Charles Darwin, omul și savantul

Îmi propusesem de mult timp să adun într-un articol cele câteva cărți despre Charles Darwin pe care le-am citit și pe care le mai scot din când în când din bibliotecă să le mai răsfoiesc. Mi-am adus aminte de treaba asta prin două lecturi recente (mă rog, de anul trecut, dar era spre final), și anume Inventarea lumii, de Andrea Wulf, și Dragul meu Wallace, de Cătălin Vasilescu. Ambele au în centru alte figuri decât cea a lui Darwin, prima pe exploratorul și savantul Alexander von Humboldt, iar cea de-a doua pe un alt naturalist și concurent la întâietatea formulării teoriei evoluției, compatriotul și contemporanul lui Darwin, Alfred Russell Wallace, însă oferă și o perspectivă insolită asupra figurii iconice a „părintelui” teoriei evoluției prin selecție naturală. Pentru că, de fapt, asta a fost contribuția originală și insolită a lui Darwin, faptul că a demonstrat că evoluția se petrece prin selecție naturală (în Originea speciilor) și prin selecție sexuală (în Descendența omului și selecția sexuală). Altfel, despre evoluție se tot vorbea de pe la 1800 toamna (mă rog, cam de pe la 1830, dar înțelegeți ideea) și chiar apăruseră și cărți pe tema asta (cum ar fi anonima și controversata Vestigii ale istoriei naturale a creației apărută în octombrie 1844 și mai târziu atribuită jurnalistului scoțian Robert Chambers). 

Ideea evoluției (sau, cum i se mai spunea în epocă, a „transmutației”) era dezbătută cu mulți ani înainte ca Charles Darwin să-și publice, în 1859, Originea speciilor, la fel și pasiunea călătoriilor de explorare și a colecționării diferitelor vestigii. Naturaliștii erau, de multe ori, oameni de știință, dar și oameni religioși (cum a fost, de pildă, mentorul lui Darwin de la Cambridge, John Stevens Henslow care era și preot și profesor de botanică). Ca o paranteză, acest amestec între credință și știință în secolele XVIII-XIX (și chiar dorința de a le împăca, de a găsi o soluție viabilă pentru ca ambele să existe) este foarte bine surprins în romanul Ființe stranii, de Guillermo Arriaga.

Una dintre cele mai bune surse de inspirație pentru acești naturaliști și exploratori a fost cartea lui Alexander von Humboldt, Relatarea personală (ed. engl. Personal Narrative of a Journey to the Equinoctial Regions of the New Continent during the years 1799-1804), una dintre cărțile pe care Darwin le-a amintit în repetate rânduri ca fiindu-i sursă de inspirație (spunea că o știe aproape pe de rost) și pe care chiar a luat-o cu el în călătoria pe Beagle. În Inventarea naturii autoarea alocă un capitol întreg (Cap. 17) relației dintre Humboldt și Darwin, vorbind despre influența pe care cel dintâi a avut-o asupra celui de-al doilea, întâlnirea lor (oarecum dezamăgitoare pentru Darwin care s-a simțit copleșit de exuberanța savantului german) și punctele comune ale operelor lor științifice (de exemplu, ambii „omit” să menționeze faptul că Dumnezeu ar fi creat lumea).  

• Charles Darwin scria că „nimic nu mi‑a stârnit mai mult râvna decât paginile citite din Relatarea personală”, adăugând că fără Humboldt nu s‑ar fi urcat la bordul navei Beagle și nici nu ar fi conceput Originea speciilor. (Inventarea naturii, Andrea Wulf) 

• Pe un mic raft de lângă hamac se afla cea mai prețioasă avere a sa: cărțile pe care le alesese cu grijă ca să‑l însoțească în această călătorie. Avea mai multe volume de botanică și zoologie, un dicționar spaniol‑englez nou‑nouț, câteva jurnale de călătorie scrise de exploratori și primul volum al lucrării revoluționare a lui Charles Lyell Principles of Geology, care apăruse doar cu un an înainte. Lângă aceasta era și lucrarea lui Alexander von Humboldt Relatare personală, cele șapte volume ale expediției din America Latină ce constituiau motivul pentru care Darwin se afla pe Beagle. „Admirația pentru faimoasa lui relatare personală (mare parte din ea o știu pe de rost) m‑a făcut să pornesc în călătorie spre țări depărtate și să mă ofer voluntar la bordul navei Majestății Sale Beagle în calitate de naturalist”, spunea Darwin. (idem)

