Evul Mediu feminin

Scriam acum câteva luni despre interesul din ultimii ani pentru recuperarea personajelor feminine din Antichitate (vezi art. Mituri grecești la feminin) și m-am gândit că n-ar fi rea o listă și cu cărțile care se ocupă de figurile feminine medievale. Nu sunt așa de multe precum cele dedicate lumii clasice, însă mie mi se pare că se înmulțesc, ceea ce e un lucru bun. Am parafrazat cu (bună) intenție titlul unei celebre lucrări dedicate istoriei medievale, Evul Mediu masculin, de Georges Duby, însă, dacă despre bărbații medievali avem destul de multe consemnări și informații, nu același lucru se poate spune despre femei, ceea ce lasă mult loc interpretărilor și viziunilor personale ale autorilor. Adică, pe scurt, sunt un bun material pentru cărțile de ficțiune istorică. 

În ultimul an am citit mai multe romane care au ca protagoniste personaje medievale care meritau scoase din umbră și puse în prim-planul istoriei. Prima este o protagonistă de pe meleagurile mioritice, una pe care demult mi-o doream ieșită din umbră, și anume Doamna Chiajna. Este vorba despre romanul Chiajna din Casa Mușatinilor, de Simona Antonescu, o carte excelentă ca documentare și scriitură, după mine cel mai bun roman de acum al autoarei (mai bun și decât Hanul lui Manuc, da, care, întâmplător, are și el parte de un puternic personaj feminin, unul care nu trebuia să fie principal, dar, după mărturia autoarei, a devenit tot mai important pe măsură ce povestea se țesea, și anume domnița Ruxandra, dar asta e altă poveste). 

Având la dispoziție extrem de puține consemnări istorice ale personajul ales (câteva referiri în Letopisețul Cantacuzinesc și cronica lui Radu Popescu, o mărturie de câteva rânduri a unui medic german călător în Alep și alte câteva notițe fugare), soluția autoarei a fost să documenteze cât mai bine epoca în care Chiajna a trăit și să redea o imagine cât mai vie a ceea ce ar fi putut gândi, simți, realiza o femeie din clasa conducătoare în acele timpuri. Și i-a ieșit foarte bine întrucât una dintre cele mai bune părți ale romanului este chiar atmosfera istorică. Pe lângă Chiajna, Simona Antonescu și-a permis să mai strecoare și acel trio feminin alcătuit din fabuloasa Marula și femeile ei, un trio fabulos de-a dreptul din simplul motiv că așa ceva nu avea cum să existe în acea perioadă, dar, tocmai din această cauză, ne dorim cu atât mai mult să fi existat. Asta e puterea (și farmecul) ficțiunii. Așadar în Chiajna din Casa Mușatinilor, Simona Antonescu nu doar că a reînviat un personaj feminin al istoriei naționale, dar ne-a mai pus pe harta ficțiunii încă câteva figuri feminine care vor rămâne să ne însoțească de acum înainte. 

Caravana condusă de femei a Marulei era vestită de‑a lungul drumurilor negustoreşti, din Constantinopol şi Veneţia până în Pocuţia moldovenească. Uneori, Marula plătea doi mercenari care să le însoţească o bucată de drum, dacă locurile erau bătute de tâlhari ori dacă purta în căruţe mărfuri neobişnuit de preţioase. De cele mai multe ori se apărau singure şi o făceau atât de bine, încât hanurile erau pline de poveşti despre ele. Unele cu siguranţă mult înflorite de gurile bogate ale călătorilor, dar Marula le îngăduia cu un surâs pe toate, pentru că poveştile le apărau, prea puţini se arătau aşa de curajoşi încât să‑şi dorească să verifice vreuna. 
În istoriile purtate din gură în gură pe deasupra ulcelelor cu vin, cele trei femei se transformau în ştime ale apelor dacă intrai în iatacurile lor la lumina lunii. Existau negustori cinstiţi, cu nume bun, care jurau că au fost ademeniţi de ele, apoi le‑au fost luate puterile aşa fel că vedeau şi auzeau, dar nu se puteau mişca. Straiele căzuseră singure de pe femeile Marulei şi dăduseră la iveală trupuri veştede şi negre, cu coadă şi încă o pereche de picioare ascunse pe sub fustele acelea neobişnuite, din piele moale de animal necunoscut. Povestitorii arătau degete lipsă ori răni înfricoşătoare, ca de foc, şi spuneau, închinându‑se peste cuvinte ca să fie crezuţi, că le‑au fost făcute cu mâinile goale, fără arme. Doar din priviri, întindeau îndrăzneţii limitele poveştilor. Toate caravanele ştiau cine este Marula: văduva meşterului Pătraşcu din Şcheii Braşovului, săbier care lucra pumnale subţiri cu prăselele încrustate cu pietre ori săbii elegante cu garda din aur, pentru gusturile fine ale veneţienilor. După moartea celei de‑a doua soţii, bătrânul meşter se însurase cu Marula, fată vrednică şi isteaţă, pe care o purtase cu el în drumurile către muşteriii lui înstăriţi. O învăţase mersul marilor caravane, locurile de popas şi banii puterilor lumii şi se stinsese la scurtă vreme. După legea ţării, feciorii din celelalte căsătorii rămăseseră stăpâni peste casa cu atelier din Şcheii Braşovului, lăsând Marulei numai cele trei căruţe negustoreşti.

