„Bach pentru copii”, de Helen Garner (fragment)

Plasat în Australia anilor 1980, romanul Bach pentru copii urmărește viața lui Dexter și a Athenei Fox, care, alături de cei doi fii ai lor, trăiesc liniștiți la marginea orașului Melbourne. În ciuda provocărilor obișnuite ale vieții de familie, sunt fericiți. Dar când o prietenă din trecutul lui Dexter apare și aduce cu ea lumea boemă a orașului, în mintea Athenei se naște îndoiala că viața alături de familie îi e de ajuns, iar legăturile fragile care o țin alături de cei apropiați încep să se destrame.

„Helen Garner e o povestitoare înnăscută.“ - James Wood

„O bijuterie de roman despre familia perfectă care se destramă!“ - David Nicholls

„Un amestec seducător de spirit și lirism.“ - Observer

„Stilul lui Helen Garner amintește de scriitori dăruiți cu arta simplității, precum Jean Rhys, Jane Bowles și Paula Fox.“ - The New York Times

„Iată puterea din scrisul lui Helen Garner: ea sapă printre întâmplările vieții și scoate la iveală lucruri rafifinate care, odată ce le citești, sunt parte a ființei tale. Helen Garner este în fiecare dintre noi.“ - Australian

„O voce puternică, plină de onestitate.“ - Slate

Helen Garner s-a născut în 1942 în Geelong. Are o licență la Universitatea din Melbourne și a fost profesor până în 1972, când a fost concediată pentru că răspundea fără ocolișuri la întrebările despre sex ale elevilor. Concedierea a atras manifestări de solidaritate din partea colegilor ei, care însă nu au avut niciun rezultat. Ca să-și câștige existența, a devenit jurnalistă. Primul ei roman, Monkey Grip, a apărut în 1977, a câștigat National Book Council Award un an mai târziu și a fost ecranizat cu același titlu în 1981. De atunci a publicat mai multe romane, povestiri, eseuri și articole jurnalistice. Scenariul The Last Days of Chez Nous a fost ecranizat în 1992. În 2006, Helen Garner a primit Melbourne Prize for Literature. Cel mai recent roman, The Spare Room (2008), a fost tradus în numeroase limbi și a câștigat Victorian Premier’ Literary Award for Fiction, Queensland Premier’s Award for Fiction și Barbara Jefffferis Award. Helen Garner trăiește în Melbourne. 

Bach pentru copii, de Helen Garner (fragment)

