„Bibliotecarul”, de Mihail Elizarov (fragment)

Premiul Booker pentru literatură rusă 2008.

Nimeni nu-și mai aduce aminte de Gromov, cândva scriitor de romane propagandistice, prea puțin gustate de public. Însă pe măsură ce trece timpul, Cărțile lui ies iarăși la suprafață, și fiecare îi dă cititorului ei o însușire aparte: Furia de a-și înfrunta cu sălbăticie dușmanii; Memoria, care aduce în mintea celui care citește imaginile unei copilării fericite; Puterea de a ignora teama de moarte. Cu timpul, în țară încep să apară Biblioteci, falanstere de lectură susținute de cititori care se războiesc pentru ultimele exemplare ale acestor cărți rare. În vâltoarea luptei dintre proscriși apare și Aleksei, eroul fără vreo calitate aparte, care schimbă destinele tuturor în momentul în care primește Cartea Memoriei, devenind fără voie Bibliotecar. Îmbinând mediul unui univers corupt cu umorul negru, realitatea cu mitul, Mihail Elizarov aruncă asupra Rusiei sovietice din romanul său o privire ironică, într-o poveste despre inepuizabila dorință umană, despre căutarea unui sens în viața trăită într-o lume haotică, iluzorie.

„O satiră despre absurditatea credinței oarbe și despre oameni care se lasă păcăliți să creadă într-un sistem în care sunt forțați să trăiască.“ – Publishers Weekly

 „Bibliotecarul aparține acelui izvor strălucitor al burlescului și fantasticului ce străbate straturile literaturii ruse ca un filon de aur.“ – Magazine Littéraire

„Un roman în care cuvintele sunt mai periculoase decât o armă automată.“ – Proza.ru

„Elizarov este moștenitorul marilor clasici ruși.“ – Prochtenie.ru

„Un roman care te ține cu sufletul la gură, Bibliotecarul poate fi comparat cu operele lui Gogol sau Bulgakov, păstrându-și în același timp originalitatea.“ – Slate

„Bibliotecarul e o carte originală, ciudată și întunecată în chip încântător.“ - Asymptote

Mihail Elizarov s-a născut în 1973, în Ucraina. A studiat literatura, apoi, în Germania, la Hanovra, cinematografia. A publicat mai multe romane și volume de proză scurtă. În 2001, romanul Unghii a atras pentru prima dată atenția presei asupra scriitorului, iar cel de-al patrulea roman al său, Bibliotecarul, a fost distins în 2008 cu Premiul Booker pentru Literatură Rusă. Mihail Elizarov scrie, printre altele, pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung, GQ și Playboy.

Bibliotecarul, de Mihail Elizarov (fragment)

Scriitorul Dmitri Aleksandrovici Gromov (1910– 1981) și-a dus zilele în deplină uitare până la sfârșitul vieții. Cărțile lui au dispărut fără urmă în abisul maculaturii și, când catastrofele politice au distrus definitiv Patria sovietică, se pare că nu mai avea cine să-și amintească de el.

Puțini îi citiseră cărțile. Evident, redactorii care stabileau loialitatea politică a textelor, urmați de critici. Greu de crezut să fi stârnit cuiva interesul titluri precum Proletarul (1951), Zboară, fericire! (1954), Narva (1965), Pe drumurile muncii (1968), Apa de argint (1972), Iarbă lină (1977).

Biografia lui Gromov a ținut pasul cu progresul patriei socialiste. După ce a absolvit șapte clase și Colegiul Pedagogic, a lucrat ca secretar de redacție la ziarul unei uzine. Epurările și represiunile nu l-au atins, și Gromov a trăit liniștit până în iunie 1941, când a fost luat în armată. Pe front, a ajuns corespondent de război. În 1943, iarna, lui Gromov i-au degerat mâinile. Au reușit să-i salveze mâna stângă, dar dreapta i-au amputat-o, așa încât, de nevoie, operele gromoviene au fost create de un stângaci. După victorie, Gromov și-a dus familia din Tașkent, unde fusese evacuată, la Donbas, şi până la pensie a rămas redactor la un ziar municipal.

Gromov s-a apucat târziu de scris — la vârsta maturității, când avea 40 de ani. Aborda des tema devenirii țării sale, proslăvea traiul pestriț din orășelele de provincie, târguri și sate, scria despre fabrici și mine, despre nesfârșite pământuri desțelenite și bătălii pentru recolte. Eroii operelor gromoviene erau de obicei directori roșii sau președinți de colhozuri, soldați întorși de pe front, văduve care-și păstraseră intacte dragostea și curajul civic, pionieri și comsomoliști — cu toții hotărâți, voioși și gata de fapte eroice în muncă. Binele triumfa cu o perseverență chinuitoare: un combinat metalurgic se ridica în timp record, un tânăr, mai ieri student, se transforma într-un specialist experimentat după doar o jumătate de an de practică în uzină, o secție depășea planul și își asuma sarcini noi, toamna, grânele se revărsau în șuvoaie aurii în hambarele colhozului. Răul era întotdeauna reeducat sau băgat la pușcărie. Își luau avânt și mari pasiuni amoroase, dar cât se poate de caste — un sărut anunțat la începutul cărții, urmând axioma armei din piesele de teatru, se descărca în paginile finale sub forma unui pupic timid pe obraz. Dar Dumnezeu cu ele, cu temele. Totul era scris într-un stil jalnic, cu fraze solid alcătuite, dar insipide. Până și copertele cu tractoare, combine și mineri erau făcute dintr-un carton mizerabil.

Țara care-l dăduse pe Gromov își permitea să publice mii de autori pe care nu-i citea nimeni. Cărțile zăceau prin magazine, se ieftineau până la câteva copeici, erau duse înapoi la depozit, predate la maculatură și apoi se tipăreau altele noi de care n-avea nimeni nevoie.

Ultima dată pe Gromov l-au publicat în 1977, dar, mai târziu, în redacții au fost înlocuiți cei care știau că scrierile lui sunt doar gunoaie verbale inofensive ale unui veteran de război, de care societatea nu are neapărată nevoie, dar nici nu se împotrivește existenței lor. Gromov primea refuzuri politicoase de peste tot. Statul, sărbătorindu-și sinuciderea iminentă, clocea literatura smintită a celor care-l distrugeau.

Rămas văduv, singuraticul Gromov a înțeles că timpul care-i fusese destinat se scursese și a murit în pace, iar zece ani mai târziu avea să-i urmeze URSS, pentru care își scrisese cărțile odinioară.

Chiar dacă, în total, au fost publicate mai bine de o jumătate de milion de volume din opera lui Gromov, doar unele exemplare se mai păstrau ca prin minune în bibliotecile cluburilor din sate îndepărtate, în spitale, în lagăre de muncă forțată și internate, ori putrezeau în subsoluri, legate strâns cu sfoară, înghesuite între documentele vreunui congres și numeroasele volume ale operelor lui Lenin.

Și totuși Gromov își avea admiratorii lui adevărați. Ei cutreierau țara adunând cărțile rămase și nu s-ar fi dat în lături de la nimic ca să facă rost de ele.

În viața de zi cu zi, titlurile cărților lui Gromov se refereau la tot felul de canale și ierburi. Dar printre colecționarii lui se foloseau cu totul altele: Cartea Forței, Cartea Autorității, Cartea Furiei, Cartea Răbdării, Cartea Bucuriei, Cartea Memoriei, Cartea Sensului…

Bibliotecarul, de Mihail Elizarov, Ed. Trei, 2024, trad. rom. Magda Achim, „Anansi. World Fiction”