„Lázár” de Nelio Biedermann (fragment în avanpremieră)

„Lázár este dovada superbă, magistrală că printre noi se află un tânăr scriitor cu adevărat talentat.“ -Patti Smith

Venirea pe lume a lui Lajos von Lázár, un băiețel cu pielea străvezie și ochi azurii, marchează nu doar zorii unei noi epoci, ci și începutul sfârșitului. În Ungaria, familia Lázár stăpânește de generații mari proprietăți funciare, ducând o viață fastuoasă plină de secrete, aventuri amoroase și întâmplări stranii. Însă zilele Monarhiei Habsburgice se apropie de sfârșit, iar Lajos va fi nevoit să facă față ravagiilor războiului și ocupației și, mai târziu, copiii săi vor încerca să găsească o cale de a se opune persecuției și de a face primii pași șovăitori spre libertate. 

Scrisă cu măiestrie și profund tulburătoare, Lázár este o epopee cuprinzătoare înfățișând istoria tumultuoasă a unei națiuni prin prisma vieții unei familii extraordinare, inspirate chiar de povestea familiei scriitorului. 

„Lázár este o carte uimitoare – o poveste de familie care traversează mai multe generații, plină de personaje profund originale și scene captivante, uneori realiste, alteori tulburător de onirice. Acest roman ar fi fost un eveniment în orice caz. Dar faptul că autorul său abia a ajuns la maturitate transformă apariția sa într-o adevărată senzație. Un scriitor cu adevărat mare își face apariția pe scena literară, cu o deplină stăpânire a talentului său.” - Daniel Kehlmann

„Captivant și plin de viață, Lázár creează o atmosferă fascinantă, marcată de secrete, represiune și o sexualitate ascunsă, dar puternică.“ - The Guardian 

„Cuprinzător... bogat în descrieri senzoriale, detalii istorice mai puțin obișnuite și răsturnări de situație suprarealiste... O narațiune situată la limita realismului... Talentat... captivant... îndrăzneț.“ -The New York Times 

„Biedermann nu doar că dă dovadă de un talent remarcabil ca romancier, ci și de o înțelepciune cu mult peste vârsta lui. Capacitatea sa de imaginație și dorința de a se confrunta atât cu aspectele neplăcute ale istoriei, cât și cu bogăția de autori dispăruți care l-au inspirat îți oferă o speranță care învinge cinismul în ceea ce privește viitorul literaturii. Lázár, mai presus de toate, arată că realismul monoton al prea multor mileniali nu este suficient pentru generația care ajunge acum la maturitate. Pentru romancierii din Generația Z, acel stil și-a depășit data de expirare. Acesta este viitorul acum.” Telegraph UK

„Un tânăr care deja face senzație de la o vârstă fragedă — și despre care vom mai auzi vorbindu-se.“ - Schweizer Radio und Fernsehen

Nelio Biedermann (n. 2003) este autorul volumelor Anton will bleiben și Lázár. Publicat inițial în Germania, Lázár a devenit un fenomen internațional, ajungând imediat bestseller. Romanul a fost nominalizat la Schweizer Buchpreis 2025 și este tradus în peste douăzeci și cinci de limbi. Originar din Zürich, Biedermann studiază literatura germană și cinematografia la Universitatea din Zürich.

Lázár de Nelio Biedermann 
(fragment în avanpremieră)

Unul dintre proverbele preferate ale lui Lajos era Vorba-i de argint, tăcerea-i de aur — și, într adevăr, erau atâtea lucruri despre care se tăcea. Fotografiile care te înfățișau cu prieteni aristocrați din Germania, care-i susțineau pe fasciști, erau smulse din albume. Relațiile extraconjugale erau îngropate sub tăcere. Știința despre afaceri murdare era luată în mormântul familial. Rudele care se îndrăgosteau de prostituate sau de alți bărbați erau tăiate din arborele genealogic. Traumele din copilărie erau reprimate. 

Ce nu se putea spune era notat și apoi pus la loc sigur. În felul ăsta, nu trebuia să porți tot timpul cu tine secretele. 

Moartea părinților lui Lajos era un astfel de caz. Bunica s-a înecat, i s-a spus lui Pista. Iar bunicul s a prăvălit pur și simplu pe scară. A fost tragic, foarte, foarte tragic, dar se mai întâmplă. 

