistă, ci și în propria familie, cu care este ușor să te identifici.” (Alin Mureșan, Clara Mareș)
„Doamna Nina Moica este – un avantaj al cărții – o povestitoare dăruită și dăruitoare, care știe să narativizeze scenele din Gulag și să le descrie amănunțit. Hrănirea, spălarea, somnul, vestimentația, anchetele, prieteniile, coafura, sărbătorile religioase, bolile, nevoile fiziologice, tensiunile și înfruntările, discuțiile, crizele – toate acestea sunt relatate pas cu pas, ca într-un studiu microscopic de caz. Cine vrea să cunoască, zi de zi, viața unei deținute politice la tinerețe o poate face în mod real citind această carte plină de nuanțe și portrete, cu scene din detenție, care narează sub lupă viața în Gulagul românesc. Nu e doar viața Ninei Moica. La fel de importantă este și viața celorlalte femei întâlnite în închisori – fie ele prietene sau străine –, devenite surate în Gulag.” (Ruxandra Cesereanu)
Alin MUREȘAN este licențiat în jurnalism la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, absolvent al masteratului de istorie contemporană, Universitatea din București, și doctor în istorie, Universitatea din Oradea. Cercetător și președinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană (din 2012), a lucrat timp de 13 ani la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (2007-2020), unde a fost inclusiv director general (2015-2018). Lucrări publicate: Pitești. Cronica unei sinucideri asistate (2007, 2010, 2017), Experiențe carcerale în România comunistă (coeditor, 6 vol., 2007-2013), Casa terorii. Documente privind penitenciarul Pitești (coeditor, 2009), Memorialul închisoarea Pitești (coeditor, 2018), Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești (2021), Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în communism (coeditor, 2022).
Clara MAREȘ este licențiată în istorie și absolventă a masteratului de relații internaționale, Universitatea din București. Cercetător, a lucrat la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (2000-2005), Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (2006-2020) și Centrul de Studii în Istorie Contemporană (din 2020). Lucrări publicate: Membrii CC al PCR. Dicționar (coautor, 2004), Nicu Steinhardt în dosarele Securității 1959-1989 (editor, 2005), Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967) (coautor, 2008), Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității (2011) și Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în communism (coeditor, 2022).
Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica,
ed. Alin Mureșan, Clara Mareș
A.M.: Ați ajuns noaptea sau ziua?
N.M.: Era întuneric, spre noapte. Burnița, era o ploaie din aia măruntă. Până să intrăm pe poartă, pe stânga erau birourile. Și sub poartă ne-au percheziționat, ne-au dat efectele, ne-au făcut formele. M-a luat unul de braț și m-a condus. Cum treci de poartă, pe stânga se face secția de femei. De câte ori am fost acolo, am rugat să se dezafecteze și secția de femei, că totuși au stat și femei acolo. Deocamdată e ocupată cu nu știu ce. Deci cum intri, traversezi puțin curtea și pe dreapta sunt curțile de plimbare, iar pe stânga era secția de femei, cu patru camere și cu un izolator.
A.M.: Asta era toată secția de femei?
N.M.: Da. Am văzut niște lumini în întunericul ăla, habar n-aveam ce sunt. N-am știut că, de fapt, suntem sub nivelul pământului și că geamurile sunt în pământ. Pentru că geamurile, pe vremea aceea, aveau niște obloane de scânduri, care noaptea se deschideau ca să ne poată urmări gardiencele, să ne vadă în cameră, că ne urmăreau și de afară, și de pe secție. Iar ziua le închideau ca să nu vedem noi afară. Pe sus mai intra câte o rândunică și ne uitam după ea. Așa am ajuns eu la Jilava, unde m-au băgat în izolator, care era în capătul secției.
A.M.: Probabil în carantină, nu?
N.M.: Nu știu în ce m-au băgat, că nu mi-a spus nimeni nimic vreo săptămână. Nu am știut unde sunt. Și asta m-a omorât pe mine. M-a distrus pur și simplu. Am intrat într-o stare de-asta depresivă, nu m-a întrebat nimeni nici cum mă cheamă, nici ce dracu’ caut acolo, ce am făcut...
Îmi dădeau gamela cu mâncare, mi-o scoteau. Scoteam găleata cu mizerie afară, mi-o aduceau înapoi. Nu știam unde sunt, ce fac cu mine. Nu mai știu cât am stat acolo, vreo săptămână, cu aproximație. Nu mai țin minte exact. Atât am bocit atunci... N-am mai plâns atâta niciodată, pe urmă. Dar atunci am plâns în neștire și am avut așa o... Mereu am povestit asta, că mi-e și greu să o tot repet. Pe unde întorceam ochii prin colțurile celulei, o vedeam pe mama. Nu știu, cred că era telepatie între noi, nu știu ce a fost, dar au fost pentru mine cele mai cumplite zile din închisoare, așa le-am resimțit.
Dar abia acum descopăr niște chestii, îmi revin în memorie. V-am spus că am ajuns la Jilava, în izolatorul ăla, în ajun de Crăciun. Și acum mă tot întreabă lumea: „De ce ați plâns așa de mult?”. Domnule, eu cred că am plâns pentru că atunci era Crăciunul, de fapt. Și cred că de-aia, eram tristă că era primul Crăciun pe care nu-l făceam acasă. Ai mei erau acasă, eu acolo. Acum de-abia încep să descopăr de ce am plâns atâta zilele alea.
După un timp m-au scos și m-au băgat în cameră cu celelalte deținute. Atunci am aflat că sunt în Jilava, pentru că auzisem de Văcărești, auzisem de Gherla, de Canal, dar habar nu aveam că există Jilava pe lume.A.M.: Erați îmbrăcată în civil?
N.M.: Nu, atunci mi-au dat efectele penale, la intrare în Jilava. Eram în zeghe.
A.M.: Cu hainele dumneavoastră ce s-a întâmplat?
N.M.: Le băgau la magazie. Ți le dădeau la eliberare. Te urmăreau pe unde te duceai, veneau după tine.
A.M.: Deci abia atunci ați intrat în zeghe.
N.M.: Da. Și când am intrat în cameră și le-am văzut cum arată, săracele... Vorba lui Emil Mihăilescu, parcă erai în Azilul lui Maxim Gorki.
Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica, de Alin Mureșan, Clara Mareș (editori), Ed. Polirom, 2025
Scrie un comentariu