• „Teama de ridicol determină în noi cele mai mari laşităţi” - André Gide

O poveste despre iertare: „O paranteză în timp”, de Jeanette Winterson

O poveste despre iertare: „O paranteză în timp”, de Jeanette Winterson

Îmi plac foarte mult reinterpretările. Uneori mai mult decât originalul de la care au pornit. Că e vorba de mituri, de basme, de tipare culturale, de melodii, de ecranizări, de romane, mă entuziasmează întotdeauna o reinterpretare pentru că mi se pare foarte interesant să văd diferitele forme pe care le ia gândirea și creația umană. Așa că mi-a plăcut ideea proiectului „Hogarth Shakespeare” de când am aflat de ea și mă bucur că a ajuns atât de repede și la noi. „Hogarth Shakespeare” este un proiect început în 2015 de editura britanică Hogarth, la comemorarea a 400 de ani de la moartea dramaturgului englez, și care și-a propus să „reînvie” piesele lui Shakespeare cu ajutorul scriitorilor contemporani.  

Primul roman din serie este O paranteză în timp, de Jeanette Winterson (The Gap of Time) care reinterpretează una dintre piesele mai puțin cunoscute ale lui Shakespeare, Poveste de iarnă. Scrisă spre finalul vieții (și considerată a face parte alături de Cymbeline și Furtuna din testamentul literar al lui Shakespeare), Poveste de iarnă nu este neapărat una dintre cele mai reușite piese ale lui și, inițial, alegerea făcută de Jeanette Winterson m-a surprins (un amănunt important: fiecare scriitor a avut libertatea de a-și alege piesa, nu i-a fost impusă). Însă explicația a venit repede: Poveste de iarnă este povestea unui copil pierdut (și regăsit), iar scriitoarea britanică a fost ea însăși un copil abandonat și crescut de o familie adoptivă („E o piesă despre un copil găsit. Iar asta sunt și eu”). Ca o mică introducere la roman, puteți s-o ascultați pe Jeanette Winterson în acest videoclip în care spune de ce a acceptat să rescrie piesa lui Shakespeare și ce însemnătate are pentru ea Poveste de iarnă.

Fiecare dintre noi scrie dinăuntrul său, nu avem cum altfel”, a spus, prin Skype, autoarea britanică la lansarea în limba română a romanului, așa că, timp de mai multe decenii, pentru ea Poveste de iarnă a fost piesa shakespeariană la care s-a gândit cel mai mult și pe care a simțit-o cea mai apropiată. Deși m-aș fi așteptat ca proiectul să înceapă cu o reinterpretare la una dintre „capodoperele” shakespeariene, am avut parte, în schimb, de o piesă mai puțin cunoscută și, aparent, mai puțin impresionantă, dar care, văzută într-o perspectivă nouă (cea a unui scriitor contemporan care și-a petrecut mulți, mulți ani gândindu-se la ea) a dobândit noi și profunde valențe.   

Ca formă, volumul începe cu povestirea pe scurt a piesei shakespeariene, cu detalii suficiente cât să înțelegi foarte bine fără să trebuiască s-o recitești (eu am recitit-o totuși, dar nu e neapărat nevoie, rezumatul e foarte bine făcut). Personajele sunt păstrate cu același nume (sau cu mici modificări), dar își schimbă statutul social astfel încât să fie mai ușor de înțeles de cititorii contemporani. Astfel, Leontes, regele Siciliei din piesa lui Shakespeare, devine Leo, un bogat dezvoltator imobiliar, Polixenes, regele Boemiei și prietenul lui, devine Xeno, un programator de succes, păstorul care o găsește pe Perdita devine un cântăreț de pian într-un bar și tot așa.

Intriga este aceeași și nu o găsim doar în piesa lui Shakespeare, ci și în povești de oriunde sau în buletinele zilnice de știri: un bărbat este orbit de gelozie și nimeni și nimic nu poate să-i scoată din cap faptul că soția îl înșală cu cel mai bun prieten. E, într-adevăr, o poveste foarte veche și foarte actuală și, până aici, subiectul e și dubios de asemănător cu Othello. Și chiar așa și e: Poveste de iarnă este un alt Othello, însă un Othello de bătrânețe, un Othello scris după ce setea de răzbunare, de sânge și de tragedie s-a mai liniștit și în care scriitorul și cititorul învață ce înseamnă iertarea. Apărută cu câțiva ani înainte de moartea lui Shakespeare (s-a jucat prima oară în 1611), chiar pare o piesă de maturitate, o piesă în care personajele reușesc să învețe din greșeli, iar copiii par a nu mai fi predispuși să reia greșelile părinților. Este o piesă care lasă loc pentru speranță și care alege, în locul tragediei, o a doua șansă. Este, de asemenea, cum a zis amuzată și Jeanette Winterson, o piesă „scrisă când Shakespeare s-a săturat să tot omoare toate femeile”.

Tot referitor la forma pe care a luat-o reinterpretarea modernă, în final Jeanette Winterson închide foarte frumos narațiunea printr-o meditație personală asupra piesei, asupra alegerii pe care a făcut-o, asupra timpului și a iertării. Sunt câteva pagini extrem de frumoase și de emoționante, luminoase și pline de speranță.

 

Ultimele piese ale lui Shakespeare au la bază ideea de iertare. Dar ce anume este iertat? Poveste de iarnă este un alt Othello. Un bărbat preferă să ucidă lumea întreagă decât să se schimbe pe el însuși. Dar de data asta eroina nu trebuie să moară pentru a plăti iluziile eroului. În realitate, Othello nu se poate iubi și nu poate avea încredere în sine – nu în Desdemona –, dar, atunci când revine la această temă, Shakespeare aduce cu el o nouă șansă.  