Ce fusese notat în registrul familial suna altfel: 

Mária von Lázár, n. von Gampel, 16 mai 1870 — 8 aprilie 1913, sinucidere prin înec.

Sándor von Lázár, 28 noiembrie 1868 — 6 iunie 1919, fractură craniană cauzată de cădere sub influența alcoolului. 

Registrul începea pe undeva prin secolul al XVIII-lea. Fiecare viață, cu toate succesele și eșecurile, încurcăturile și amorurile, visele și fricile, bolile și preferințele, inimile frânte și nopțile de insomnie, rezumată de o simplă liniuță. Iar dincolo de ea, motivul pentru sfârșitul tuturor acestor lucruri, reținut doar de un scurt șir de semne, care făceau moartea să pară singurul lucru logic, iar viața, cât se poate de fragilă. Un fragment din registru sună ca o poezie de Gottfried Benn: 

Peritonită 

Gastroenterită 

Sinucidere prin împușcare 

Paralizie cardiacă 

Febră puerperală 

Sinucidere prin spânzurare 

Invaliditate 

Febră tifoidă 

Sinucidere cu arsenic 

Paralizie cerebrală 

Antrax 

Sinucidere prin cădere 

Un alt incident care a fost trecut sub tăcere s-a produs în noaptea banchetului pe care Lilly îl plănuise înainte să leșine în pavilionul din grădină.

După câteva ore de la cina pe care o luase împreună cu Bertha la măsuța rotundă, Pista s a trezit cu sentimentul că e murdar pe dinăuntru. O vreme, a rămas întins, foarte liniștit, în încercarea de a prinde una dintre imaginile din vis care-i pâlpâiau încă sub fruntea încinsă.

Credea că trebuie doar să-și amintească, pentru a scăpa de sentimentul că putrezește pe dinăuntru. Dar nu reușea; în fața ochilor îi apăreau întruna imagini cu peretele lui abdominal negru maroniu, năpădit de un mucegai păros. 

În cele din urmă, a aruncat pătura de pe corpul lui febril și s-a ridicat. În cameră era întuneric beznă. S-a preumblat o vreme fără să aprindă lumina și a simțit cum mucegaiul i se clătește încetul cu încetul din corp și cum îl înlocuiește un alt sentiment, care l-a făcut să iasă pe ușa înaltă cu canaturi, la a cărei clanță abia ajungea, și să intre în camera de joacă învecinată. 

Lucruri pe care le văzuse de o sută de ori, soldați de tinichea pe care-i condusese în nenumărate lupte, toate erau preschimbate în lumina palidă a lunii. A înregistrat asta fără să se mire; i s-a părut firesc ca noaptea obiectele să aibă o altă înfățișare. Doar în firele covorului turcesc i-a rămas agățată privirea. Spre deosebire de celelalte lucruri, pe care le-ar fi putut descrie ireproșabil, fără să treacă cu vederea vreo zgârietură sau uzură, despre acesta nu avea nicio imagine. Modelul lui scăpase până atunci atenției sale, astfel încât albastrul-închis, de-a curmezișul căruia își trimitea vapoarele de jucărie către țărmuri străine, tropicale, care erau atacate cu săgeți otrăvite de către sălbatici canibali din mangrova deasă, era tot ceea ce reținuse. Dar acum, când albastrul își pierduse în penumbră strălucirea, modelul părea să se desfășoare pentru prima oară în întregime în fața lui — și câștiga în profunzime și complexitate datorită luminii lunii și umbrelor nocturne care se așternuseră pe covor. 

Stătea în fața lui, cu picioarele goale pe parchetul rece, și se simțea el însuși ca unul dintre bărbații pe care-i trimitea pe marea a cărei suprafață era covorul, sub care se putea coborî la mii de metri adâncime, tot mai jos, până când albastrul intens de cerneală devenea un negru absolut de abis marin, care-l chema la el, prin intermediul feței din model, ce exista doar în întuneric și în întregime desprinsă de mâinile de culoarea caramelului care o țesuseră odinioară, fără să știe, în covor — timpul se sfărâma. 

Când, în sfârșit, s-a putut desprinde de model, a avut senzația că o parte din el a rămas acolo, jos. Fără să stea pe gânduri, a apucat foarfeca pentru copii de pe birou și a strâns-o în pumnul lui mic. Apoi a ieșit din camera de joacă. 