Deși în epocă mult mai cunoscut și mai prolific (și chiar și mai aventuros, întreprinzând expediții în tot felul de locuri exotice și periculoase), nu a fost Alexander von Humboldt cel care a rămas în memoria posterității drept figură iconică a savantului, ci Darwin. Imaginea patriarhului cu barbă albă și privire adumbrită este azi unul dintre icon-urile culturii populare (la fel cum este și cea a lui Einstein ciufulit și, eventual, cu limba scoasă). Atât de populară a fost teoria lui, încă acum se consideră că Darwin a fost „inventatorul” teoriei evoluției, deși discuția referitoare la evoluție era una populară în epocă. O demonstrație excelentă din punctul ăsta de vedere e de găsit în cartea doctorului Cătălin Vasilescu, Dragul meu Wallace. Istoria zilei în care sir Charles Darwin și-a pierdut eleganța, în care este redată foarte bine atmosfera epocii, dar și controversa referitoare la întâietatea formulării acestei celebre teorii. Urmând, cu acribie de detectiv, evenimentele premergătoare zilei de 18 iunie 1858, presupusa zi în care Charles Darwin ar fi primit de la Alfred Wallace (bolnav în Ternate, Indonezia) eseul intitulat „Despre tendința varietăților de a se îndepărta nedefinit de modelul inițial” și care cuprindea, în mare, cam aceleași concluzii la care ajunsese și el. Acesta a fost, pentru Darwin, imboldul final pentru a termina studiul la care lucra de două decenii de la călătoria pe Beagle și pe care l-a finalizat în anul următor într-o carte cu titlul Originea speciilor. Excelent scrisă și documentată, cartea lui Cătălin Vasilescu se citește ca un veritabil roman detectivistic, unul în buna tradiție britanică, se înțelege, deschizând și o portiță către o discuție (incitantă, dar și incomodă) referitoare la etică și întâietate în cercetarea științifică. 

Cu toate astea, cea mai simplă manieră de a te familiariza cu viața, opera și moștenirea lui Darwin, cred că este biografia (scurtă, dar cuprinzătoare) pe care i-o dedică istoricul britanic Paul Johnson, Darwin. Portretul unui geniu. Este o carte ce esențializează atât datele biografice, cât și pe cele ale operei sale științifice și este ușor de citit. Face o bună contextualizare temporală pentru înțelegerea „spiritului timpului”, deși pe alocuri mi s-a părut că nu doar prezintă fapte, ci le și interpretează conform unei grile proprii de evaluare, însă deschide și ea tot felul de discuții incomode referitoare la moștenirea lui Darwin despre discriminare, arianism sau eugenie (vezi capitolul „Nenorocirile aduse de darwinismul social”). 

O modalitate și mai plăcută de a-l cunoaște pe Darwin-omul (dar și pe Darwin-savantul) poate fi aflată în biografia Charles și Emma. Crezul familiei Darwin, de Deborah Heiligman, care îl prezintă în relație cu familia și, mai ales, cu soția sa, Emma. Autoarea propune ca ipoteză pentru faptul că Darwin a întârziat atât de mult publicarea Originii speciilor faptul că el și soția sa se aflau pe două poziții incompatibile: un om de știință care nu credea deloc în teoria creaționismului, sau în povestea biblică despre rai sau iad, și care s-a căsătorit (și, lucru deloc de la sine înțeles în epocă) s-a și îndrăgostit, de o femeie credincioasă și pentru care existența vieții de dincolo era o certitudine. Acesta a fost, de altfel, un impas peste care cei doi nu au reușit să treacă de-a lungul timpului petrecut ca soț și soție, dar care nu i-a făcut să se iubească mai puțin (cu toate că pentru Emma a fost un perpetuu motiv de nefericire necredința lui întrucât, după ea, acest lucru însemna că ei doi nu se vor întâlni în viața de apoi; fiind un necredincios lui Charles îi era rezervat, indubitabil, un loc în iad).

Scrisă într-o manieră foarte prietenoasă, este o carte emoționantă și extrem de umană, lăsându-te să descoperi viața din spatele ușilor închise și ideilor științifice. Episodul despre moartea fetiței lor, Annie, este extrem de tulburător și ni-l arată pe Darwin într-o postură pe care nu suntem obișnuiți s-o atribuim bărbaților epocii: cea de tată sfâșiat de durerea pierderii copilului iubit. Însă aceasta nu este singura ipostază neobișnuită în care-l regăsim: Charles Darwin, marele om de știință, zis și Bobby în copilărie, își îmbăia și îngrijea copiii (au avut în total zece, deși doar șapte au supraviețuit; unul dintre ei fiind pe moarte chiar în momentul în care a ajuns la Casa Down acea scrisoare celebră a lui Alfred Wallace). 

Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că Darwin s-a urcat la bordul lui Beagle ca geolog, urmând să studieze formarea reliefului (și, eventual, să certifice teoria prietenului său Charles Lyell conform căruia Pământul s-ar fi format de-a lungul milioanelor, nu miilor de ani). Această perspectivă asupra operei sale și asupra călătoriei întreprinse în America de Sud este urmărită în volumul Prima teorie a lui Darwin. Fascinanta călătorie a lui Darwin în căutarea unei teorii a Pământului, de Rob Wesson. Nu este o cercetare la fel de pasionantă precum cele referitoare la selecția naturală sau cea sexuală, însă  pentru formarea lui ca om de știință a fost deopotrivă de importantă. 

În mod evident, Charles Darwin poate fi cunoscut în mod direct (mă rog, cât se poate) și prin propriile sale cărți. Dincolo de operele științifice care l-au făcut celebru, există în limba română o ediție de colecție care cred că este una dintre cele mai prietenoase modalități de a ți-l apropria, și anume volumul Autobiografia lui Charles Darwin (1809-1882), ed. de Nora Barlow. Urmată de fragmente din Călătoria unui naturalist in jurul lumii. Autobiografia a fost scrisă inițial doar pentru membrii familiei Darwin, așadar oferă o perspectivă intimă asupra vieții sale, iar Călătoria unui naturalist (în fapt, relatarea călătoriei sale pe nava Beagle) este prima și, probabil, cea mai interesantă și prietenoasă carte a sa. Dincolo de perspectiva și informațiile științifice din acest volum, remarcabilă mi se pare „privirea” lui Darwin asupra lumii și lucrurilor nou-descoperite, cum ar fi, de exemplu, acest fragment.. 

„BAHIA SAU SÃO SALVADOR, BRAZILIA, 29 FEBRUARIE – Am petrecut o zi încântătoare. Dar chiar și cuvântul «încântare» e prea palid ca să redea sentimentele unui naturalist care umblă pentru prima oară prin jungla braziliană. Gingășia ierburilor, noutatea plantelor parazite, frumusețea florilor, verdele lucios al frunzișului și, în general, luxurianța vegetației m-au umplut de admirație. Un amestec paradoxal de zgomot și liniște domnește în zonele mai întunecoase ale pădurii. Bâzâitul insectelor este atât de sonor, încât poate fi auzit chiar și de pe un vas ancorat la câteva sute de yarzi de țărm; și totuși, cotloanele pădurii par să fie stăpânite de o liniște universală. Celui interesat de istoria naturală o astfel de zi îi aduce o plăcere pe care cu greu ar mai putea spera s-o simtă vreodată.” (Călătoria unui naturalist în jurul lumii) 

Din fericire, Originea speciilor are o ediție nouă în limba română, însă, momentan, nu s-a și reeditat Descendența omului și selecția sexuală (din câte am găsit există o singură ediție tradusă acum mai bine de 50 de ani). Însă, ca multe alte cărți intrate în cultura populară, și teoriile expuse în aceste volume au ajuns atât de cunoscute, încât nu sunt așa de numeroși cititorii care le mai citesc din scoarță-n scoarță (mă număr și eu printre ei). 

Pe lângă aceste volume „de oameni mari” mai vreau să adaug la final și câteva cărți pentru copii care-l au pe Darwin în prim-plan. Originea speciilor, repovestită și ilustrată de Sabina Radeva, rezumă într-o manieră simplificată principalele idei ale teoriei lui Darwin (adaptarea, selecția naturală, lupta pentru supraviețuire, variațiile, evoluția ochiului), alături de informații despre viața și opera sa, totul acompaniat de ilustrații splendide (e drept că eu am, oricum, și o slăbiciune pentru ilustrațiile vegetale și animale).

La fel, Charles Darwin, o revoluție, de Annabelle Kremer și François Olislaeger, este o excelentă introducere pentru școlarii care vor să știe cine a fsot Charles Darwin și de ce e el celebru. Este o carte ceva mai complexă decât prima, una pentru copiii care deja citesc și se documentează singuri (spre deosebire de prima care le poate fi citită de la vârste mai mici).

Pentru pasionații de explorare și de BD-uri (aici includ atât micii, cât și marii cititori), aventura lui Darwin pe Beagle poate fi urmărită și în volumul Darwin. Expediția pe Beagle, de Jérémie Royer și Fabien Grolleau, un volum ce poate aduce aminte de combinația de suspans și știință din romanele lui Jules Verne.

Și, tot pentru cei care citesc deja singuri, în populara colecție „Cine a fost?” există și un volum dedicat lui Darwin, cu ilustrații alb-negru și capitole scurte și succinte: Cine a fost Charles Darwin?, de Deborah Hopkinson. 

Long story short, despre Charles Darwin putem vorbi mult și bine, sunt numeroase lucruri interesante atât în biografia, cât și în opera sa. De exemplu, eu am fost șocată să descopăr în cartea lui Deborah Heilinger un obicei de lectură mai puțin obișnuit: și anume că Darwin nu păstra în bibliotecă toate cărțile pe care le citea, ci doar paginile care-l interesau. Adică rupea, efectiv, paginile interesante din cărți (nu se spune și ce făcea cu restul, dar nu m-ar mira să fi fost material de foc). Dar, dincolo de toate lucrurile, cred că ce mă atrage cel mai mult la această figură este felul în care și-a permis să-și gândească opera de-a lungul zecilor de ani, cu răbdare și tenacitate, permițându-și să urmărească în tihnă și cu maximă curiozitate manifestările vieții, în complet răspăr cu graba și supraspecializarea din zilele noastre. Și sper să ajung odată să văd și casa Down, sanctuarul său, locul unde s-a retras nu ca să se închidă față de lume, ci ca să se deschidă față de ea.