O altă figură feminină marcantă a Evului Mediu, de data asta occidental, și asemănătoare Chiajnei din multe puncte de vedere, a fost Eleanor de Aquitania, regină consort a Franței și, mai apoi, a Angliei, una dintre cele mai longevive femei-conducător (și care a trăit ceva mai devreme decât doamna noastră, și anume în secolul XII). Am găsit-o pe Eleanor nu într-unul, ci în două romane, ambele traduse anul trecut în română, și anume, Aquitania, Eva García Sáenz de Urturi (trad. rom. Ana-Maria Tamaș) și Matrix, de Lauren Groff (trad. rom. Brîndușa Cotea). Le luăm pe rând. 

Aquitania, de Eva García Sáenz de Urturi, a fost câștigătoarea Premiului Planeta în 2020, cel mai prestigios premiu literar spaniol, deși nu și cel mai consecvent în ceea ce privește selecția care pare destul de eclectică: de exemplu, în 2021 a fost câștigat de un crime fiction destul de comercial, Bestia, de Carmen Mola (un pseudonim sub care semnează trei autori), iar în 2019, de romanul Terra Alta, de Javier Cercas, un scriitor de ficțiune literară. Aquitania se află undeva între comercial și ficțiune literară.

Aceasta este povestea alor mei. A celor două familii. Cea a bravilor duci de Aquitania și a mârșavei dinastii a Ca­pețienilor, regii Franței. Mărturisesc aici cum ne-am dușmă­nit și ne-am împletit viața în nenumărate rânduri, până ce ne-am nimicit unii pe alții, de-a lungul tulburatului veac al XII-lea, în care Apusul s-a schimbat la față pentru totdeauna.
Printre trădări, asedii, sânge și sămânță bărbătească, noi, doi adolescenți, Ludovic, regele Franței, și eu, ducesa de Aquitania, am însemnat cu impetuoase trăsături de pană hotarele a ceea ce mai târziu avea să fie Europa.
Am fost o asasină precoce, la doar opt ani nu mi-au trebuit mai mult de două litere: oc — „da“, rostite în preaiubita mea limbă occitană, ca să curm viața torționarilor mei. Totuși, ar trebui să adaug și amănuntul că sunt o fiică a incestului și vinovată de a mă fi iubit cu unchiul meu patern, Raimond de Poitiers, și de a mă fi căsătorit cu vărul meu Ludovic.
Puterea stătea în mâinile noastre, și tot ale noastre erau castelele, și ai noștri, vasalii, a noastră era întreaga bogăție a ceea ce mai târziu se va fi numit Europa. Și tot nouă ne-au aparținut Île-de-France și Aquitania, Gasconia și Poitiers.
Sunt Eleanor de Aquitania și am treisprezece ani. Diavoli deghizați în mesageri spun că tata a murit în împrejurări stranii în timpul pelerinajului la Compostela...
...iar în cărțile de istorie nu există niciun cuvânt despre povestea pe care acum o aștern pe hârtie.

Mie mi s-a părut un fel de „the real Game of Thrones”, cu un ritm narativ foarte alert (poate prea alert uneori), dat de capitolele scurte și de bruștele treceri dintr-un plan narativ în altul, cu personaje alcătuite din crâmpeie și cioburi (un artificiu narativ menit să mascheze, și aici, sărăcia surselor documentare). Eleanor este urmărită din copilărie până la prima tinerețe (cea de regină a Franței, ceea ce mă face să bănuiesc că s-ar putea să mai urmeze o continuare care s-o urmărească și peste Canalul Mânecii). Și acest roman este interesant și reușit ca atmosferă (episodul Vitry-le-Brûlé, cu arderea de vii a oamenilor care au refuzat capitularea este deosebit de dramatic) și, datorită acelui ritm rapid al poveștii, se citește destul de repede. Sunt numeroase detalii de atmosferă foarte realist redate (senzații, gusturi, mirosuri - detalii practice, care te ajută să intri în poveste) și care arată o documentare serioasă la bază (deși am găsit și o regină pe o tablă de șah care nu prea avea ce să caute acolo întrucât încă nu fusese inventată la vremea respectivă, dar astea-s chițibușerii). 

În Matrix, de Lauren Groff, Eleanor de Aquitania nu este protagonistă, aici prim-planul îi aparține unei alte figuri feminine de marcă, poeta și stareța Marie de France, iar lui Eleanor îi revine planul secund (deși chiar și de aici iese foarte bine în evidență). Mi-a plăcut mai mult Matrix ca scriitură decât Aquitania, aici este vorba clar de ficțiune literară, și mi-a plăcut mai ales felul în care autoarea s-a jucat cu luminile și umbrele romanului (un procedeu dramatic folosit și de Maggie O'Farrell în Hamnet). Matrix poate fi văzut și ca un corespondent feminin al celebrului roman medieval al lui Umberto Eco, Numele trandafirului, doar că aici avem de-a face cu o mănăstire de măicuțe, nu de călugări. Foarte bine redată atmosfera unei mănăstiri medievale, de la ritualuri la viața cotidiană, dar cea mai fascinantă parte a romanului este relația dintre Marie de France și Eleanor de Aquitania, o relație complexă și complicată urmărită de-a lungul întregii povești. 

Aceasta a fost întâia oară când Marie a întâlnit-o pe Eleanor cea puternică, regină a Franței la acea vreme, și apoi a Angliei, mamă a zece copii, vulturul vulturilor, puterea din spatele puterilor. Până la moarte, fata avea să trăiască cu această viziune timpurie a reginei împlântată adânc în ființa sa, în același fel în care un somn bătrân poartă adânc înfipt în carne primul cârlig care l-a străpuns în tinerețe. În adâncul ei simțea iubire, o iubire puternică, aprigă și neclintită.

Portretul căsătoriei, de Maggie O'Farrell, este cel mai recent roman medieval pe care l-am citit și o are ca protagonistă pe Lucrezia de Medici, fiica lui Cosimo I de Medici, căsătorită cu Alfonso al II-lea, duce de Ferrara. Deși remarcabil ca documentare, mi-a plăcut mai puțin decât Hamnet (care, și el, a avut o figură feminină de excepție, Agnes, soția lui Shakespeare). Mi s-a părut că acel procedeu dramatic al luminilor și umbrelor puse pe personaje, de mare efect în Hamnet, devine aici artificial, emfatic. De asemenea, jocul cu planurile temporale mi s-a părut nereușit și obositor, am urmărit cu greu schimbările de decor, și am avut impresia că autoarea a petrecut (prea) mult timp cu documentarea în sine și mai puțin cu scriitura și construcția narativă. Pe de altă parte, e posibil ca toate impresiile astea să fie date de comparația cu Hamnet, care, inevitabil, a creat un orizont de așteptare. Una peste alta, e un roman bun, care oferă o imagine complexă asupra rolului și situației femeii în Evul Mediu (masculin). 

Încă nu-i vine să creadă că i se îngăduie o asemenea libertate, că se poate mișca astfel. După ce a mâncat la micul-dejun prăjituri cu miere și a băut lapte, care i-au fost aduse în odăile ei, și s-a îmbrăcat cu ajutorul Emiliei, a fost condusă prin curtea conacului, la o încăpere lungă, unde Alfonso stătea la o masă, se ocupa de niște hârtii și îi dădea ordine unui bărbat care-și ținea bereta cu amândouă mâinile. 
El sărise în picioare când o văzuse, împinsese într-o parte hârtiile, trimisese omul de acolo, o apucase de braț, o adusese aici, prin curte, spre grădinile conacului și-i spusese că se poate „plimba după pofta inimii” ori de câte ori voia. Grădina, a spus el, a fost creată spre tihna și plăcerea doamnelor. 
Era imposibil să-i spună, în timp ce brațul ei stătea pe după al lui și degetele ei îi simțeau materialul moale al mânecii cămășii, că nu i se permisese niciodată să se plimba după pofta inimii, pe niciunde, că părinții ei credeau că fetel ar trebui ținute sub observație strictă, într-un număr limitat de încăperi până la căsătorie, că ar trebui atent supravegheate și niciodată lăsate singure. 
Dar iată, se gândise Lucrezia, căsnicia. Brațul unui bărbat care îl cuibărește pe al tău, statura sa înaltă lângă tine, pe o potecă, vocea lui care îți spune ce arhitect a creat această alee, acel chioșc, de unde fusese extrasă marmura pentru fântână. Un conac împrejmuit de ziduri, cu îngeri și zei pe tavan, și peste tot primprejur, câmpuri vălurite și păduri dese și, în depărtare, linia șerpuită a unui râu, ca un fir de broderie cu aur cu care era însăilată valea.

