„Cartea secretă a Florei Lea”, de Patti Callahan Henry (fragment)

„Un tribut încântător adus puterii de a spune povești.“ - Kirkus Reviews

Când o femeie descoperă o carte rară, având legături strânse cu trecutul său, ies la iveală secrete de mult uitate despre sora ei dispărută și despre copilăria lor într-un sătuc din Anglia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

În Londra devastată de război a anului 1939, Hazel, în vârstă de 14 ani, și Flora, care are 5 ani, sunt evacuate în zona rurală pentru a scăpa de ororile bombardamentelor. Locuind cu amabila Bridie Aberdeen și cu fiul ei adolescent, Harry, într-o căsuță fermecătoare de piatră de pe malul Tamisei, Hazel își umple zilele cu plimbări și jocuri pentru a distrage atenția surorii ei mai mici de la grozăvia războiului. Ea născocește un basm doar pentru sora ei, despre un tărâm magic, un loc secret în care cele două pot evada.

Inevitabilul se întâmplă când Flora dispare brusc, de pe malul râului. Zdrobită, Hazel se învinovățește pentru dispariția surorii ei și poartă cu ea această vinovăție până la vârsta adultă, ca o povară pe care crede că o merită din plin.

La distanță de două decenii, Hazel se află la Londra, gata să înceapă o carieră la Sotheby’s.

Viața ei ordonată este dată însă peste cap când descoperă o carte ilustrată numită Pădurea șoaptelor și râul de stele. Hazel nu a povestit nimănui despre lumea imaginară pe care a creat-o doar pentru sora ei. Ascunde oare această carte secretele dispariției Florei? Ar putea fi un semn că sora ei iubită este încă în viață?

„Un roman fermecător despre o carte care celebrează puterea poveștilor și surprinde adevărata esență a iubirii fraterne. O lectură în urma căreia rămâne ideea că există speranța unei lumi mai bune.” - Barnes & Noble

Patti Callahan Henry este autoarea a 16 romane, multe dintre ele fiind bestsellere New York Times și USA Today. Pentru cartea sa Becoming Mr. Lewis a primit nenumărate distincții, printre care The Christy Award Book of the Year, The Harper Lee Distinguished Writer of the Year și Alabama Library Association Book of the Year.

Este cofondatoarea și una dintre gazdele celebrului show online și podcast Friends and Fiction.

Colaborează la publicația Parade Magazine și scrierile sale au apărut în numeroase antologii și volume de povestiri.

Autoare cu normă întreagă și mamă a trei copii, locuiește împreună cu familia în Alabama și Carolina de Sud. La Editura Trei, de aceeași autoare a apărut romanul A fost odată un dulap (2022).

Cartea secretă a Florei Lea, de Patti Callahan Henry (fragment)

Capitolul 27

 

Martie 1960

 

După trei ore pe drum, Hazel a oprit într‑o benzinărie ca să alimenteze. Kelty s‑a întins și a deschis portiera ca să‑și îndrepte picioarele lungi. A oftat.

— Cât mai avem?

— Două ore. Putem să facem un picnic în grădinile cas­telului Rougemont.

— Cât de departe e?

— Imediat după colț. Suntem deja în Exeter.

— Ce splendoare să reușesc să dorm prin cel mai plic­tisitor peisaj! Și fără Midge care să mă strige pe nume la fiecare două secunde și jumătate.

A zâmbit când a pronunțat numele fiicei sale, chiar dacă era bucuroasă de scurta lor separare.

— Dar ai ratat atât de multe lucruri, a spus Hazel. Zonele astea rurale sunt superbe primăvara. Să vezi mieii cum tre­mură să se țină pe picioare și cum încearcă să țină pasul. Și acoperișurile de paie pe casele din piatră văruită. Capelele cu turnuri care se înalță spre ceva ce nu vor atinge nici­odată. Și…

— Draga mea, ești o povestitoare înnăscută.

— Asta nu e o poveste. E doar ce văd pe drum.

— E și una, și alta.

În doar câteva minute, Hazel a găsit un loc de parcare la marginea drumului lângă castelul Rougemont, în par­carea pentru vizitatorii Grădinilor Northernhay. Au ieșit din mașină, au luat coșul de picnic pe care Hazel îl pre­gătise în bucătărie de dimineață și au înaintat pe o alee prăfuită, unde niște ulmi olandezi își expuneau somnoroși frunzișul. Când au intrat în grădini, au simțit iarba moale sub tălpile ghetelor, au trecut de statuia Vânătorului de Cerbi, care începea să se înverzească sub povara timpului, și au găsit în apropiere o masă de lemn cu o banchetă.

— Castelul ăsta seamănă cu al tău din Pădurea Șoaptelor? a întrebat Kelty în timp ce puneau masa sub un sicomor.

— Nu, castelul ăsta e din cărămidă roșie. Al nostru era…

Hazel a închis ochii și și‑a ridicat chipul spre soare, să se încălzească. Și‑a lăsat gândurile să rătăcească pe o cărare prin pădure pe care o evitase ani la rând.

— Al nostru era din piatră albă și gri. Chiar înainte să vedem casa lui Bridie l‑am gândit așa. Flora era convin­să că eu am făcut casa lui Bridie să existe, cu puterea imaginației, a spus și a deschis ochii. Poate nu ar fi trebuit s‑o las să creadă asta, să creadă că am o astfel de putere. Dar părea ceva inocent.

— A și fost ceva inocent, dar nu lipsit de efect. În acele vremuri groaznice Flora avea nevoie de o evadare, avea nevoie de povești și de tărâmuri magice.

Kelty a luat un cub de brânză și l‑a vârât în gură.

— Încercam să găsesc cuvinte diferite pentru gri și alb de fiecare dată când ne apropiam de castel. Semăna cu o perlă într‑o scoică. Cu aripa unui porumbel. Cu cerul îna­inte de ploaie. Cu albul pur al unui nor de vară.

Hazel s‑a scuturat de acele vise vechi și a privit spre cărămizile roșii ale castelului Rougemont.

— Aici a avut loc procesul vrăjitoarelor din Devon, ulti­mele condamnate în Anglia pentru vrăjitorie.

— De unde știi astfel de lucruri?

— În 1680, a spus Hazel. Am citit și detaliile astea îmi rămân întipărite în minte.

Kelty a deschis gura, gata să spună ceva, apoi s‑a oprit.

— Ce e? Ce voiai să zici? a întrebat Hazel și i‑a atins ghea­ta pe sub masă cu piciorul.

— Mă întreb cum o fi arătând Harry acum, atâta tot.

Hazel nu a vrut să recunoască că se întreba și ea același lucru.

— Cui îi pasă? a spus. Ajungem acolo, îl întrebăm dacă a auzit vreodată numele Pădurea Șoaptelor și plecăm.

— Mi‑l amintesc atât de bine și l‑am cunoscut… cât? O săptămână? Era atât de plin de…

— Aventură, știu.

— Și atât de…

— Drăguț, știu.

Și‑au zâmbit așa cum numai cele mai bune prietene știu s‑o facă, au terminat picnicul și s‑au pornit la drum spre St. Ives. Au trecut pe lângă câmpuri de grâu dogorit de soare, semănând la culoare cu niște plaje nisipoase, au traversat câmpuri verzi întinse și buruieni nemiloase care le‑au zgâriat mașina, totul într‑o liniște prietenoasă, întrebându‑se ce s‑ar putea întâmpla la sosire.

*

Au ajuns tocmai când soarele amiezii se rostogolea spre marea zbuciumată care se izbea violent de zidurile gri ale orașului din Cornwall, păzit bine de diguri de beton. St. Ives se încolăcea ca o pisică leneșă în jurul portului. Pe dealurile verzi se înălțau acoperișurile gri ale caselor. Hazel a auzit țipetele ascuțite ale pescărușilor și a obser­vat pontonul, farul și un turn cu patru creneluri. Mareea lăsase descoperită o dâră lungă de nisip care strălucea în culoarea untului întins pe pâine. Bărcile se odihneau, așteptând să crească nivelul mării.

Hazel a parcat mașina în fața hotelului Sloop Inn, la colțul străzii Fore. FONDAT ÎN 1312, scria pe el cu litere roșii. Pe asfalt, în fața hotelului, privind spre mare, erau mai multe mese de marmură și scaune de ratan. Hazel și Kelty au amuțit în fața acestei frumuseți. În cele din urmă, Kelty a întrebat:

— Și cum facem să‑l găsim?

— Putem să întrebăm lumea.

Hazel a oprit motorul și au ieșit din mașină. Și‑au luat gențile din portbagaj și s‑au îndreptat spre Sloop Inn. Mesele erau ocupate de cupluri sau de câte un oaspete singuratic, sorbind dintr‑un pahar cu vin și privind spre mare. Pentru toate acele persoane în pulovere deschise la culoare și pălării colorate nu era decât o vacanță de pri­măvară la mare, în ochi li se citea dragostea și în jurul lor se auzea zumzetul conversației.

Când au ajuns în fața ușii de lemn de la intrare, Hazel a spus:

— Hai să ne cazăm, despachetăm, bem o bere și mergem să‑l găsim pe Harry.

Kelty și‑a trecut geanta în cealaltă mână.

— Mereu cu lista pregătită! Cât de obositor trebuie să fie!

— Dacă nu te‑aș iubi… Hazel a dat din cap. Sau dacă nu aș ști că mă iubești, aș lua‑o ca pe o insultă și nu ca pe complimentul care se vrea a fi.

— Sigur că da. Totul e adorabil la tine.

*

O oră mai târziu, îmbrăcată în rochia ei preferată, cu croială dreaptă și imprimeu cu frunze verzi, cu părul prins într‑o bentiță asortată, Hazel o aștepta pe Kelty la una din­tre mesele de pe trotuar. Lumina diafană a după‑amiezii părea un voal plutind în aer, o desăvârșire a lumii încon­jurătoare care aducea cu sine un fel de limpezime, dar și o estompare a contururilor puternice.

— Arăți minunat! a spus Kelty și s‑a trântit pe un scaun, apoi a luat o înghițitură din halba de culoarea chihlim­barului care o aștepta pe masă.

— Și tu la fel.

Era adevărat. Rochia azurie care îi îmbrățișa corpul era simplă, dreaptă, cu buzunare și cu guler Peter Pan.

— Te cunosc deja atât de bine, draga mea, a spus Kelty. Stai aici scormonind printre evenimentele zilei, întrebân­du‑te cine, ce și unde…

— De fapt, mă gândeam că lumina acestui loc e sublimă, în mod evident, lumina unui artist. Nici nu e de mirare că e plin de studiouri.

Kelty s‑a sprijinit de spătarul scaunului și s‑a uitat lung spre mare, picior peste picior, foindu‑se fără încetare.

— Hmmm…

A bătut cu degetul în halba de bere.

— OK, deci am întrebat o chelneriță unde am putea să găsim artiștii din St. Ives. Se pare că sunt câteva școli: ce­ramică, pictură, sculptură. Dar nu e cazul să mergem din casă în casă, pentru că îl cunoaște pe Harry Aberdeen. Mi‑a spus că studioul lui e pe strada Fore la numărul 6 123.

— Oh, dar ce simplu a fost!

Prea simplu, s‑a gândit Hazel. Își imaginase că aveau să rătăcească prin St. Ives, fără a‑i da măcar de urmă.

— E un oraș mic și colonia artiștilor e în același timp iubită și detestată. „Boemii ăia“, așa le spune managerul. „Artiștii adevărați“ le spune Silvie, chelnerița. „Vagabonzi împuțiți“ crede managerul, „adorabili“ zice Silvie.

Hazel a râs cu poftă.

— Nu cred că Harry pute.

— Hai să mergem să aflăm.

Cartea secretă a Florei Lea, de Patti Callahan Henry, Ed. Trei, 2024, trad. Ruxandra Ana, col. Fiction Connection