Vicki a început să petreacă timp prin casa familiei Fox din Bunker Street, sosind tot mai devreme în fiecare zi. Îi auzeau bicicleta veche izbindu-se de tomberoanele de gunoi la ora micului dejun. Urca scările de beton țopăind, își verifica părul în oglindă și stătea un ceas; mânca un ou poșat pe care și-l preparase Dexter pentru el; încerca să se facă utilă și plăcută, deși era incompetentă la treburile casei: vărsa frunze de ceai în chiuvetă și o înfunda; punea tăciuni din soba de fontă într-o găleată de plastic și o topea. Dar începea să învețe unde erau lucrurile, era o companie veselă, râdea la glumele lui Dexter, se juca cu Arthur. Îi lega băiatului șireturile de la ghete, chiar dacă știa și el să și le lege singur de niște ani. 
— Pot să merg până la școală cu tine? l-a întrebat. Te superi? 
— Da, a zis Arthur, cu nasul într-o cutie de cereale. 
— Deci te superi? 
— Vreau să zic că da, poți să vii. 
Când venea poșta și Athena desfăcea plicurile, Vicki se uita și zicea: 
— Eu nu primesc niciodată nicio scrisoare. 
Athena se abținea să-i zică: „Poți să le citești pe ale mele“. 
Vicki adora toaleta lor din colțul curții, cu rafturile făcute din cărămidă și lemn, înțesate cu cărți vechi, unelte stricate, echipamente de drumeție și cutii de creioane colorate tocite de atâta folosire. Adora bilețelele pe care și le lăsau unii altora, desenele și rimele stupizele, cântatul jenant, grădina de legume, agitația sub care se afla așternută o ordine generoasă, iureșul treburilor de zi cu zi, urmat de o perioadă de calm senin: Vicki era îndrăgostită de casă, de familie, de întreaga gospodărie. 
— Bunker Street e dumnezeul ei, a zis Elizabeth. 
Dexter se simțea flatat. 
— Devin sentimental când te văd, Morty, a zis el. 
De ce nu-l aduci pe acest Philip pe aici? 
— Pe Philip? De ce l-aș aduce? 
— E gagiul tău, nu-i așa? N-o să te măriți cât de curând? 
Elizabeth a izbucnit într-un râs zgomotos. 
— Să mă mărit cu el? Ia-ți gândul de la asta! E deja căsătorit! Și, oricum, mă vezi tu pe mine femeie măritată? 
Dexter și-a încleștat pumnii și-a început să țopăie pe loc. 
— Dar vreau să fii căsătorită și fericită. 
Elizabeth s-a uitat în tavan. 
— Nu-nțeleg cum trăiți voi, a zis Dexter. Care sunt regulile? Te… Știi ce zic… Te trădează? 
— Bine-nțeles că mă „trădează“, ce naiba, a zis Elizabeth. Când ești cu cineva de atât de mult timp, ce mai e de făcut? 
Dexter și-a depărtat brațele și s-a întors spre Vicki, care era la oglinda de lângă pian și încerca să-și lege o eșarfă în jurul capului. 
— Urăsc viața modernă, a zis el. Stilul american de a trăi modern. 
— E doar dragoste, a zis Vicki, întorcându-se și sucindu-se, ca să se vadă din spate. 
— Dragoste! a tunat Dexter. Atunci înseamnă că eu n-am fost îndrăgostit niciodată! Draaagostea. Nici nu știu ce-i aia. Ce-i așa de amuzant? 
— O să afli tu într-o bună zi, a zis Elizabeth. 
— Nu pricep de ce oamenii cred că e inevitabil să te îndrăgostești, a zis Dexter. Ai zice că draaagostea e cine știe ce boală sau epidemie. Oamenii se îndrăgostesc doar fiindcă au citit despre draaagoste în vreo revistă ieftină americană, fiindcă așa vor, fiindcă sunt plictisiți și n-au altceva mai bun de făcut. Eu nu vreau, prin urmare n-o să mi se întâmple. 
— Dar tu n-ai fost îndrăgostit de Athena? a întrebat Vicki scandalizată. 
— Nu, a zis Dexter. Nu în felul ăla chinuitor despre care ai citit tu. 
Vicki s-a uitat repede la Athena, temându-se că se va simți rănită, dar Athena zâmbea și asculta. 
— Nu prea ești genul care să poarte eșarfă, nu-i așa, Vicki? a zis Elizabeth. 
Vicki și-a smuls eșarfa de pe cap. 
— Cine-i pianistul pe aici? a întrebat Elizabeth. 
A ridicat cu un gest capacul și a cântat o notă, două. 
— Athena cântă, nu-i așa, draga mea? a zis Dexter. 
— Ei, învăț, a zis Athena. 
Stătea tot cu spatele la cameră. 
— Ce ar fi să ne cânți ceva? a zis Elizabeth. 
— Ah, nu… sunt un caz fără speranță. 
— Haide. Fără falsă modestie. 
— Nu, serios! a zis Athena. 
S-a întors dinspre chiuvetă cu cuțitul în mână. 
— Nu-ți dai seama în ce stadiu de începător sunt. 
— Nu se poate să stai așa de rău, a zis Elizabeth. 
A deschis cartea. 
— Bach pentru copii. Doamne, ia ascultați — ce pompos. „Bach nu e câtuși de puțin simplu, însă tocmai de aceea ar trebui să încercăm cu toții să-l stăpânim.“ Arată-ne cum îl stăpânești, Athena! 
— Ah, te rog, nu mă forța, a zis Athena. Te rog. Abia dacă pot să cânt cât de cât. 
— Așa e, a zis Vicki. Nu poate. Cânți ca un șoarece. Te-am auzit zilele trecute clincănind pe aici și mi-am zis biata Thena! 
Athena s-a întors iarăși spre chiuvetă. 
— Da, dragă, a zis Dexter. Ar trebui să exersezi când ești singură acasă. 
A dat o pagină de ziar.  
— E un pic cam plictisitor să fii nevoit să asculți pe cineva cum se chinuie să înainteze prin bucățile alea. 
Stătea așezat la masă, cu Billy pe genunchi. Vicki a împăturit eșarfa. Athena vântura cartofii pe sub robinetul pornit. 
Elizabeth și-a luat inima n dinți. 
— Vicki n-are cum să-și amintească, a zis, dar mama noastră avea o vorbă. Mi-a zis-o atunci când mi-am dat seama că n-o să am o voce chiar așa de grozavă cum speram. „Dacă n-ar cânta decât păsările care știu cel mai bine să cânte, cât de tăcute ar fi pădurile.“ 
— O sintaxă stângace, a zis Dexter. „Cânte“ și „cât de“ sunt chiar una lângă alta. 
— Cum ai zis? a spus Athena. 
— „Dacă n-ar cânta decât păsările… care știu cel mai bine să cânte… cât de tăcute ar fi pădurile.“ 
— Cred că a fost o femeie drăguță, a zis Athena. 
— Nu știu dacă drăguță e chiar cuvântul potrivit, a zis Elizabeth. Era genul care punea Bolero-ul lui Ravel dimineața la prima oră. Și avea o voce de om care cade de pe munte. 
— Ia mai taci, Elizabeth, a zis Vicki. Chiar a fost drăguță! A fost. Doar fiindcă tu n-ai… 
— Îi plăcea să calce, a zis Elizabeth. Chestii ușoare — știi, fețe de masă, batiste. A făcut cancer. 
— Știu, a spus Athena. Mi-a zis Vicki. 
— N-a vrut să se interneze în spital, a precizat Vicki. 
— Probabil că asta a îngreunat lucrurile pentru voi, a zis Athena. 
Ce egoism, s-a gândit. Eu aș fi fost mai rezonabilă. 
— Dar nu înțeleg, totuși, de ce nu a vrut? 
— Păi, a zis Elizabeth, bănuiesc că asta ar fi însemnat să recunoască în sinea ei că urma să moară. 
Era un răspuns răbdător și politicos la o întrebare ignorantă. Athena a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare. Stătea atârnată deasupra unui golf întunecat, auzea vântul. Sinele ei intrase într-o criză, era cuprins de panică. Cum? Eu să mor? Viața să continue fără mine? Imposibil! N-a durat nici cât o bătaie de inimă. S-a terminat înainte să apuce să tragă aer în piept. Ținea cartoful tare în mână. Pentru prima oară, a privit-o pe Elizabeth cum se cuvine, drept în față. 
Billy a inspirat și a început să țipe cu niște scâncete scurte și ascuțite. S-a trântit pe spate în poală la Dexter; a început să se bată cu palma stângă peste ureche și să-și muște palma dreaptă de lângă încheietură, ținându-și-o lipită de dinții mari și strâmbi și apăsând, tot apăsând. Făcea „Iiiiii!“ de i se zguduiau creierii. 
— Liniște, Billy, a zis Dexter cu glas hotărât, plăcut. Șșș. Gata cu țipatul. 
S-a oprit imediat, dar tot mai scotea niște gemete și-ar fi continuat să se muște dacă Dexter nu i-ar fi tras mâinile deoparte și nu i le-ar fi ținut. Două străzi mai încolo, zdrăngănea un tramvai. Vaietul unei ambulanțe s-a stins treptat, în spasme.

„Bach pentru copii”, de Helen Garner, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Veronica D. Niculescu, col. „Anansi. World. Fiction”