• „Not all who wander are lost” - J.R.R. Tolkien

Hogarth Shakespeare și moștenirea Marelui Will

Hogarth Shakespeare și moștenirea Marelui Will

„Shakespeare este figura centrală a canonului occidental”, spune criticul american Harold Bloom în lucrarea sa de referință, Canonul occidental, numindu-l pe dramatugul britanic și „cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor”. 

 

Shakespeare și Dante se află în centrul canonului pentru că ei îi depășesc pe toți ceilalți scriitori prin acuitatea cognitivă, forța lingvistică și puterea de invenție. (...)

Nici un alt scriitor nu a mai avut intuiții lingvistice atât de profunde ca Shakespeare. Ele sunt atât de numeroase în Zadarnicele chinuri ale dragostei, încât avem impresia că multe limite ale limbajului au fost atinse o dată pentru totdeauna. Totuși, marea originalitate a lui Shakespeare stă în prezentarea personajelor: Bottom este un triumf nostalgic, Shylock, o problemă în permanență echivocă pentru noi toți, dar Sir John Falstaff e atât de original și de copleșitor, încât Shakespeare pare să schimbe prin el însuși sensul profund al creării unui om prin cuvinte.

Așa cum Dante îi întrece pe toți scriitorii dinainte și de după el prin accentuarea unei constante a naturii umane, a poziției fixe care ni se cuvine în eternitate, Shakespeare îi depășește pe toți ceilalți evidențiind mutabilitatea psihologiei umane. (...)

...în mod sigur, Shakespeare este canonul. El stabilește standardele și limitele literaturii... (...)

Dante a fost poetul tuturor poeților, dar Shakespeare a fost poetul întregii umanități. Fiecare este universal în felul lui, dar Dante nu e pentru cei de rând. (...)

Shakespeare este pentru literatura universală ceea ce este și Hamlet pentru lumea imaginară a personajelor literare: un spirit care pătrunde peste tot, care nu poate fi limitat. A fi liber de orice doctrină și moralitate simplistă dovedește desigur ușurința spiritului de a se transfera oriunde, chiar dacă această libertate l-a neliniștit pe Dr. Johnson și l-a indignat pe Tolstoi. Shakespeare are larghețea naturii înseși – prin ea simte și el indiferența naturii. Nimic esențial în toată această expansiune a naturii nu poate fi limitat la culturi sau la genuri. Dacă îl citești pe Shakespeare la nesfârșit, tot nu reușești să-i cunoști caracterul și personalitatea, dar poți învăța să-i recunoști temperamentul, sensibilitatea și puterea rațiunii.

 

La 400 de ani de la moartea marelui dramaturg britanic, editura Hogarth a avut ideea unui proiect de recuperare a pieselor sale pentru publicul contemporan, așa că a propus mai multor scriitori de renume rescrierea unei piese de Shakespeare. Până acum au apărut 6 romane în proiectul Hogarth Shakespeare: The Gap of Time, de Jeanette Winterson, după Poveste de iarnă (trad. rom. O paranteză în timp), Shylock Is My Name, de Howard Jacobson, după Neguțătorul din Veneția (trad. rom. Shylock este numele meu), Vinegar Girl, de Anne Tyler, după Îmblânzirea scorpiei (trad. rom. Scorpia), Hag-Seed, de Margaret Atwood, după Furtuna (în curs de traducere în limba română), New Boy, de Tracy Chevalier după Othello. Urmează să apară Dunbar, de Edward St Aubyn după Regele Lear și rescrieri după Macbeth (Jo Nesbø) și Hamlet (Gillian Flynn). Inițiativa editurii Hogarth (preluată de Penguin Random House) mi s-a părut încă de la început interesantă și am urmărit cu nerăbdare aparițiile. Cele trei cărți apărute până acum în limba română au fost minunat traduse și au o concepție grafică foarte frumoasă, după părerea mea mai bună decât a originalelor. Eu le-am citit și le recomand pe toate trei și abia aștept următoarea carte din serie, semnată de Margaret Atwood (pentru care am și o slăbiciune).

