„Surorile Blue”, de Coco Mellors (fragment)

O soră nu e o prietenă. Sunteți parte una din cealaltă, încă de la început...

Surorile Blue sunt extraordinare — și extrem de diferite. Avery, fiica cea mare tipică, este o avocată severă care traiește în Londra, însă ascunde un secret care i-ar putea distruge pentru totdeauna viața perfecta. Bonnie a fost pugilistă, dar, în urma unei înfrângeri devastatoare, lucrează ca bodyguard în Los Angeles — până când, într-o noapte, în urma unui act nesăbuit, este nevoită să părăsească orașul. Iar Lucky, mezina rebela, este fotomodel la Paris, însa obiceiurile ei de petrecareață se pare că încep să-i puna bețe în roate. Și mai era Nicky, a patra soră îndrăgită, a cărei moarte neașteptată le-a zguduit pe Avery, Bonnie și Lucky.

Când, un an mai târziu, trebuie să se reunească la New York pentru a împiedica vânzarea casei în care au copilărit, cele trei surori descoperă că numai împreună vor putea depăși durerea, dependența și suferința, învaățând din nou să iubească viața.

„Drama unor surori pe care Mellors o abordează în mod tulburător, cu profundă sinceritate... O înduioșătoare poveste despre dependență și durere care le va da de gândit cititorilor.“ – Publishers Weekly

„Imaginea complicată a unei familii cu patru fete, intens nuanțată și convingătoare, o dramă de familie îmbinând portrete psihologice complexe în profunzimea lor.“ - Vogue

„O poveste tulburătoare care vă va face sa râdeți, să plângeți din toata inima și să puneți mâna pe telefon pentru a va suna frații și surorile.“ – Cosmopolitan

„O perspectivă bine închegată asupra durerii, dependenței și a unei dinamici familiale complicate.“ – The Skimm

Coco Mellors a crescut la Londra și New York. Dupp ce a obținut o diplomă de master în literatură la New York University, în 2020 s-a stabilit la Los Angeles. Este autoarea romanelor Cleopatra și Frankenstein și Surorile Blue, bestsellere Sunday Times, care au fost traduse în peste douăzeci de limbi. Romanul ei de debut, Cleopatra și Frankenstein, este în prezent adaptat pentru televiziune de Warner Bros Studio. Coco Mellors trăiește în New York împreună cu soțul și cu fiul ei. De aceeași autoare, la Editura Trei a mai apărut Cleopatra și Frankenstein.

Surorile Blue, de Coco Mellors (fragment)

Capitolul 4 
Lucky 

Lucky stătea în fața casei din Hampstead și se întreba, nu pentru prima dată, cum de ajunsese Avery să locuiască într-un loc atât de pretențios. Trăia într-o casă de zece ori mai mare decât apartamentul în care locuise cu întreaga ei familie, și nu trebuia s-o împartă decât cu Chiti. Poate din cauză că fusese prima născută și-și amintea cum se simțea să fie singură, înainte ca teritoriul să-i fie invadat de fiecare nou membru al familiei, însă Avery păruse dintotdeauna să tânjească după mai mult spațiu decât restul. Ei bine, s-a gândit Lucky în timp ce-și târa bagajele pe treptele abrupte, acum îl are. 

Un clinchet al soneriei aurii, un scârțâit, un murmur, o exclamație și apoi Chiti. A deschis larg ușa, purtând un șorț brodat, cu părul ei lung plutindu-i în jurul umerilor. 

— A venit Lucky! a strigat ea, luând-o în brațe. 

— Bună, Chiti, a zis Lucky încet, cu fața îngropată în părul ei.

Mirosea a citrice, a flori și a pâine. Lucky nu-și dăduse seama cât de mult îi simțise lipsa, cât de mult dusese dorul familiei, până în clipa aceasta. 

— Hai înăuntru, a spus Chiti, făcându-i loc să intre în hol. Acum te rog să-mi spui că n-ai devenit vegetariană. 

— N-am reușit, deși aș fi vrut, a răspuns Lucky, târându-și valiza jerpelită. Dacă le spui francezilor că nu mănânci carne, îți oferă pui. 

— Foarte bine, pentru că am lăsat toată ziua la marinat pulpa asta de miel și presimt că va ieși divin. 

Chiti i-a făcut semn să-și lase bagajele la baza scării și a condus-o în bucătărie. Întregul interior al casei reflecta bun-gust. Podeaua de la intrare era acoperită cu plăci de gresie albe și negre, dispuse într-un model complicat; pereții holului erau vopsiți într-un roșu-aprins, de nuanța sângelui, o alegere îndrăzneață, care ar fi putut părea deplasată în orice altă casă. Lucky a urmat-o pe Chiti până a ajuns într-o bucătărie zugrăvită într-o nuanță de albastru-rece, cu uși duble, deschise către o curte interioară, unde totul era strălucitor, frumos și luminos. 

— Bun, a zis Chiti, ștergându-și mâinile de șorț. Vrei să faci mai întâi un duș? 

Lucky a scuturat din cap. Acum, că se afla în prezența caldă a cuiva care chiar o cunoștea, nu voia să plece atât de curând. 

— Minunat. Atunci poți să tai castraveții pentru salată. 

Chiti se pricepea la asta, dându-le celor din jur mici lucruri de făcut, astfel încât să se simtă parte din procesul de creație. Ceea ce însemna că, indiferent cât de mică era contribuția ta, puteai împărtăși mândria pe care o oferea rezultatul final. După ce Lucky s-a spălat pe mâini, Chiti i-a dat un cuțit, iar ea a început să taie. A privit-o pe Chiti, ezitând. 

— Îi tai suficient de subțiri? 

Chiti a aruncat o privire. 

— E absolut perfect, a zis ea. 

Lucky a zâmbit. 

— Unde-i Avery? La serviciu? 

— În mod cu totul uluitor, nu. E la o întrunire a Alcoolicilor Anonimi, dar ar trebui să se întoarcă în curând. 

— Încă se duce la AA? 

Lucky se simțea rănită de faptul că Avery nu se oferise s-o ia de la Saint Pancras, și nici măcar nu făcuse în așa fel încât să fie acasă la venirea ei, dar n-ar fi arătat asta. 

— Îhî, a zis Chiti. E a treia oară săptămâna asta. Îi face bine. A făcut o scurtă pauză, după anul trecut, știi tu... 

— Nu vorbește niciodată cu mine despre AA. 

— Nu-i place să bată pe nimeni la cap cu programul ei, a spus Chiti. Știi cât e de discretă. În orice caz, cred că și-a pierdut puțin încrederea de ceva vreme. 

— Înțeleg, a zis Lucky încet. 

— Mă bucur că e acolo, a spus Chiti pe un ton vesel despre care Lucky și-a dat seama că era ușor forțat. Deși știu că a dezamăgit-o faptul că n-a putut să fie aici la sosirea ta îndelung așteptată. 

— O, nu sunt chiar așa sigură de asta, a spus Lucky. Probabil mă evită. Eu sunt sora cea rea, ai uitat? 

Chiti a țâțâit din buze. 

— Prostii. Nu există soră bună sau rea. Pe voi, fetelor, vă iubește mai mult decât orice pe lume. 

— Cu excepția ta, a zis Lucky.

Lucky intenționase ca remarca ei să fie binevoitoare, însă Chiti s-a încruntat. A scos un mormăit prelung, nici aprobator, nici dezaprobator. A ridicat privirea și a zâmbit, chiar dacă Lucky a observat că ochii nu-i reflectau zâmbetul. 

— Uneori, sora ta îmi amintește de fortărețele acelea medievale pe care le poți vizita în Scoția, a zis ea deodată. Poate fi foarte... discretă. 

Lucky a încuviințat, chiar dacă nu înțelegea prea bine ce voia să spună Chiti. Ea și Avery păruseră întotdeauna o unitate indestructibilă. Erau singurele persoane pe care le cunoscuse Lucky și care făcuseră căsătoria să pară oarecum plăcută. Părinții lor cu siguranță nu reușiseră să facă asta. 

— Cred că e greu să te ridici la standardele lui Avery, a zis ea. 

Dar nu la asta părea să se refere Chiti. Lucky a privit-o în timp ce-și recompunea expresia de desăvârșită voioșie. 

— A avut un an greu, a zis ea, întinzând mâna pentru a strânge brațul lui Lucky. Toate ați avut. Acum, spune-mi cum ești tu. Ce a grăbit această vizită atât de mult așteptată? 

O imagine a proiectilului Lucky, îmbrăcată în tul roz, vomitând pe fereastra uneia dintre cele mai faimoase case de modă din Paris a plutit prin fața ochilor ei, asemenea unei cărți poștale perverse. Susținuse că suferea de o toxiinfecție alimentară, dar probabil că stilista simțise duhoarea de alcool, pentru că o trimiseseră acasă fără a-i permite să participe la defilare, ceea ce Lucky catalogase drept o exagerare ridicolă. Două cafele espresso, două întinderi și ar fi fost ca nouă. Agenția o sunase deja de două ori în cursul dimineții. Dar n-a răspuns la telefon. Când a căpătat în cele din urmă curajul să le verifice site-ul în după amiaza aceea, toate imaginile cu ea fuseseră șterse din arhiva lor, ca și cum nici n-ar fi existat vreodată. 

— Aveam pur și simplu nevoie de o pauză, a zis ea. 

Chiti a privit-o pe sub sprâncenele ei negre, părând că ar fi vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit. 

— Nu știu unde ar putea fi Avery. Întâlnirea a început la șase, a zis Chiti, încruntându-se frustrată. Dar n-am de gând să servesc mielul ăsta gătit excesiv. Hai să mâncăm — ni se va alătura și Avery, când va ajunge. 

S-au așezat la unul din capetele mesei, celălalt fiind acoperit de numeroasele dosare juridice ale lui Avery, pe care Chiti a încercat să le acopere, aprinzând două lumânări înalte. Lucky s-a uitat în jur, sperând să găsească o sticlă cu vin care să însoțească mâncarea, dar sigur că nici Chiti, nici Avery nu mai consumau alcool. De fapt, Avery spusese cât se poate de clar că nu ținea niciun fel de alcool în casă, nici măcar pentru oaspeți, lucru pe care Lucky îl considera ridicol. Dar poate că era mai bine așa, și-a spus. Oricum n-ar fi vrut să bea în fața lui Chiti. Să încerce să facă un singur pahar să-i ajungă toată seara, să ia înghițituri mici și să pretindă că savurează gustul, nu că vânează efectul pe care îl are asupra ei, era mai rău decât să nu bea deloc. 

Mielul, după cum promisese Chiti, era delicios. Ți se topea în gură ca untul, moliciunea lui contrastând perfect cu textura crocantă și proaspătă a salatei. Pentru Lucky, partea preferată a oricărei mese era, invariabil, alcoolul; dar, fără această distragere, a descoperit că era cu adevărat înfometată. A devorat prima porție în doar câteva minute, acceptând bucuroasă încă una.

— Asta da bucățică sexy de carne, a zis cu gura plină. 

Chiti a zâmbit și și-a atins gâtul cu un gest delicat. 

— Uneori îmi amintești foarte de mult de ea. Exact aceleași gesturi. Îmi pare rău, dacă nu-ți place să vorbești despre... 

Dar Lucky o privea cu plăcere. 

— Serios? Crezi că semăn cu ea? 

Chiti a încuviințat din cap. 

— Asta era și mâncarea ei preferată. 

Lucky a simțit mândria posesivă de a fi mai aproape de Nicky decât celelalte surori ale ei. 

— Mereu găteam asta când venea în vizită, a zis Chiti. 

După ce Nicky începuse să predea la liceu și avea verile libere, devenise o tradiție să-și petreacă măcar o parte a vacanței în Londra, cu Avery și Chiti, după care o vizita pe Lucky, indiferent de orașul în care se afla în momentul respectiv. Lucky și-a dat deodată seama cât de confuză se simțise în vara aceea, fără așteptarea vizitei lui Nicky. 

— Dar tu? a întrebat Lucky. Cum te tratează lumea terapiei? 

— Drăguț din partea ta să întrebi, a zis Chiti. Fiecare zi e diferită. Uneori am impresia că am un impact asupra vieților oamenilor, alteori sunt... mai puțin convinsă de lucrul ăsta, a spus Chiti, privindu-și mâinile. 

— Nu te plictisești să-i asculți încontinuu pe oameni plângându-se, vorbind despre problemele lor? 

Chiti și-a aplecat puțin capul într-o parte și a zâmbit. 

— Oamenii nu-și împărtășesc doar problemele. Aud și foarte multe lucruri frumoase. Despre căsnicii, copii, despre cum sparg tipare vechi, despre cum se surprind în moduri pe care până atunci nu le credeau posibile...

— Dar de ce i-ai povesti unui terapeut chestii bune? 

— Cei mai mulți dintre clienții mei sunt ceea ce numim îngrijorați sănătoși, oameni ca mine și ca tine, care nu au probleme psihice serioase, dar care caută pe cineva cu care să stea de vorbă și care le poate oferi o interpretare ceva mai obiectivă decât ar putea primi de la un partener sau de la un prieten. 

— De unde știi că nu sufăr de o boală psihică serioasă? a întrebat Lucky. 

Intenționase să fie o glumă, dar întrebarea ieșise de pe buzele ei într-un mod ciudat de onest. 

— Ai dreptate, a spus Chiti, încuviințând cu o mișcare delicată a capului. Nu știu. Nimeni nu știe cu adevărat prin ce trece omul de lângă noi, până când persoana respectivă se simte capabilă să împărtășească adevărul experienței sale trăite.

Surorile Blue, de Coco Mellors, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Ioana Petridean, col. „Fiction Connection”