• „Ce mare mângâiere să ai cui arăta câte ceva care e de văzut! Și pe urmă să taci” - Virginia Woolf

„Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

„Mireasa hoțomană”, de Margaret Atwood

Pe fundalul unei povești amuzante și pline de suspans, cu o intrigă aproape polițistă, Margaret Atwood deschide în Mireasa hoțomană problematici incomode, precum criza cuplului modern (în care femeile nu se mai regăsesc în rolurile ce le sunt, în mod tradițional, atribuite, iar bărbații nu mai știu ce anume se așteaptă de la ei), dialectica subiect privitor (masculin)-obiect privit (feminin), războiul sexelor („care nu are nimic în comun cu războiul adevărat, ci e un fel de încăierare confuză, în care oamenii se schimbă cât ai zice pește”) sau războaiele de uzură și luptele tăcute dintre femei.

Trei prietene, Tony, Charis și Roz, sunt urmărite, pe parcursul a patru decenii, de spectrul unei a patra protagoniste, Zenia, o femme fatale seducătoare și periculoasă, al cărei portret nu-l aflăm niciodată într-un mod direct, ci numai din reflecții și cioburi. Chiar și la finalul romanului, după ce totul a fost spus, persistă în continuare, obsesiv, o întrebare: „Cine a fost Zenia?”. Duplicitară și misterioasă, născută din ură și fascinație, imaginea Zeniei iese din orice tipar în care am vrea s-o încadrăm.

 

Apucă de un căpătâi, de un firicel, și povestea se deapănă de la sine. Așa își începe Tony una dintre cele mai întortocheate prelegeri – cea asupra dinamicii masacrelor spontane. Metafora vizează țesutul sau tricotatul și foarfeca de croitorie. Îi place să se folosească de ea: îi place expresia ușor uluită de pe chipurile celor care-o ascultă. Ceea ce-i dă gata e împletirea imaginii domestice cu aceea a distrugerii sângeroase în masă. […] Problema e de unde să pornești, pentru că nimic nu începe cu începutul și nimic nu se termină cu sfârșitul; totul necesită o prefață, un post-scriptum, o consemnare a evenimentelor simultane. Istoria e un edificiu în construcție.

 

West stă jos și mănâncă oul.

– Ce ou bun, zice el.

Lucrurile mici, cum ar fi ouăle bune, îl umplu de încântare; lucrurile mici, cum ar fi ouăle neplăcute la gust, îl deprimă. E ușor să-l mulțumești, dar greu să-l protejezi.

 

…așa se întâmplă când iubești. Trișezi un pic.

 

Treburile îi merg bine la serviciu, dar nu-i decât o slujbă și, ca orice obligație, te leagă de mâini. Paranteze drepte. Așa că încearcă să-și planifice clipele de răgaz, bucurii mărunte, câte ceva deosebit în fiecare zi.

 

Oamenii își poartă vocabularul de-a lungul vieții, precum broaștele țestoase carapacea.

 

Toată istoria e scrisă de-a-ndăratelea, scrie Tony, de-a-ndăratelea. Alegem un eveniment semnificativ și-i studiem cauzele și consecințele; dar cine hotărăște dacă un eveniment este sau nu semnificativ? Noi hotărâm, și noi suntem aici; iar respectivul eveniment, precum și toți cei care au luat parte la el, sunt acolo. S-au dus de mult; în același timp însă, ei sunt cu toții la mâna noastră. La fel ca gladiatorii romani, sunt la cheremul nostru. Îi tot punem să lupte, pentru educația și plăcerea noastră, pe când cei care-i făceau să lupte atunci aveau cu totul alte motive.            

 

Iubirea lor e duioasă și discretă. Dacă ar fi plantă, ar fi o ferigă, verde-deschis, delicată, ca un șirag de pene; dacă ar fi un instrument muzical, atunci ar fi un flaut; dacă ar fi pictură, ar fi un nufăr de Monet, una din cele mai pastelate imagini, cu adâncimi lichide, reflexii și unghiuri luminoase.

 

Cum ne-a mai dus pe toți de nas! În războiul sexelor, care nu are nimic comun cu războiul adevărat, ci e un fel de încăierare confuză, în care oamenii se schimbă cât ai zice pește, Zenia era agent dublu. […] Deși parte din ceea ce simte Tony e admirație. În ciuda dezaprobării, a consternării, a tuturor chinurilor prin care a trecut, ceva din ea o îndeamnă s-o susțină și chiar s-o încurajeze pe Zenia. S-o transforme într-o saga. Să participe la cutezanța ei, la disprețul ei față de orice, la capacitatea și la lipsa ei de scrupule.

 

Stă sprijinită de balustrada feribotului, uitându-se în urmă, la dâra învolburată monoton de pe lacul acesta otrăvit până-n adâncuri. Lumina care strălucește pe apă nu mai e albă, ci gălbuie; e după-amiază și soarele scapătă, scapătă și ziua, către locul în care s-au dus toate celelalte zile, fiecare răpindu-i câte ceva.