 

...de data asta eroina nu trebuie să moară pentru a plăti iluziile eroului

 

Așa cum era de așteptat, reinterpretările sunt și nu sunt Shakespeare. Chiar dacă nu recitești piesa înainte (deși eu prefer să fac asta), ceva-ceva tot îți aduce aminte de Shakespeare: uneori sunt personajele, alteori sunt elemente din povestire, alteori replici și jocuri de cuvinte. Însă, dincolo de protagoniști și de o punere în scenă ce respectă un anumit tipar shakespearian, fiecare roman are propriul său glas, propriul său ritm, tributar, mai degrabă, autorului contemporan care l-a semnat. Așa că O paranteză în timp este, până acum, cea mai profundă carte, cu implicații filozofice pe tema timpului și a iertării, Shylock este numele meu mi s-a părut cea mai complexă și mai dificilă, iar Scorpia este o lectură lejeră și amuzantă care nu a încercat să depășească în originalitate piesa lui Shakespeare și bine a făcut.

Fiind și prima care a deschis seria, O paranteză în timp este și cea mai „didactică”: începe cu un rezumat la piesei shakespeariene și se termină cu o motivație a scriitoarei în care sunt explicate anumite alegeri, anumite teme abordate. Nu știu dacă asta a fost datorită faptului că a fost prima carte sau dacă, pur și simplu, a fost alegerea lui Jeanette Winterson (Poveste de iarnă fiind și o piesă mai puțin cunoscută). 

 

Am scris această reinterpretare fiindcă această piesă a fost un text intim pentru mine, vreme de mai bine de treizeci de ani. Zicând asta, mă refer la acea parte a lumii (cuvântului) scrise (scris) fără de care nu pot trăi; fără de care, nu în sensul lipsei, ci în vechiul sens al trăirii în afara unui lucru. 

E o piesă despre un copil găsit. Iar asta sunt și eu. E o piesă despre iertare și o lume a viitorurilor posibile - și despre cum iertarea și viitorul sunt legate între ele, în ambele direcții. Timpul e reversibil

 

Este o carte despre un copil pierdut și regăsit, despre metamorfozele și reversibilitatea timpului, despre iubire, gelozie și iertare, o piesă în care „eroina nu trebuie să moară pentru a plăti iluziile eroului”. Textul este întrețesut cu numeroase trimiteri literare și filozofice, însă, din când în când scurte meditații ironic-contemplative aduc un zâmbet pe buzele cititorului și fac lectura mai plăcută. 

 

Ea și-a băut cafeaua. Un cuplu a trecut pe lângă ei, certându-se pe tema curățătoriei. Cunoști pe cineva și abia aștepți să-i dai hainele jos. Un an mai târziu, te cerți cu persoana respectivă pe tema curățătoriei. Imperfecțiunile sunt întrețesute în design.

 

 

Descrețește-ți fruntea, Shylock

 

Cum ziceam mai sus, Shylock este numele meu este cea mai dificilă reinterpretare din acest proiect și probabil că au fost mulți cititori care au simțit că ar avea nevoie de câteva cuvinte ale autorului referitoare la importanța pe care piesa o are pentru el personal, la motivul implicării în proiect sau la cel al alegerii acestei piese anume (fiecare scriitor și-a ales piesa, nu i-a fost impusă, ceea ce mi se pare extrem de important). Nesperat, în cazul acestui roman, ajutorul s-a concretizat sub forma unui dialog cu autorul la București, un dialog în care, deși nu a încercat să răspundă la întrebarea „Ce a vrut să spună autorul?”, Howard Jacobson a deschis numeroase perspective legate atât de Shakespeare, cât și de romanul său. Pe mine discuția cu Howard Jacobson a fost cea care m-a dus cu gândul la lucrarea lui Harold Bloom care-l pune pe Shakespeare în centrul canonului literar occidental în momentul când Jacobson a afirmat: „Shakespeare ne-a descoperit pe noi toți”.  

Lecția lui Howard Jacobson referitoare la Shylock și la Shakespeare totodată este cea referitoare la umanitatea personajelor și a pieselor sale. Opera lui Shakespeare, a spus Jacobson, este „despre povara de a fi om”. Iar momentul în care și-a dat seama că s-ar putea alătura proiectului Hogarh Shakespeare și să scrie un roman pornind de la Neguțătorul din Veneția a fost scena în care Shylock află că fiica sa a vândut inelul mamei sale pentru a-și cumpăra o maimuță (în original: „TUBAL: One of them showed me a ring that he had of your daughter for a monkey. SHYLOCK: Out upon her! Thou torturest me, Tubal. It was my turquoise. I had it of Leah when I was a bachelor. I would not have given it for a wilderness of monkeys.”). O replică aparent banală, însă care pentru el a însemnat afirmarea singurătății și a umanității neguțătorului și a constituit motivația necesară pentru a-l recupera pe Shylock. Tot referitor la acest episod, Jacobson a spus că ar fi vrut ca titlul romanului să fie chiar „A Wilderness of Monkeys”, pentru că această expresie i s-a părut a fi cheia întregii piese.

Shylock e numele meu este o carte pe care nu o citești, ci o recitești și care te face să te întorci nu doar la Shakespeare, ci și la o întreagă istorie critică ce a încercat să-l explice și să-l înțeleagă și, totodată, la o istorie a mentalităților veche de mii de ani, o istorie a evreilor, a persecuțiilor și a identității culturale și religioase. 

 

Pentru mine personal, zise Shyock, încărcând cuvântul cu toată istoria sa de insolență și oprobiu, „acum” nu există. Eu trăiesc când am trăit. Ți-am spus: mă opresc unde s-a oprit povestea. Dar uneori, doar de plăcere, o plăcere infernală, bolborosesc replica de final a unui alt nebun. Tânjesc, după cum îți imaginezi probabil, după o replică de final nemaipomenită.

 

 

Hai, răspunde-mi, fată oțețită

 

Singura care nu are nevoie de nici o de prezentare este Scorpia de Anne Tyler care, cum am zis, este cea mai lejeră lectură din serie de până acum (și, având în vedere ce urmează, cred că din tot proiectul). Asta poate și pentru că scenariul de la Îmblânzirea scorpiei este unul deopotrivă facil și atemporal și a avut dintotdeauna succes în nenumărate forme. Și actualizarea de față respectă același scenariu dintotdeauna: un tată cu două fete, una îndărătnică și alta ascultătoare, hotărăște să-și mărite fiica îndărătnică cu un bărbat complet nepotrivit (dar ce bărbat este potrivit pentru o scorpie?).

 

Salut, Kate! Noi am fost după certificatele de căsătorie!
Care noi?
Tatăl tău și cu mine.
Ei bine, sper c-o să fiți foarte fericiți împreună.

 

Talentul lui Anne Tyler a constat tocmai în respectarea acestor convenții pentru că orice schimbare ar fi dus, probabil, la eșec. Este o carte plăcută, amuzantă, simplă (însă nu simplistă), care nu-și dezamăgește cititorii, iar pentru cei care se „tem” de acest proiect ambițios, Scorpia ar putea fi un bun început. Deși poate părea stereotipică, cartea este o lectură plăcută și chiar păstrează o surpriză la final, o minunată pledoarie împotriva războiului dintre sexe și în favoarea acceptării și înțelegerii celuilalt.