Pe coridor, tăcerea care-l înconjurase tot timpul, dar care nu avusese spațiu să se desfășoare, l-a izbit. A traversat-o cu pași lenți, parcurgând coridorul, și s-a întrebat ce se întâmpla cu ea când vorbeai. Apoi s-a oprit în fața ușii de la dormitorul părinților. Sentimentul din burtă a devenit o presiune în plămâni, sensibilitatea simțurilor i-a dispărut. Era obtuz, cu mintea golită și hotărât să intre în cameră. 

Veioza cu abajur chinezesc, din mătase roșie, de pe noptiera mamei scălda camera în luciul ei roșiatic. Lumina atingea și corpurile, însă nu le făcea să pară catifelate și moi, ci netede și însângerate. Dar nu de aceea se oprește Pista în prag, consternat. Ceea ce-l împietrește este creatura cu patru membre, picioare și brațe, în care s-au contopit părinții lui. Bustul încovoiat al mamei care, sprijinit în brațele îndoite, este împins cu fiecare lovitură tot mai adânc în perne, încă se mai deosebește de cel al tatălui, dar picioarele cresc laolaltă din mijlocul arzător al creaturii gâfâinde. 

Să mai fie aceștia părinții lui? Fețele lor sunt niște măști oribile, schimonosite, dinții le lucesc însângerați, perlele de la gâtul mamei sclipesc ca sâmburii de rodie, iar gemetele și hârâielile care le scapă din gâtlej par să erupă din lăuntrul lor cel mai profund, cel mai întunecat. Creaturii îi lipsesc orice rațiune și stăpânire de sine, orice caracteristică umană. Abrutizată și distrugătoare, își înfige mecanic și compulsiv sabia în propria carne. Iar Pista? Nu poate să-și desprindă ochii de la scena infernală care nu se mai sfârșește, care se derulează la numai câțiva pași de el și totuși într-o cu totul altă lume. 

Când, în sfârșit, lupta s-a încheiat în tresăriri și cutremurări, cu gemete în aerul brumos și țipete în pernă, creatura s-a descompus. Pe pat erau din nou întinși părinții lui Pista, care abia acum au observat că el stătea în ușă. Și-au tras în pripă pătura peste corpurile despuiate și i-au poruncit să se întoarcă în pat. Dar el a rămas acolo, tăcut. Atunci le-a atras atenția foarfeca. 

— De ce ții foarfeca în mână? a întrebat Lajos. 

Pista tăcea, cu ochii întunecați și mari. 

— Hai, te duc la loc în pat, a spus Lilly, care-și trăsese, sub pătură, cămașa de noapte pe ea. 

Nicio reacție. 

— Haide, Pista, să mergem la culcare. Nici nu poți deschide gura de oboseală.

I-a trecut prin păr mâna al cărei miros de mare acru sărată, de ceapă și salivă n-avea să-l mai uite niciodată, în vreme ce Lajos se întreba cum poate ea să treacă așa de iute de la rolul de femeie la cel de mamă. El nici măcar după șase ani nu se obișnuise cu rolul de tată. Deși crezuse întotdeauna că se va întâmpla de la sine. 

Dar n-a fost așa. Bineînțeles că-și iubea copilul, în orice caz, de obicei sau cel puțin din când în când, dar de multe ori se gândea și să-l ridice pe băiat din pat, să-i astupe cu mâna năsucul și gura și să-l culce apoi la loc între perne. Poate că așa ar izbuti să se întoarcă la viața lor de dinainte, în care ceasuri precum cel de adineauri nu constituiau o excepție și el nu trebuia să șadă săptămână de săptămână în fotoliul domnului Király, ca să poată cumva să meargă mai departe.

 

23

În 1931, cu un an înainte de nașterea Evei, Lajos s-a întors de la Budapesta seara târziu și, când a parcat, cu scrâșnete pe pietriș, automobilul, a văzut cum se stinge lumina în camera ei. Imediat a regretat că nu mai rămăsese o noapte în capitală. S-ar fi putut duce la cazinou sau și ar fi chemat o fată în camera de hotel. Dar acum trebuia să se întindă în pat lângă soția lui, care nu mai făcea dragoste cu el decât la insistențele lui. Respirația ei umedă. Corpul ei cald. Mirosul de somn. Scrâșnetul ei din dinți. 

S-a hotărât să-și mai ofere hatârul unui pahar cu whisky. Și-a aprins și un trabuc, știind deja că nu-i vor fi de ajuns, că va avea nevoie și de al treilea stupefiant. Măcar era sincer cu sine. Și știa că sentimentele de vinovăție și intenția de a fi din nou fidel nu puteau lupta cu dorința.

Acum, când ajunsese deja cu gândul la coapsele albe, nu mai avea sens să rămână aici și să se chinuie. A strivit trabucul și și-a golit paharul cu whisky. 

Baronul a intrat fără să bată la ușă și s-a bucurat s-o găsească doar în cămașă de noapte. Bertha s-a speriat, a căscat ochii, a deschis gura. Și, ca de obicei, pe el l-a excitat s-o vadă așa. 

După ce Bertha și-a revenit, l-a descheiat la pantaloni, i-a scos penisul afară, a îngenuncheat în fața lui și l-a luat în gură. El i-a pus mâna pe ceafă. Și s-a simțit iar bărbat. 

Dar iat-o pe soția lui în cameră. O fantomă cu ochi negri și păr blond deschis. Pe cămașa ei de noapte, flori albe brodate. Stă și privește. 

Nici el nu face nimic, nu spune nimic, se gândește doar cum să iasă din capcana pe care singur și-a întins-o. Din viața asta străină, în care s-a trezit fără să vrea, după ce a lui i-a alunecat printre degete. Până să găsească el un răspuns, Lilly îi întoarce spatele, aruncă o privire în oglinda agățată pe perete, lângă ea, și iese din cameră.

24

La început, circulaseră cu capota deschisă, acum, cu ea închisă, fiindcă Lilly dorise să doarmă. De dimineață, pe câmpuri și pajiști se mai jucaseră niște fantome de negură, dar, cu cât soarele urcase mai sus, cu atât mai adânc se retrăseseră în păduri și albii de râu. Acum cerul era senin și vast, iar vulturul argintiu de pe radiator sclipea în lumină. 

Lui Lajos îi plăcea să conducă. Zgomotul motorului, fâșâitul cauciucurilor, viteza, mirosul de piele și gândul că automobilul Adler Diplomat era puternic cât șaizeci de cai îl linișteau și-l satisfăceau. Într-o zi ca aceea de azi, nu-și putea imagina nimic mai frumos decât să conducă cu geamul deschis printr-un peisaj verde, de vară, motiv pentru care și era un susținător al autostrăzii Reichului, al voinței devenite beton a unui bărbat, cum citise ieri în ziar. Despre bărbatul acesta nu prea știa ce să creadă. 

Bineînțeles că, pe de o parte, era caraghios, cu mustăcioara lui periuță și cu gesticulația lui colerică, demn de dispreț pentru brutalitatea și ura lui față de evrei. 

Pe de altă parte, îl admira pentru talentul său actoricesc, pentru capacitatea de a se pune în scenă într-un mod mai eficient decât oricine și pentru megalomania lui, care era așa de contagioasă încât îi dădea crezare un popor întreg. 

Și el se lăsase sedus. Nu că i-ar fi împărtășit opiniile politice — pentru numele lui Dumnezeu, așa de departe n-ar fi mers, el, care avea un cumnat evreu —, dar, din când în când, în momentele în care se simțea copleșit sau nesigur, se surprindea întrebându-se ce ar face Führerul în locul lui. 

Capul lui Lilly se sprijinea de geam, gura ei era întredeschisă. A privit-o și a zâmbit. De când îl prinsese cu Bertha, lucrurile merseseră tot mai bine între ei. Ascultase de sfatul domnului Király și îi vorbise despre sentimentele lui. Pe urmă o concediase pe Bertha și o înlocuise cu o văduvă mai în vârstă, care crescuse în Germania și vorbea engleza la perfecție, fiindcă lucrase mulți ani ca secretară în Bombay. 

Viața se arătase și în rest binevoitoare. Criza economică mondială nu trecuse pe nesimțite nici pe lângă ei, dar nu-i lovise așa de rău ca pe majoritatea oamenilor, datorită diverșilor lor stâlpi de susținere. Se menținuseră, își ajutaseră țăranii cum putuseră și făcuseră mai departe comerț în regiune, cu carnea, cerealele, lemnul și peștele lor. Când prețurile începuseră să crească la loc, transportaseră iarăși carnea și peștele cu trenul în capitală, ca înainte, și le vânduseră în piață. 

Lázár de Nelio Biedermann, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Laura Karsch, col. „Fiction Connection”