Roman finalist al Booker Prize 2024, National Book Award 2024 și Pen Faulkner Award 2025
„Rachel Kushner este cea mai incitantă autoare a generației sale.“ - Bret Easton Ellis
Seducătoarea spioană americană Sadie Smith e trimisă de angajatorii ei misterioși, dar puternici, într-un colț îndepărtat al Franței. Ea are misiunea să se infiltreze într-o comunitate de activiști ecologiști influentați de convingerile unui bătrân enigmatic,Bruno Lacombe, care a părăsit civilizația, trăiește într-o peșteră neanderthaliană și crede că singura șansă a umanității este întoarcerea la primitivism. Sadie privește cu cinism această regiune de ferme vechi și sate adormite și consideră idealismul lui Bruno ridicol. Însă tocmai când totul pare sigur în misiunea ei, Bruno Lacombe o seduce cu poveștile sale ingenioase, cu tragismul propriei vieți. Sub firele tensionate ale poveștii de spionaj se ascunde destinul unei femei prinse în focul încrucișat dintre trecut și viitor, precum și o profundă meditație despre istoria umanității.
„Numai Kushner ar fi putut să împletească activismul de mediu, paranoia și nihilismul într-un thriller filosofic captivant.“ - Hernán Díaz
„Kushner adoptă perspectiva spionului cu o finețe atât de vibrantă, încât simți cât de mult se distrează. Adevăratul agent secret este aici chiar scriitoarea... Un roman vital și profund.“ - The Washington Post
„O operă de ficțiune strălucitoare: vioaie, elegantă, amuzantă, emoționantă, profund morală...Vie și expansivă... realistă, amuzantă, tristă, pătrunzătoare și frumos controlată prin siguranța fiecărei fraze.“ - The New York Review of Books
„Un thriller de spionaj plin de revelații surprinzătoare, care abordează anarhia, agricultura și preistoria, adăugând la toate acestea o intrigă captivantă, dar și o doză vitală de divertisment.“ - The Guardian
Rachel Kushner este autoarea este autoarea bestsellerelor New York Times: Clubul Mars Room, Aruncătorii de flăcări și Telex from Cuba. De asemenea, a mai publicat un volum de povestiri, The Strange Case of Rachel K, precum și cunoscutul volum de eseuri The Hard Crowd. A câștigat Prix Médicis, a fost finalistă la The National Booker Prize, The National Book Critics Circle Award și Folio Book Critics Circle Award și Folio Prize și a fost de două ori finalistă la National Book Award for Fiction. Cărțile ei au fost traduse în douăzeci și nouă de limbi.
Editura Trei, imprintul Anansi.World Fiction și Librăria Modul Cărturești vă invită joi, 26 martie, începând cu ora 18:00, la ultimul eveniment din seria „Istorie trăită, viață scrisă”. Inspirat de universul literar al lui Rachel Kushner, evenimentul va explora tensiunile dintre ideal și realitate, între angajamentele sociale, politice sau artistice și constrângerile lumii în care trăim. Discuția va evidenția modul în care ficțiunea devine un instrument de reflecție critică asupra societății și a propriului loc în lume. Detaliile evenimentului, aici.
Lacul creației de Rachel Kushner (fragment)
Neanderthalienii erau predispuși la depresie, spunea el.
Erau predispuși și la dependențe, mai zicea, în special la fumat.
Deși era mai probabil, spunea el, ca acești nobili și misterioși thali (cum se referea uneori la neanderthalieni) să fi extras nicotina din planta de tutun printr o metodă mai rudimentară, cum ar fi mestecarea frunzelor, înainte de acel punct critic de inflexiune în istoria lumii: când primul om a atins prima frunză de tutun de primul foc.
Când am citit acest pasaj din e-mailul lui Bruno, trecând cu privirea de la „om“ la „atins“, la „frunză“, la „foc“, mi-am imaginat un motociclist derbedeu din anii 1950, îmbrăcat cu tricou alb și geacă neagră de piele, aprinzându-și o țigară Camel cu un chibrit și trăgând din ea. Derbedeul se sprijină de un zid — pentru că asta fac derbedeii, se sprijină și lenevesc — și apoi suflă fumul.
Bruno Lacombe îi spunea lui Pascal, în aceste e-mailuri pe care le citeam pe furiș, că neanderthalienii aveau creiere foarte mari. Sau cel puțin craniile lor erau foarte mari și putem presupune, în consecință, spunea Bruno, că acele cranii erau, probabil, pline de creier.
