• „Dragostea este misterul dintre doi oameni, nu asemănarea dintre ei” - John Fowles

Femeia la carte: recuperări

Femeia la carte: recuperări

Am stat mult pe gânduri dacă să scriu sau nu un articol dedicat femeilor din cărți în luna martie (=luna femeilor), în mare parte pentru că pornesc de la o ipoteză care nu e deloc nouă și mă tem să nu fie, de fapt, aproape un truism. Pe scurt: voiam să scriu despre felul în care în ultimii ani au fost recuperate personaje feminine uitate sau neglijate de-a lungul istoriei. Nimic nou, nu? Este deja o tendință atât de evidentă această revalorizare a feminității, încât constatarea pare inutilă. Însă, așa cum știu cei mai mulți scriitori, odată ce o idee „te clocește maternă” e mai bine să-i faci pe plac și să nu te opui. Ca de obicei, acest articol nu-și propune să facă o listă exhaustivă a subiectului, ci doar să deschidă apetitul. 

Acum câțiva ani a luat naștere fenomenul editorial al „fetelor rebele”, odată cu lansarea unui volum pentru copii și nu numai, Povești de seară pentru fete rebele, de Elena Favilli și Francesca Cavallo, un proiect care a pornit de la ideea că poveștile de seară erau mai degrabă nepotrivite pentru fetele din ziua de azi (ca să ne exprimăm politicos). Campania lor de lansare, intitulată extrem de sugestiv, The Ugly Truth of Children's Books, a devenit virală, iar cartea s-a transformat într-un fenomen editorial. Într-o epocă în care femeile se doresc a fi egale bărbaților, poveștile de seară citite copiilor aveau ori foarte puține protagoniste feminine, ori acestea erau reduse la roluri secundare, pasive (în principiu, prințese sau fete nevoiașe dornice să se mărite cu un prinț). Așa cum se întâmplă cu proiectele editoriale de succes și acesta a fost replicat în numeroase forme. De exemplu, pe piața noastră editorială a luat forma unui proiect în două volume, Nesupusele și Nesupusele 2, cu subtiltul „100 de femei pentru 100 de ani de România modernă”, care și-a propus recuperarea a 100 de figuri feminine ale culturii naționale. Tot în aceeași idee sunt și volumele 100 de femei afurisite. O istorie, de Hannah Jewell, ce a avut la bază aceleași intenții de recuperare, dar pentru femei din panteonul cultural mondial, sau O istorie a lumii... cu femeile în prim-plan, de Ute Daenschel și Kerstin Lücker. În toate este vorba despre recuperări și despre încercarea de modificare a istoriei „oficiale”, de lărgire și nuanțare a ei. 

Din fericire, găsim acum în cărți povești tot mai diverse și eroine tot mai nuanțate, care răspund diferitelor nevoi psihologice și de identificare. Nu înseamnă, totuși, că trăim deja într-o lume perfect egalitară, însă se întrevăd schimbări, și nu doar în cărțile pentru copii. De exemplu, un roman precum Fată, femeie, alta, de Bernadine Evaristo, oferă o panoramă surprinzătoare și diversă a chipurilor contemporane ale feminității, obligându-te să reevaluezi o lume împărțită până acum doar între feminin și masculin. Și, dacă tot reevaluăm, de ce să nu ne oprim puțin și la Argonauții lui Maggie Nelson și la discuțiile pe care aceasta le deschide despre fluiditatea genurilor, identitate sau limbaj? Dacă nu pentru calitățile literare ale textelor, aceste două cărți ar trebui citite măcar ca prim pas pentru înțelegerea diversității și a complexității lumii în care trăim. 

O categorie aparte a reinterpretărilor mi se pare că aparține basmelor și miturilor, două dintre cele mai vechi forme literare, accesibile cititorilor din toate vremurile și spațiile. Pentru cititorii occidentali, în special, în ultimii ani mitologia greacă a fost una dintre cele mai ofertante pentru reinterpretări. Legendele Olimpului cu eroii și zeii lor sunt printre lecturile preferate ale multor copii, iar întâmplările și personajele lor sunt permanent reiterate în imaginarul nostru colectiv. Margaret Atwood a spus în Penelopiada povestea lui Ulise din perspectiva soției fidele și răbdătoare (oare?), împănând-o cu tot felul de piste posibile, dar și cu sensibilități contemporane. A fost Penelopa chiar așa de răbdătoare? Și de fidelă? Iar Ulise era chiar așa de isteț? Iar Madeleine Miller a imaginat în Circe o altă parte a epopeii aceluiași celebru Ulise, așa-zisa perioadă de captivitate pe insula vrăjitoarei Circe, alături de alte episoade ale mitologiei grecești. Ambele romane sunt foarte frumos scrise și oferă o perspectivă seducătoare și originală asupra unor istorii arhicunoscute.