 

Mirele hoțoman”, citește Tony, într-un trecut îndepărtat, între cele două gemene. Fecioara cea frumoasă, căutarea unui soț, sosirea străinului bogat și chipeș care momește fetele nevinovate în codru, după care le taie în bucăți și le mănâncă. „Într-o bună zi apare un pețitor. El era…” „Ea! Ea!” țipă gemenele într-un glas.

„Ei, hai să te văd, Tony, cum ieși din asta”, zice Roz, uitându-se din cadrul ușii la ele.

„Am putea schimba titlul în Mireasa hoțomană”, zice Tony. „Așa vă place?”

Gemenele se gândesc un pic, apoi ajung la concluzia că merge. Sunt înnebunite după rochiile de mireasă, își tot gătesc păpușile Barbie în ele; după care le aruncă peste balustrada scărilor sau le îneacă în cadă.

„În cazul ăsta”, zice  Tony, „pe cine vreți să ucidă? Bărbați? Femei? Sau și una, și alta?”

Gemenele rămân fidele principiilor lor, nu se clintesc. Optează pentru femei, chiar și în rolul de victimă. […]

Mireasa hoțomană, reflectează Roz. De ce nu? S-o ia și mirele o dată pe cocoașă! Mireasa hoțomană pândind în conacul din pădurea întunecoasă, prădând tinerii nevinovați și fermecători și ducându-i la pieire, în cazanul ei diavolesc. Așa, ca Zenia.

 

Nu că n-ar vrea ca plantele să trăiască, îi plac florile, deși nu e în stare să facă diferența dintre o begonie și-un rododendron. Dar lucrurile astea ar trebui făcute de un profesionist. Să vină, să aibă grijă de ele. Să le ude, să le înlocuiască pe cele care se usucă. La birou are o echipă din asta, așa că de ce să nu cheme și aici? Mitch zice că n-are chef să-i mai mișune prin casă și alți străini – l-au stresat destul decoratorii –, dar e posibil să-i placă imaginea lui Roz cu șorțul pe ea și cu stropitoarea în mână, așa cum îi place s-o vadă cu șorțul pe ea și cu o tigaie, sau cu șorțul pe ea și cu pămătuful de praf, deși Roz nu e în stare să gătească decât semipreparate – de ce-a mai făcut Dumnezeu restaurantele dacă voia ca ea să gătească? – și, în plus, are o adevărată fobie față de pămătufurile de praf, pentru că atunci când era mică fusese silită să le folosească prea mult. Șorțul este constanta, garanția gospodărelii perfecte, a faptului că oricând vine el acasă, o găsește acolo, pe metereze.

 

…exact asta ar face: s-ar muta înapoi, ea i-ar pune farfuria în față, l-ar hrăni, l-ar ajuta să-și revină, să-și recapete forțele, după care el și-ar lua iar tălpășița, ar porni-o iar cu corabia lui să străbată șapte mări și șapte țări, în căutarea Sfântului Graal, a Elenei din Troia, a Zeniei, uitându-se prin ochean să-i zărească steagul de pirat fluturând pe catarg. Roz vede toate astea în ochii lui pierduți în zare, nicicum îndreptați spre ea. Chiar dacă s-ar mai întoarce în dormitorul ei, în cearșafurile ei zmeurii, în trupul ei, ea tor n-ar mai exista, nici deasupra, nici dedesubtul lui, nici alături de el. Zenia i-a răpit ceva, singurul lucru pe care nu îl dăduse el nimănui, niciunei femei nici măcar lui Roz. Să-i zicem suflet. I-l șterpelise din buzunarul de la piept când nu era atent, simplu, cât ai zice pește, i-l cercetase apoi, își înfipsese dinții în el să vadă dacă nu e fals, se strâmbase batjocoritor văzându-l atât de mic, după care îl aruncase, pentru că e genul de femeie care vrea ceea ce n-are, obține ce vrea, apoi disprețuiește ce a primit.

Care i-o fi taina? Cum o fi făcând? De unde îi vine puterea asta incontestabilă asupra bărbaților? Cum pune laba pe ei, cum le pune piedică și îi dă peste cap, după care le ia mințile? Trebuie să fie ceva foarte simplu, ridicol de simplu. Le spune că sunt unici, după care le demonstrează că nu-i așa. Își desfășoară pelerina cu buzunărașe secrete și le arată cum se face scamatoria, demonstrându-le că, de fapt, nu e vorba decât de-o șmecherie. Numai că ei refuză deja să vadă; își imaginează că Izvorul Tinereții există, chiar dacă ea golește sticla și o umple apoi de la robinet chiar în fața ochilor lor. Pur și simplu, vor să creadă.

 

După părerea feministelor, cele de demult, îmbrăcate în salopete, singurii bărbați buni sunt cei morți; sau mai bine lipsă; și totuși, Roz continuă să le dorească prietenelor ei să se bucure de ei, de bărbații aceia despre care se spune că-ți aduc numai necazuri. „Am cunoscut un tip”, îi spune o prietenă, și Roz scoate un strigăt de reală încântare. Poate pentru că e foarte greu să găsești un bărbat bun, așa că e o adevărată ocazie când afli că cineva chiar a avut norocul ăsta. Dar e dificil, aproape imposibil, pentru că nimeni nu mai știe ce e ăla „un bărbat bun”. Nici măcar ei înșiși nu mai știu.