Vorbea despre dimensiunea impresionantă a cutiei craniene de thal în metafore moderne, comparând-o cu motoarele de motocicletă, și ele măsurate, observa el, în funcție de capacitate. Dintre toate speciile umanoide care mergeau pe două picioare și care au cutreierat pământul în ultimul milion de ani, potrivit lui Bruno, cutia craniană a neanderthalianului conducea detașat, având uluitoarea capacitate de 1.800 de centimetri cubi.
Mi-am imaginat un rege al șoselelor, conducând detașat.
I-am văzut vesta de piele, burta mare, picioarele întinse, cizmele butucănoase odihnindu-se pe scărițe late și cromate, montate mult în față. Motocicleta are coarnele sus, la care de abia ajunge, dar nu vrea să lase să se vadă că-i obosesc brațele de la el și că-i provoacă dureri cumplite în regiunea lombară.
Ne dăm seama după craniile lor, spunea Bruno, că neanderthalienii aveau fețe enorme. Mi-am imaginat-o pe Joan Crawford, așa o dimensiune de față: dramatică, izbitoare, captivantă.
Iar de atunci încolo, în muzeul de istorie naturală din mintea mea, cel pe care îl cream pe măsură ce citeam e-mailurile lui Bruno, cu diorame populate de siluete cu fâșii de piele în jurul mijlocului, cu dinți galbeni și păr încâlcit, toți acești oameni preistorici descriși de Bruno — femei și bărbați deopotrivă — au avut fața lui Joan Crawford.
Aveau pielea ei albă și părul ei de un roșu aprins. Predispoziția spre părul roșu, spunea Bruno, fusese identificată ca trăsătură genetică a thalului datorită progreselor științifice făcute în cartografierea genelor. Și, dincolo de astfel de dovezi, spunea Bruno, ne putem folosi intuiția naturală pentru a presupune că, la fel ca la roșcații tipici, emoțiile neanderthalienilor erau intense și acute, mergând din abisuri până pe culmi.
Alte câteva lucruri, îi scria Bruno lui Pascal, pe care le știm acum despre neanderthalieni: erau buni la matematică. Nu le plăceau mulțimile. Aveau stomac rezistent și nu erau foarte predispuși la ulcer, însă dieta constantă de carne friptă le-a afectat intestinele, ca oricui. Erau extrem de vulnerabili la carii și afecțiuni gingivale. Și aveau fălci supradimensionate, perfecte pentru mestecarea cartilagiilor și a zgârciurilor, dar ineficiente pentru mâncăruri mai moi, niște fălci cu totul exagerate. Bruno descria fălcile neanderthalienilor inserând un element de patos: povara maxilarului proeminent. Vorbea despre costuri irecuperabile, de parcă trupurile ar fi fost o investiție de capital, o investiție în mijloace de producție fixe, iar părțile corpului, utilaje fixate de podeaua unei fabrici, echipamente care fuseseră achiziționate și nu puteau fi revândute. Fălcile neanderthalienilor erau un cost irecuperabil.
Totuși, oasele grele ale thalilor și constituția lor robustă, care conserva căldura, erau de admirat, spunea Bruno. În special prin comparație cu membrele subțiri ca niște grisine ale omului modern, Homo sapiens sapiens. (Bruno nu spunea „grisine“, dar cum traduceam, căci el scria aceste e-mailuri în franceză, apelam la întreaga bogăție a limbii engleze, o limbă net superioară și limba mea maternă.)
Thalii făcea față bine la frig, spunea el, chiar dacă nu făcuseră față și scurgerii epocilor, sau cel puțin asta e versiunea curentă a poveștii lor — o poveste pe care „trebuie să o complicăm“, spunea el, dacă vrem să aflăm adevărul despre trecutul preistoric, dacă vrem să dibuim adevărul despre lumea asta, de acum, și despre cum să trăim în ea, cum să locuim prezentul și încotro să mergem mâine.
*
În ce mă privește, ziua de mâine era planificată în tot amănuntul. Urma să mă întâlnesc cu Pascal Balmy, liderul Le Moulin, cel căruia îi erau adresate aceste e-mailuri de la Bruno Lacombe. Și nu aveam nevoie de ajutorul neanderthalienilor ca să știu încotro s-o iau: Pascal Balmy mă instruise să merg la Café de la Route, în piațeta centrală a sătucului Vantôme, la ora unu după amiaza, și exact acolo aveam să fiu.
Lacul creației de Rachel Kushner, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Alexandra Coliban, col. „Anansi. World Fiction”
Scrie un comentariu