Însă, de cele mai multe ori, așa sunt reinterpretările. Drept dovadă Cântul lui Ahile, de Madeleine Miller, ce-l are ca protagonist pe nimeni altul decât pe mărețul Ahile, cel mai mare erou al Iliadei. Dar dacă nu aveți chef de un roman cu un protagonist masculin pe tema reinterpretării mitologiei clasice grecești, și ca să nu mă îndepărtez prea tare de la tema articolului, puteți vedea Iliada prin ochii femeilor în romanul lui Pat Barker, Tăcerea femeilor. Însă nu orice reinterpretare este garantat interesantă și surprinzătoare, iar dovada cea mai bună mi se pare volumul Odiseea povestită de Penelopa, Circe, Calypso și celelalte, de Marilù Oliva, care e un fel de „Odiseea repovestită pentru copii” pentru că pare mai mult o adaptare decât o reinterpretare. Așadar, deși sunt mare fan, nici măcar mie nu-mi plac chiar TOATE reinterpretările. Însă, sunt clar la modă și vor continua să fie, iar lista de mai sus poate fi adăugită cu titluri precum Galatea: A short story, de Madeleine Miller, sau cărțile lui Natalie Haynes, The Children of Jocasta, A Thousand Ships, Pandora's Jar. Women in the Greek Myths (doar le enumăr pentru exemplificare, încă nu le-am citit). 

Cât despre basme, am două exemple frumoase de reinterpretări, prima este o reinterpretare în cheie contemporană a, probabil, celui mai celebru basm cu fete-care-vor-să-se-mărite-cu-prinți, și anume Cenușăreasa. Este vorba despre O soție de poveste, de Olga Grushin, care e parte reinterpretare a Cenușăresei, parte un fel de poveste terapeutică pe care protagonista și-o spune pentru a-și înțelege viața și căsnicia ratată. Mie mi s-a părut seducător și convingător felul în care Olga Grushin a revalorizat acest basm și a reușit să-l amestece cu detalii din lumea contemporană, într-un fel care micșorează distanța pe care o punem între noi și ficțiune după ce citim ceva care începe cu „A fost odată ca niciodată...” Cel de-al doilea exemplu, Mireasa hoțomană, de Margaret Atwood, e și mai complex și mai seducător, aici nu avem doar reinterpretarea basmelor, avem și tematici feminine specifice lui Atwood (rivalitatea dintre femei, criza cuplului modern, identitatea feminină etc.), mi-a plăcut mult când l-am citit acum câțiva ani și, de atunci, mă tot reîntorc la el să mai recitesc fragmente.  

Însă, așa cum avem reinterpretări ale vechilor basme și mituri, care le pun într-o lumină nouă și oferă perspective noi și surprinzătoare, putem avea și reversul acestui proces: o mentalitate nouă care reevaluează vechile opere literare, demontându-le bucată cu bucată și demonstrându-le inadecvarea la epoca în care trăim. Mă refer și aici la un exemplu particular, și anume Lolita lui Vladimir Nabokov, dar și la categoria așa numitelor „nimfete literare” cărora acest roman le-a dat naștere (sau măcar le-a dat un nume, pentru că povestea de iubire dintre un bărbat matur și o copilă nu a fost inventată de Nabokov, a fost o realitate socială deloc excepțională în secolele trecute) Eu am citit Lolita cândva prin facultate, iar interpretarea de atunci a ținut cont doar de poveste și nu de adecvarea sau inadecvarea cărții la realitate. Însă acum, aproape douăzeci de ani mai târziu, o astfel de interpretare e mai degrabă inadecvată ea însăși. Trăim într-o lume în care arta nu e inocentă, arta este angajată politic, iar Lolita este, până la urmă, o poveste despre un bărbat matur care răpește și violează o minoră. Și nimic nu poate schimba asta pentru cititorii de azi. „Manual pentru pedofili” am citit, la un moment dat, pe un grup de cititori despre Lolita și, recunosc, m-a șocat și m-a făcut să mă întreb cum aș citi eu acum Lolita.

Îmi mai pusesem această întrebare și acum vreo doi ani când am citit un roman contemporan ce reinterpretează povestea din Lolita (cu o scriitură proastă, ce-i drept, și o poveste slăbuță și cam lungă, dar cu o problematică actuală, mai ales după mișcarea #meetoo). Este vorba despre Vanessa mea cea întunecată, de Kate Elizabeth Russell, atât un roman care reia atât povestea de iubire dintre un adult și o adolescentă, cât și un metaroman care pune în centru romanul lui Nabokov și raportarea protagoniștilor la acesta. Recunosc, nu mi-a plăcut cartea, însă problematica pe care o deschide este extrem de actuală și deloc de neglijat. Cred că ar ieși și scântei și discuții interesante la un club de carte pornind de la acest roman. Doar că ar trebui să se discute nu doar despre Vanessa, ci și despre Lolita acolo. Și, dacă tot avem două cărți la club, de ce să nu avem trei și să punem pe listă și Consimțământul Vanessei Springora, în care este vorba despre același tip de abuz, doar că, de data asta, nu mai avem refugiul ficțiunii, întrucât aici vorbim despre o poveste reală, care chiar s-a întâmplat și a declanșat un scandal monstru în lumea literară franceză la apariție. 

„[Lolita] este o carte despre un bărbat alb care violează în repetate rânduri un copil, de-a lungul a câțiva ani. Ar trebui să citim Lolita și să evităm din răsputeri să observăm că acesta este subiectul și acestea sunt personajele?”, se întreabă (oarecum retoric) Rebecca Solnit într-un eseu din volumul Mama tuturor întrebărilor, eseu intitulat, foarte sugestiv și deloc inocent, „Bărbați explicându-mi Lolita”. Trăim într-o epocă în care nu mai putem pretinde că mirosim galant garoafa de la rever ca Oscar Wilde și afirmăm pe un ton sentențios, fără drept de replică: „Nu există carte morală sau imorală. Cărțile sunt fie scrise bine, fie scrise prost. Atât și nimic mai mult.” Vocea epocii noastre tinde mai degrabă să-i dea dreptate nu spiritualului Oscar, ci Rebeccăi: „Arta este întotdeauna ideologică și determină lumea în care trăim”. Această dispută între estetism și implicare socială nu e una nouă; noi sunt, mereu, răspunsurile pe care le dăm acestei dileme. 

Am plecat de la basme pentru copii și am ajuns la abuzuri sexuale. Și cum de nu mi se pare deloc surprinzător? Trăim într-o vreme a reinterpretărilor și reevaluărilor. Nimic nou, s-ar zice, orice epocă regândește după standardele ei istoria și cultura. Însă epoca noastră pare a fi una a eternelor reevaluări, iar feminitatea și feminismul par a fi printre principalele subiecte de pe lista reevaluărilor. Nu știm unde vom ajunge cu aceste reevaluări, ca de obicei, viitorul ni se prezintă „ca prin oglindă, în ghicitură”. Putem avea și viziuni distopice în care femeile sunt în continuare abuzate precum celebra Povestea slujitoarei, de Margaret Atwood, sau distopii în care femeile preiau puterea, devenind, la rândul lor, abuzatoare, precum Puterea, de Naomi Alderman. Deși știu că e imposibil, întrucât biologic suntem construiți diferit, iar creierul nostru funcționează și înțelege lumea prin atribuirea de categorii realității, eu visez, totuși, la o lume în care ne vom gândi la fiecare atribuindu-i categoria „om”, nu „bărbat”, „femeie”, „alb”, „negru”, „heterosexual”, „homosexual”, „neutru”, „trans”, „bisexual” ș.a.m.d. Sau măcar să acceptăm că „ar trebui să fim cu toții să fim feminiști”, un feminism așa cum îl înțelege și-l explică Chimamanda Ngozi Adichie în cele două minunate manifeste ale sale, Feminist(ă), feminiști și Dragă Ijewawele

Până atunci, să ne bucurăm, totuși, de aceste reinterpretări și lărgiri ale culturii și istoriei pe care ni le intermediază cărțile. Și, ca să închei într-o notă feminină și, totuși, optimistă, vă las cu două recomandări frumoase. Prima este o binevenită reeditare a unei cărți mai vechi, Alfabetul doamnelor. De la doamna B. la doamna T., de Ioana Pârvulescu, un volum ce trece în revistă mai multe personaje feminine ale literaturii române clasice, o lectură savuroasă și plină de istorii și detalii interesante. Cea de-a doua este o apariție mai nouă, este vorba despre Gene de mamă, de Abigail Tucker, un volum ce-și propune să prezinte biologia și cultura maternității în tot felul de ipostaze diferite (neurologic, cultural, antropologic, evoluționist, personal etc.). De asemenea, tot pentru optimism, menționez și că anul acesta vom avea o nouă ediție a unui celebru volum despre feminin și feminitate, și anume Al doilea sex, de Simone de Beauvoir. Și ar cam trebui să mă opresc, totuși, pentru că oricum un articol nu are cum să epuizeze literatura pe tema asta, ci doar, cum ziceam la început, să deschidă apetitul pentru acest subiect. Sper că acesta a reușit. 

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Cărți interesante ianuarie 2023

Noutăți din lumea editorială românească în ianuarie 2023.

Ostranenie – „Fetițele. Rude sărmane”, de Ludmila Ulițkaia

Existențe frânte, personaje înduioșătoare prin maniile lor, lucruri mărunte ce pot dărâma convingeri de viață aparent solide, iubiri tragice ce te duc în pragul nebuniei și dincolo de el, volumul Ludmilei Ulițkaia face portretul unei lumi aparent statice dar care-și caută necontenit contururile.

Listă și recomandări Gaudeamus 2022

Recomandări și listă de dorințe pentru Târgul de carte Gaudeamus, ediția 2022.

2 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu


  1. Ionela 20-04-2022 14:24

    Multumesc pentru recomandari ;)

    Raspunde
  2. Laura 04-04-2022 15:18

    Super postare, big like!

    Raspunde