 

„Femeia Viitorului va fi curând printre noi”, ziceau feministele. Dar când, și de ce nu vine odată?

Între timp, Zeniile prezentului umblă nestingherite peste tot, făcându-și meseria, golind buzunarele bărbaților, satisfăcând fanteziile masculine. Fanteziile masculine, fanteziile masculine – oare chiar totul e pus în mișcare de fanteziile masculine? Sus pe un piedestal, sau jos în genunchi, tot fantezie masculină se numește: asta înseamnă fie că ești destul de puternică să iei ce-ți oferă ei, fie că ești prea slabă să te împotrivești. Chiar și pretenția că nu te supui fanteziilor masculine e tot o fantezie masculină: să te prefaci că nu te vede nimeni, să te prefaci că ai o viață a ta, că te poți spăla pe picioare și te poți pieptăna fără să-ți dai seama că există întotdeauna un privitor care se uită la tine prin gaura cheii, trage cu ochiul prin gaura cheii în mintea ta, dacă nu în altă parte. Ești o femeie înăuntrul căreia un bărbat privește o femeie. Ești propriul tău voaior. Zeniile din lumea asta au studiat situația și au tras spuza pe turta lor; nu s-au lăsat modelate după fanteziile masculine, ci au făcut-o ele însele, după propriile lor reguli. S-au furișat în visuri; chiar și în visurile femeilor, pentru că așa cum ele sunt fantezii de-ale bărbaților, sunt la fel de bine și de-ale femeilor. Dar altfel de fantezii, bineînțeles.

 

Nici una dintre ele nu este ceea ce s-ar numi „ștearsă” - le vede pe toate trei întorcându-se acasă călare pe cai, cu părul fluturând, cutreierând câmpiile, neîndurătoare. Tony nu prea-și dă seama cum de-au ajuns să fie atât de încrezătoare, să te privească drept în ochi, să aibă atâta umor nemilos. Nu au acea timiditate caracteristică pe vremuri femeilor. Speră ca ele să treacă prin lume la galop, cu grație și cu mai mult stil decât fusese ea în stare.

 

West era plictisitor. Dar ceea ce în ochii unei femei pare minunat, într-ai alteia poate fi plictisitor, și West era plictisitor la fel cum sunt copiii plictisitori și interesanți în același timp, iar asta n-o să înțeleagă niciodată o femeie ca Zenia. Și, la urma urmei, o iubire nu-i iubire dacă nu acceptă și puțină plictiseală.

 

Timpul nu e un corp solid, ca lemnul, ci un fluid, ca apa, ca vântul. Nu se scurge în segmente egale, în decade sau în veacuri. Cu toate acestea, având în vedere scopurile urmărite de noi, trebuie să îl considerăm astfel. Sfârșitul oricărei istorii e o minciună la care consimțim să participăm cu toții.

 

Mireasa hoțomană, Margaret Atwood, Ed. Leda, 2013, trad. Gabriela Nedelea, col. „Maeștrii Leda”

„De ce se îndrăgostesc bărbații de scorpii?”, cronică de carte, Mireasa hoțomană, de Margaret Atwood.

Laura Câlțea

Laura Câlțea

Cititoare împătimită, m-am apucat de scris din nevoia de a împărtăși frumusețea adunată în cărți. Mai multe despre mine aici.


Articole asemănătoare

Ostranenie – „Fetițele. Rude sărmane”, de Ludmila Ulițkaia

Existențe frânte, personaje înduioșătoare prin maniile lor, lucruri mărunte ce pot dărâma convingeri de viață aparent solide, iubiri tragice ce te duc în pragul nebuniei și dincolo de el, volumul Ludmilei Ulițkaia face portretul unei lumi aparent statice dar care-și caută necontenit contururile.

Un cuplu de bătrâni îndrăgostiți

Mi s-a părut surprinzătoare imaginea soților Ceaușescu în ultimele lor clipe de viață ca un cuplu de bătrâni îndrăgostiți când am găsit-o, prima oară, în „Limonov” al lui Emmanuel Carrère. Am fost și mai surprisă să o mai găsesc încă o dată într-un alt roman, cel despre Nadia Comăneci al scriitoarei franceze Lola Lafon, „Fetița care nu zâmbea niciodată”.

Sămânţa încolţită, de Anchee Min (fragment)

La 20 de ani după apariţia primului roman inspirat din propria viaţă, Azaleea Roşie, în care zugrăvea în culori sumbre tribulaţiile ei în timpul Revoluţiei culturale chineze, Anchee Min hotărăşte să-şi întregească povestea vieţii în Sămânţa încolţită.

0 Comentarii

Scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi facută publică.
Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii

Da   Nu