 

O poveste despre iertare, dar și o meditație profundă și complexă asupra timpului, asupra felului în care trecutul depinde de viitor și viitorul de trecut („E o piesă despre iertare și o lume a viitorurilor posibile – și despre cum iertarea și viitorul sunt legate între ele, în ambele direcții. Timpul e reversibil”). Răzbunarea, ura, vinovăția, închid timpul și închid „posibilele viitoruri”, iertarea, însă, e o deschidere. Iertarea naște noi posibilități, noi lăstare din care se poate crea ceva. Ura doar ucide. Iar asta e o lecție de maturitate, e o lecție pe care o poți învăța doar după ce ai făcut toate alegerile pripite și nefericite ale tinereții.

 

Oamenii nu știu cum e cu iertarea. Iertarea e un cuvânt precum tigru – există filmări cu el și s-a dovedit că există, dar puțini dintre noi l-au văzut de aproape și în acțiune sau știu la ce folosește.

 

Iertare. Există doar trei finaluri posibile pentru o poveste – dacă lași deoparte „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, care nu e practic un final, ci un epilog.

Cele trei finaluri posibile sunt:

Răzbunare. Tragedie. Iertare.

Shakespeare știa totul despre răzbunare și tragedie.

 

Evident că este mai mult Winterson decât Shakespeare în O paranteză în timp și așa și trebuie să fie. Dincolo de intriga și personajele din Poveste de iarnă găsim subiecte precum sexualitatea și asumarea sexualității, relațiile complicate dintre părinți și copii, moartea și pierderea iubirii, realități contemporane („Vieți ce nu se opresc niciodată. Vieți ce nu încep niciodată. Muncitori care merg, bețivi care cad, taxiuri ce încetinesc sau accelerează. Un câine lângă pubelă, o femeie la fereastră, un negru adormit pe un afiș stradal tip sandvici, în pragul unui magazin de reduceri”), dar și jocuri ale naratorului, mici puneri în abis cu trimiteri la opera lui Shakespeare sau la rolul cathartic al literaturii („Poveste de iarnă e o piesă în care trecutul depinde de viitor, la fel de mult cum viitorul depinde de trecut. Trecutul din Poveste de iarnă nu e istorie; e tragedie. Iar tragedia nu se poate petrece fără a fi conștient de ea. Este dimensiunea pierderii, conștiința ei și a lipsei ei de rost, care face gelozia și violența din primul act atât de dureroase”).

Unul dintre marile merite ale acestor rescrieri e faptul că aduc mai aproape de sensibilitatea noastră modernă trăiri și emoții pe care ne-am obișnuit să le simțim ca distante atunci când le întâlnim în operele clasicilor. Gelozia lui Othello sau a lui Leontes are o anumită doză de dramatism, de neveridicitate, care o face de nerecunoscut pentru cititorul modern. O recunoaștem ca emoție artistică, însă nu ne mai identificăm cu ea. Oare atât de orbi putem fi ca oameni? Ni s-ar părea oare mai ușor să distrugem lumea decât să ne schimbăm pe noi înșine? Oare atât de dificil e să ierți? Să te ierți pe tine și să-i ierți pe ceilalți? Răspunsul este da, dar nu este un răspuns pe care să ni-l mai putem asuma citind piesa lui Shakespeare, ci după ce citim romanul lui Winterson.

 

„Hogarth Shakespeare” este un proiect promițător, care a început bine cu O paranteză în timp și care va continua cu alte reinterpretări ce se anunță surprinzătoare. Eu le aștept cu nerăbdare și pe celelalte și vă recomand să începeți cu acest prim roman tradus de Vali Florescu și care ascunde mici comori printre rânduri. Pentru că sunt atât de entuziasmată de acest proiect, veți găsi recomandarea mea la propriu pe semnul de carte din roman (care, apropo, are parte de o ediție foarte frumoasă, cu o prezentare grafică unitară a întregii colecții, și cu mici detalii tehnice speciale, vă las să le descoperiți).

La Humanitas Fiction proiectul „Hogarth Shakespeare” continuă anul ăsta cu romanul Shylock este numele meu, de Howard Jacobson (reinterpretarea Neguțătorului din Veneția), carte ce va apărea la Gaudeamus 2016. În limba engleză au mai apărut încă două volume, Vinegar Girl, de Anne Tyler (după Îmblânzirea scorpiei), și Hag-Seed, de Margaret Atwood (după Furtuna), iar proiectul va fi continuat anul viitor cu reinterpretări după Othello (Tracy Chevalier), Regele Lear (Edward St Aubyn), Macbeth (Jo Nesbo) și Hamlet (Gillian Flynn).

Și, dacă v-am trezit interesul pentru Shakespeare și opera lui, închei prin a vă mai face o recomandare: minunata carte a lui Anthony Burgess care imaginează viața dramaturgului britanic, Ochii doamnei mele, minunat tradusă în limba română anul trecut de George Volceanov. 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

„Sticletele”, de Donna Tartt (fragmente în avanpremieră)

Romanul „Sticletele” de Donna Tartt a câștigat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în 2014 și este bestseller internațional. În limba română va apărea la Editura Litera la finalul lunii aprilie în traducerea Justinei Bandol.

„Roșcovanul”, de J.P. Donleavy, în premieră în România, la Editura Litera

O nouă apariție în premieră în colecția Clasici Moderni Litera: “Roșcovanul”, de J.P. Donleavy, a fost inclus de Modern Library printre cele mai bune 100 de romane ale secolului XX.

Părticica mea de FILIT

Între 1-5 octombrie, Iașiul a fost capitala literară a României. Aflat la a doua ediție, FILIT a fost un eveniment de anvergură cu numeroase evenimente literare.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu