„Un soi de fericire”, de Mélissa Da Costa (fragment în avanpremieră)

Autoarea bestsellerului Tot albastrul cerului

Philippe are patruzeci de ani, este director de vânzări, căsătorit și tată a doi copii. Ambre are douăzeci de ani, nu se ocupă cu nimic și n-are pe nimeni. În afară de el. Dar în curând viața ajunge să i se pară goală și insuportabilă. După o tentativă de sinucidere, Philippe o trimite departe, într-un sat de munte, pentru a-și reveni și a învăța să trăiască fără el. Dar și pentru a-și salva familia. Un soi de fericire este povestea unui nou început. Povestea unui hotel în care lucrează o echipă de sezonieri, cu toții marcați de experiențe triste de viață. Povestea relațiilor dintre ei, a îndoielilor, a suferințelor, dar și a iubirii pe care o descoperă. Un roman despre ceilalți, despre cei pe care îi lăsăm să intre în viața noastră, despre cei care ne distrug, dar mai ales despre cei care ne vindecă.

„La drept vorbind, Un soi de fericire este cea mai bună carte a autoarei.“ – Lire-Le Magazine littéraire

„O carte emoționantă, o odă închinată puterii de a nu te lăsa doborât. O lectură obligatorie.“ – Le Progrès

„Un soi de fericire este un roman foarte frumos care ne amintește cu luciditate și inteligență că ființa umană își găsește întotdeauna forța și grandoarea în privirea și capacitatea de a asculta a celorlalți.“ - L' Avenir

Mélissa Da Costa s-a născut pe 7 august 1990. După studii de economie și management, s-a ocupat de comunicare în domeniul energetic și al mediului. De asemenea, s-a specializat în aromaterapie, naturopatie și sofrologie. Lectura face parte din viața ei de zi cu zi, pe lângă scris și sport. După Tot albastrul cerului, romanul său de debut, care a cunoscut un succes impresionant, au urmat Zilele ce vor veni, Un soi de fericire, Les douleurs fantômes, La doublure, toate bestsellere și figurând în Top 10 cele mai bine vândute cărți din Franța. La Editura Trei, de aceeași autoare, au mai apărut Tot albastrul cerului și Zilele ce vor veni.

Un soi de fericire, de Mélissa Da Costa (fragment în avanpremieră)

Viața... între apelurile lui

 

O tăcere grea domnea în mașină de mai bine de două ore. Philippe conducea, aruncând din când în când priviri spre Ambre. Cu capul lipit de geam, ea se uita cum defilează peisajul. Își recăpătase culoarea în obraji de când ieșise din spital. Și părul îi crescuse, lăsând să se vadă o fâșie aurie la rădăcini, pe care n-o vopsise în negru.

Își luase la revedere de la familia ei cu câteva ore mai înainte. Tot ce rezultase din acele scurte îmbrățișări era un imens sentiment de ușurare. În sfârșit, avea să înceteze să se mai distrugă sub privirile lor neputincioase. În sfârșit, va reveni la viață, va găsi o formă de socializare, va cunoaște oameni de vârsta ei, va învăța o meserie. Cineva luase frâiele în mână. Nu ei, ci altcineva. Acest cineva era Philippe, dar ei se prefăceau că nu știu.

Îi promiseseră să o sune în fiecare săptămână.

Philippe. Era prima oară când îl revedea după vizita lui la spital. În ultimele trei săptămâni, se arătase distant. Amabil, dar distant. Evident, la ieșirea din spital, o trimi­seseră acasă la părinții ei. Philippe nu insistase să fie altfel. Spusese, ca pentru a o liniști:

— Ai trei săptămâni înainte de plecarea în Hautes-Alpes și începutul sezonului de iarnă. Trei săptămâni înseamnă o nimica toată, nu? Exact ceea ce îți trebuie pentru a te odihni și a-ți reveni.

Ea nu crâcnise. Trei săptămâni. Douăzeci și una de zile. Numărase fiecare zi, fiecare oră a acestei întoarceri forțate în casa părintească. Philippe o sunase o dată sau de două ori și fusese destul de scurt. Încerca să-și salveze căsnicia, nu putea să-l condamne pentru asta.

Petrecuse trei săptămâni înghițind medicamente, din acelea care fac ca totul să pară foarte îndepărtat și care te transformă într-un automat. Se cufundase de bunăvoie în acea ceață care o făcea insensibilă pentru a-și aștepta noua plecare. Acolo, poate, va opri medicamentele. Își va permite din nou să simtă, să resimtă, să plângă, să râdă. Poate.

— Pe prietenul meu din facultate îl cheamă Michel, îi explicase Philippe la telefon. Vei vedea că este într-ade­văr foarte drăguț. Ține acest hotel-restaurant împreună cu soția lui, Sylvie. Nu au copii. Sezonul de iarnă se întinde de la sfârșitul lui noiembrie până la jumătatea lui mai. Hotelul numără treizeci de camere. Michel angajează o întreagă echipă de sezonieri: bucătari, chelneri, personal de întreținere... În general, sunt tineri. Mi-a propus să te integreze în echipa care se ocupă de servirea mesei. Ți-ar plăcea?

Satul se numea Arvieux și Philippe îi spusese că zona e supranumită Val d’Azur, căci condițiile climatice erau ex­celente. Arvieux era, de fapt, un „sat-stațiune“ al parcului natural Queyras. Autentic. „Muntele în stare pură“. Fără pârtii largi de schi, fără cozi de turiști... Cele câteva pârtii de schi erau situate în inima pădurii. Îi prezentase foarte frumos lucrurile, dar n-avea rost, ea era deja pregătită să plece.

— Facem o pauză? propuse Philippe.

 

Câteva minute mai târziu, se opriră la un popas de pe autostradă. Philippe comandă două cafele, apoi se așezară la o masă lângă fereastră.

— De ce ești atât de tăcută?

O privea de mai multe minute cum mestecă în cafea, cu privirea pierdută în gol. Ea ridică ochii spre el.

— Ești supărată pe mine? Credeam că ideea de a te muta la Arvieux îți place...

— Îmi place. Mă bucur că merg acolo, răspunse ea, chiar dacă afișa o indiferență totală.

El își apropie scaunul de al ei și, cu un gest stângaci, îi puse o mână pe genunchi.

— Să știi că o să te sun... nu te abandonez cu totul. Nu puteam să fac altfel... Familia mea... adăugă, cu voce scăzută.

Nu-și termină fraza și ea continuă să mestece în cafea, nelăsând să i se citească nimic pe față.

— Am... am un cadou pentru tine.

Ea schiță un zâmbet lipsit de naturalețe. El scoase din buzunarul hainei o cutiuță roșie.

— Deschide-o!

În cutiuță era o brățară din argint. De lănțișorul foarte fin era atârnată o stea. Ea se întrebă ce rost avea acest cadou. Se simțea obligat? Voia să fie iertat? Voia s-o facă să uite că se des­cotorosea de ea trimițând-o la sute de kilometri depărtare de el?

— Dă-mi voie să ți-o pun.

Îi luă brațul, îi ridică mâneca, îi văzu cicatricile rozalii de pe încheietură și îi prinse brățara cu gesturi delicate, ca și cum se temea să nu-i rupă mâna.

— Poftim. Așa, voi fi mereu cu tine.

Asta era deci. Un cadou simbolic, un soi de fetiș. El îi mângâie părul cu o mână pe care o lăsă să cadă molatic, neștiind dacă mai avea voie s-o atingă.

Își terminară cafeaua în tăcere. Pe sub masă, degetele lui Ambre se jucau cu pandantivul brățării fără ca ea să-și dea seama. Indiferența începea să i se spulbere.

Mai târziu, ieșiră de pe autostradă și o luară pe drumuri de țară care se transformară rapid în serpentine de munte. După câțiva kilometri, văzură zăpadă înghețată pe marginea drumului. Soarele strălucea sus, pe un cer perfect albastru. Virajele în ac de păr deveniră din ce în ce mai strânse și panta mai abruptă. În sfârșit, apăru panoul pe care scria Arvieux.

Situată în fundul unei văi, stațiunea Arvieux era exact așa cum i-o descrisese Philippe. Străzi înguste, ferme vechi, cabane ici și colo. Ceva mai departe, trecură prin fața biseri­cii catolice și a templului protestant. Întâlniră câțiva turiști, cu rachete de zăpadă și schiuri în mână. Mașina se opri în fața unei cabane mult mai impozante decât celelalte, pe al cărei panou de lemn scria: Hotel-restaurant Les Mélèzes. Coborâră din mașină și Philippe scoase din portbagaj va­liza grea a lui Ambre. Un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu părul grizonant și ochii negri, le ieși în întâmpinare, zâmbind larg.

— Philippe! Începeam să-mi fac griji! Ați călătorit bine?

Cei doi bărbați se îmbrățișară. Păreau fericiți să se reîntâlnească.

— A trecut o groază de timp!

— Mda. Ai mai îmbătrânit!

— Uite cine vorbește!

Ambre stătea deoparte, încercând să-l evalueze pe băr­bat. Un prieten al lui Philippe... Ce gen de om era? Genul care să-și înșele nevasta cu o puștoaică? Șosetele groase din lână care îi ieșeau din bascheți o liniștiră.

Philippe făcu prezentările:

— Michel, ți-o prezint pe Ambre. După cum ți-am spus, este fata unuia dintre colegii mei de serviciu. A întrerupt facultatea și îi este greu să-și găsească un job. E frumos din partea ta că o ajuți.

Michel întinse mâna, apoi se răzgândi și hotărî să o să­rute pe obraji.

— Bine ai venit, Ambre! Hai, intrați amândoi!

Se treziră în holul de la recepție, o încăpere cochetă și luminoasă. Pereții erau plini de tablouri reprezentând peisaje de munte. Pe jos, un parchet frumos și niște covoare vechi, groase, cu franjuri roșii și negre. Un birou masiv trona în fundul încăperii. Pe el erau așezate niște broșuri și o lampă mare.

Recepția se deschidea la dreapta spre un culoar unde un panou indica: Restaurant. La stânga sălii de recepție, o scară în spirală ducea la etaj.

Ambre arunca priviri în jur când Michel strigă:

— Sylvie! Sylvie! Au ajuns!

Se auziră zgomote de pași deasupra și apăru o femeiușcă, foarte zveltă și brunetă, cu brațele pline de prosoape de baie.

— Bună ziua!

Părea că abia respiră, dar avea același zâmbet sincer ca Michel. Puse prosoapele pe biroul de la recepție și își aranjă o șuviță de păr după ureche, după care se proțăpi în fața lor, cu ochii strălucind.

— Sylvie, îl recunoști pe Philippe?

— Bineînțeles că-l recunosc!

Se sărutară pe obraji și se îmbrățișară. Apoi ea se întoarse spre Ambre.

— Tu trebuie să fii Ambre, nu?

— Da.

— Ei bine, încântată! Mă bucur să te cunosc. Probabil ți s-a spus că sunt soția lui Michel. Mă ocup de recepție, în principiu.

— În realitate, este peste tot în același timp! interveni Michel. Acum, de exemplu, le dădea o mână de ajutor cameristelor...

— Îți amintești măcar că deschidem mâine?

— Evident! Și va fi perfect, ca de obicei!

Sylvie decise să-l ignore și o luă pe Ambre de braț, fă­când stânga-mprejur în direcția scărilor.

— Vino să-ți arăt camera ta și să te prezint echipei.

Sylvie nu urca normal treptele scării în spirală, ci alerga de-a dreptul, vorbind fără încetare:

— Aici este primul etaj. Sunt cincisprezece camere. Și alte cincisprezece la al doilea. Fii atentă la cărucioarele lăsate pe aici.

Un culoar întunecat. Uși deschise, proiectând raze de lumină pe parchetul din lemn brut. Camere cochete în stil alpin întrezărite rapid. O altă ușă în fundul culoarului.

— Accesul la etajul al doilea.

Zbang. O ușă se deschise rapid, Sylvie năvăli pe ea și urcă o nouă scară în spirală. Ambre o urma cu dificultate, având senzația că trupul îi cântărește o tonă. Încerca să nu pară prea uimită. Sylvie mergea, vorbea, arăta cu degetul. Al doilea etaj. Al doilea culoar întunecat. Un cărucior în mijloc. Niște găleți pe pardoseală. O mătură rezemată de perete. Două menajere în plină discuție. Sylvie se opri brusc în mijlocul culoarului.

Un soi de fericire, de Mélissa Da Costa, Ed. Trei, 2024, trad. Liliana Urian, col. „Fiction Connection”