Mai pun în coada listei și un roman ușurel, tangențial medieval, adică acțiunea nu se petrece în Evul Mediu, deși gravitează în jurul fascinației față de perioada medievală. Este vorba despre Misterul cărților de tarot, de Katy Hays, (în orig. The Cloisters, denumirea unui complex muzeal din New York care reproduce o abație medievală). Este un mystery gotic, cu personaje destul de schematic realizate, dar care își petrec zilele printre manuscrise și artefacte medievale. Poate fi o idee bună de lectură de evadare la o cafea, dar cam atât. 

Încăperea era o lume medievală șocantă în miniatură: grinzi din lemn din secolul al XIII-lea brăzdau tavanul și în ziduri erau ferestre mari cu vitralii. În vitrine pline de aurării scânteiau pietre prețioase - rubine sângerii și safire întunecate ca marea fără lumina lunii. Mi-a atras privirea o miniatură smălțuită - avea culori vii, în ciuda vechimii - și i-am cercetat vitrina, cu degetele pe marginea sticlei. Acestea erau obiectele, atât de mici, despre care crezusem întotdeauna că m-ar putea face mare prin asociere. (…) Privind în jur prin bibliotecă, nu-mi puteam imagina să trebuiască să lucrez între cei patru pereți albi ai unui birou obișnuit când exista această posibilitate. Ani în șir am zăbovit asupra imaginilor, nu doar de picturi, ci și de arhive - camere slab luminate pline cu cărți și hârtii, istoria materială pe care îmi doream cu disperare s-o țin în mâini, s-o văd cu ochii mei. Și iată însăși biblioteca de la The Cloisters. E adevărat, nu erau acolo manuscrise rare - cu toate că erau expuse multe în galerii, și încă și mai multe conservate în „adăugirile la colecții” -, însă era un spațiu plin de ediții princeps și titluri rare care venerau morții la fel de mult ca mine, și, datorită acestui lucru mă simțeam ca acasă.

Și, tot ca o completare, atât pentru mine pentru că încă nu am apucat să le citesc, cât și pentru cititorii și cititoarele interesate de subiect: în 2022 a apărut volumul Femina. A New History of the Middle Ages, Through the Women Written Out of It, o istorie a Evului Mediu prin prisma femeilor din această perioadă care au fost neglijate de mărturiile scrise (traducerea în limba română a apărut chiar în același an, Femina. Femei în culisele istoriei - O altă perspectivă asupra Evului Mediu, la Ed. Cetatea de Scaun, dar, din păcate, nu este menționat traducătorul pe site-ul editurii). De asemenea, la Ed. Polirom au apărut două volume semnate de Philippa Gregory, Femei în Războiul celor Două Roze Jacquetta de Luxemburg, Elizabeth Woodville, Regina Albă, Margaret Beaufort, Întemeietoarea Dinastiei Tudorilor (scris împreună cu David Baldwin , Michael Jones; trad. rom. Justina Bandol), dar și unul care nu se ocupă doar de perioada medievală (pornește din 1066 până azi), Femei obişnuite. 900 de ani de istorie (în curând și ediția în limba română, trad. Ioana Avădănei). 

Deși încă nu este la fel de bine pronunțat precum cel față de femeile din perioada clasică, este evident un interes tot mai accentuat pentru partea feminină a istoriei medievale. De fapt, interesul contemporan este dedicat jumătății feminine a istoriei, indiferent de perioadă, după cum o dovedesc titluri precum 100 de femei afurisite. O istorie, de Hannah Jewell, sau The Story of Art without Men, de Katy Hessel, doar că în acest articol m-am oprit asupra acestei perioade. Detalii despre femeile din epocă pot fi aflate și în cărțile dedicate Evului Mediu în general, cum ar fi cele trei despre care am vorbit chiar anul trecut într-un alt articol (vezi art. Între caracterul aprig al vieții și viața în culorile basmului: 3 cărți despre Evul Mediu). Și chiar recent am recitit Intelectualii în Evul Mediu, de Jacques Le Goff, unde le-am (re)găsit pe Heloise și stareța Hildegarde de Bingen (deși, într-adevăr, în mare parte a cărții istoricul francez se ocupă de partea masculină a istoriei).