 

N-ai decât să-ți tratezi soțul așa cum te taie capul, urmă ea, dar mi-e de pe-acum milă de el, oricine ar fi să fie. E greu să fii bărbat. Te-ai gândit vreodată la asta? Bărbații cred că trebuie să țină ascuns tot ce-i deranjează. Ei cred că trebuie să lase impresia că se descurcă, că sunt stăpâni pe situație; n-au curajul să dea pe față ceea ce simt cu adevărat. Indiferent dacă îi doare ceva, sunt disperați, suferă cumplit, sunt cu inima grea, dacă le e dor de casă sau dacă îi apasă povara unui păcat uriaș, întunecat, sau dacă-s pe cale să înregistreze un eșec răsunător, ei nu spun decât: „Ah, mi-e bine. Totu-i minunat“. Sunt cu mult mai puțin liberi decât femeile, dacă stai să te gândești. Femeile studiază încă din leagăn sentimentele oamenilor; își perfecționează radarul – intuiția sau empatia sau chestia aia interpersonală, zi să-i zic. Ele își dau seama cum stau lucrurile în realitate, pe când bărbații se împotmolesc în competițiile lor sportive, în războaie, în lupta pentru faimă și succes. E ca și cum bărbații și femeile ar trăi în două țări diferite! „Nu dau înapoi“, cum spui tu; îi fac și lui loc în țara mea. Îi ofer spațiu într-un loc unde amândoi să putem fi noi înșine.

 

 

Așadar, romanele apărute în acest proiect presupun o dublă dificultate: cea de a-l înțelege pe Shakespeare (care pare, pe de o parte, extrem de accesibil, dar, de fapt, îți scapă printre degete atunci când încerci să-l înțelegi în profunzime) și cea de a înțelege motivația din spatele alegerilor scriitorului contemporan care a ales să facă reinterpretarea. Pentru că, mai mult decât în cazul altor cărți, pentru cele din acest proiect nu putem vorbi despre o inocență auctorială, ci despre anumite intenții și trimiteri pe care trebuie să le descifrăm și fără de care lectura rămâne doar la un nivel superficial. Pentru că Hogarth Shakespeare este atât literatură, cât și metaliteratură.

 

Și lumea merge mai departe, fără să-i pese de bucurie sau disperare sau de norocul unei femei ori de pierderea unui bărbat. Și nu putem cunoaște viețile altora. Și nu ne putem cunoaște propriile vieți dincolo de amănuntele pe care le putem gestiona. Iar lucrurile care ne schimbă pentru totdeauna se întâmplă fără ca noi să știm că se vor întâmpla. 

Și momentul în care arată precum celelalte este cel în care inimile sunt sfâșiate sau vindecate. Iar timpul care curge atât de egal și de sigur aleargă nebunește în afara ceasurilor lumii. E nevoie de atât de puțin timp pentru a schimba o viață și e nevoie de o viață întreagă ca să înțelegi schimbarea. (O paranteză în timp)

 

O paranteză în timp, de Jeanette Winterson, Ed. Humanitas Fiction, 2016, trad. Vali Florescu, col. „Raftul Denisei”

Shylock este numele meu, de Howard Jacobson, Ed. Humanitas Fiction, trad. Dana Crăciun, col. „Raftul Denisei”

Scorpia, de Anne Tyler, Ed. Humanitas Fiction, 2017, trad. George Volceanov, col. „Raftul Denisei” 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Concurs David Vann, „Legenda unei sinucideri” (încheiat)

Împreună cu prietenii de la Editura Litera am organizat un concurs ce are ca premii trei exemplare din „Legenda unei sinucideri”, de David Vann. Alcătuită din cinci povestiri, cartea este volumul de debut al scriitorului american ce a vizitat anul trecut România pentru a participa la FILIT 2014.

Rătăcitori – „Oamenii-delfin”, de Torsten Krol

Cu un subiect interesant (supraviețuirea unei familii de germani în jungla amazoniană) și scris într-un stil accesibil și nepretențios, Oamenii-delfin se citește destul de repede și cu mult interes, chiar dacă temele aduse în discuție nu sunt deloc facile.

Frumosul străin, fragmente paralele din „Femeile care au renunțat la bărbați”, de Karine Lambert, și „Final”, de Fernanda Torres

Cinci femei și cinci bărbați și două romane potrivite pentru o lectură în paralel: „Femeile care au renunţat la bărbaţi”, de Karine Lambert, și „Final”, de Fernanda Torres. Ele renunță la sex (nu la iubire), ei renunță la iubire, dar aleg sexul.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu