„Regele de Inimă Roșie” de Lily King (fragment)

BESTSELLER NEW YORK TIMES

Un literary romance despre iubire matură, prietenie și puterea iertării de a schimba destine.

Dacă îți plac romanele despre relații autentice, citește Regele de Inimă Roșie (Heart the Lover). Ideal pentru cei care iubesc romane despre relații complexe și emoții profunde.

„O adevărată maestră a tensiunii sexuale care se înfiripă lent, a dorinței ce crește pe nesimțite și a împlinirii amânate cu o rafinată cruzime — cea mai reușită carte a sa de până acum.”- New York Times Book Review

Jordan este o tânără dintr-o familie disfuncțională care încearcă să se regăsească la facultate. Pasiunea pentru literatură o aduce aproape de doi colegi, Sam și Yash. La scurt timp, începe o relație cu Sam. Diferențele dintre ei devin tot mai evidente cu trecerea timpului, dar se teme că despărțirea ar duce și la întreruperea prieteniei cu Yash. Oare între ei este doar prietenie? Ani mai târziu, scriitoare afirmată, o regăsim într-o căsătorie armonioasă, cu un soț iubitor și doi copii. Dar trecutul irumpe neașteptat în viața ei...

O carte despre iubire negată, nostalgie pentru anii studenției și sentimente greu de articulat chiar și după o viață întreagă.

O poveste tulburător de frumoasă despre iubire, prietenie și forța vindecătoare a iertării. De la autoarea bestsellerului Scriitori și îndrăgostiți.

Ți-au plăcut Sally Rooney, Elena Ferrante, John Green? Citește Lily King, Regele de Inimă Roșie — o poveste despre cine devii când iubești.

O poveste despre iubire matură. Un roman despre relații reale, vulnerabilitate și curajul de a iubi din nou, chiar și atunci când trecutul apasă.
Despre oamenii care ne schimbă viața. Prieteniile, întâlnirile și alegerile personajelor dezvăluie cât de profund ne pot transforma relațiile.
Emoție autentică, fără clișee. Scriitura sensibilă a lui Lily King explorează iubirea, regretul și iertarea cu o sinceritate rară.

Un roman despre alegeri și noi începuturi. Uneori iertarea nu schimbă trecutul, dar poate deschide drumul către o altă viață.

„Unul dintre cele mai devastatoare emoțional și mai profund înțelepte romane pe care le-am citit vreodată... Ca toate cărțile lui Lily King, Regele de Inimă Roșie este literar fără să fie prețios, înduioșător fără sentimentalism ieftin... sfâșietor, extrem de romantic, de o luciditate implacabilă.“ - Boston Globe

„Doar Lily King poate spune o poveste atât de impregnată de durere și atât de plină de speranță.“ - Washington Post

„Cu Regele de Inimă Roșie, Lily King se întoarce la ceea ce face mai bine decât oricine în zilele noastre: să scrie romane de dragoste cu ritm alert, care încetinesc brusc doar pentru a-ți trage un pumn în stomac.“ - Chicago Tribune

Lily King a crescut în Massachusetts, are o diplomă în literatură engleză la University of North Carolina at Chapel Hill și un masterat în scriere creativă la Syracuse University. Este autoarea a șase romane, traduse în 28 de limbi și recompensate cu nenumărate distincții. Romanul său de debut, The Pleasing Hour, a câștigat Barnes and Noble Discover Award, Whiting Writer’s Award, iar al patrulea roman al său, Euphoria, a fost recompensat cu Kirkus Award, The New England Book Award și a fost finalist la National Book Critics Award. Povestirile, eseurile și recenziile lui Lily King au apărut în publicații precum New York Times, Washington Post, Vogue, Los Angeles Review of Books și One Story. Locuiește cu soțul ei în Portland, Maine. La Editura Trei, de aceeași autoare, a apărut romanul Scriitori și îndrăgostiți (2021).

Regele de Inimă Roșie de Lily King (fragment)

Nu pot să-l sun. N-am un număr de telefon. Mi-a spus că va locui în șura tatălui său pe timpul verii. Aș putea să sun la Informații să aflu numărul, dar nu am de gând să-l sun acasă. Jordan este genul de fată de care divorțezi. 

Singurul motiv pentru care Yash ar încerca să ia legătura cu mine ar fi ceva legat de Sam. Un avion prăbușit, un accident de tren în Europa, un incendiu într-un club de noapte. Probabil i s-a întâmplat ceva îngrozitor. 

Sunt în Bubble Time când telefonează din nou. Michael, soțul Lornei, vântură receptorul în direcția mea. 

— E un băiat, șoptește. 

Mi se strânge stomacul. Întind mâna după telefon. 

— Jordan, spune el, râzând ușor, de parcă ar recunoaște cât de bizar este că a încercat să dea de mine. 

— Yash. 

Îmi astup cealaltă ureche cu degetul, ca să nu mă deranjeze muzica. 

Îmi fac curaj. Nu știu ce urmează. 

— Ce se întâmplă? 

Îmi aud tonul alarmat. 

— Păi, eu… — în fundal, răsună o bufnitură. Rahat! Numai catastrofe. Mă gândeam… Mă întrebam… Nu reușesc să găsesc un job aici. Mă gândeam că mai bine m-aș întoarce. Am vreo două ponturi pentru camere de subînchiriat, dar mă întrebam dacă — doar o noapte, două — n-ar fi o canapea liberă în strada Pye? 

Îmi simt plămânii încinși și încordați. Michael înfulecă un platou enorm de nachos și mă urmărește. Închid ochii strâns. 

— Da, ar fi o canapea. Avem o canapea. E a ta. 

Mă întreabă dacă mâine e prea devreme și-i răspund că e perfect. Pe urmă îi spun că trebuie să închid, fiindcă șeful meu cu creierul prăjit se holbează la mine. 

— Nu mă holbam, zice Michael după ce închid. Mă gândeam doar că poate ar trebui să-ți aduc defibrilatorul. 

— Știi că n-o să doarmă pe canapeaua aia, spune Claudette mai târziu, în timp ce eu îndes pernele noastre murdare de pe canapea în cea mai mare mașină de spălat rufe.

— Nu-i așa. 

— Îți dai seama cât vorbești despre tipul ăsta? 

— Pentru el nu e așa. Și, chiar să fie, n-ar face-o. N-ar face-o în ruptul capului. 

— Dacă zici tu. 

Stă pe vine în dosul tejghelei. O aud cum răscolește teancurile de CD-uri ale lui Michael. Schimbă discul și din toate cele opt difuzoare bubuie „Jessie’s Girl“. 

— Nu, nu, nu, spun, dar mă trage lângă ușă, unde e loc, și mă pune să dansez cu ea. 

A doua zi după-amiaza ies de la job și alerg în sus, pe deal. Mașina lui e acolo, un Chevrolet Nova vechi, roșu, al mamei lui. Îl ating. E real. A venit. 

Urc lent treptele verandei. Pe geam îl aud pe Dylan cântând. Îi văd ceafa. El stă pe canapeaua proaspăt curățată, iar colocatarul meu Maxwell, în fotoliul-sac. Trag cu urechea de la ușa cu plasă. Mormăituri înfundate despre Blonde on Blonde. E îmbrăcat cu o cămașă pe care nu i-am mai văzut-o. Își ține o mână pe genunchi, degetele lui lungi bat ritmul. E în casa mea. Dylan cântă despre Johanna. 
Intru. 

Sare în picioare. 

— Ai găsit canapeaua. 

— Am găsit canapeaua. 

— Drumul a fost OK? 

— Drumul a fost OK, da. 

Nu ne îmbrățișăm. Maxwell ne urmărește stinghereala. Nu are de gând să părăsească încăperea. 

— Îți mulțumesc mult pentru asta, zice și se uită la Maxwell. Va fi doar pentru o noapte, două. 

Maxwell rânjește. 

— Aha. 

Maxwell a dormit trei luni pe canapeaua asta, până când s-a eliberat o cameră. 

— Ți-e foame? întreabă Yash. Să mergem să mâncăm ceva? 

Îmi schimb hainele de lucru cu rochia mea preferată de vară, albastru-pal, cu nasturi mari, albi, de sus până jos. N-am avut nicio vară împreună. Mă silesc să respir. 

Pe urmă suntem în Nova. Mai stătusem de câteva ori în ea, cu Ivan în față și cu Sam lângă mine în spate. Ne duceam la nu știu ce petrecere undeva în pădure. Altă dată ne-am dus la un restaurant cu barbecue în Raleigh. Acum stau pe locul din față, Sam e în Europa și Yash se uită la mine.

Aș vrea să-i povestesc despre Willie Sylvester. Mi-a cerut să ies cu el în clasa a șasea, într-o pauză. Eram îndrăgostită de el din clasa a treia. „Mă simt ca într-un vis“, i-am spus când m-a întrebat. Acum mă simt la fel, în scaunul din dreapta șoferului, în mașina lui Yash. 

— Încotro? întreabă. 

Propun Cate’s, fiindcă e la câțiva kilometri în afara orașului și îmi amintesc că a spus odată că acolo au cea mai bună budincă de pâine pe care a mâncat-o el vreodată. Pare ușurat să aibă o destinație, bagă în viteză și demarează lent. Nova are cel puțin cincisprezece ani. Mirosul, tapițeria, bordul de vinil zgrunțuros îmi amintesc de vremea când eram mică. 

— Ai crescut cu mașina asta? 

Zâmbește. 

— O auzi pe mama zbierând, nu-i așa? 

Trece la un accent sudist sfredelitor. 

— Știți ce cred eu? Cred că sunteți niște cururi puturoase! 

Își încleștează mâinile pe volan și mijește ochii la mine, pe urmă se înalță mai aproape de oglinda retrovizoare. 

— Toți trei. Trei trântori păduchioși. 

Își îndreaptă iar privirea spre șosea și se preface că-i pocnește pe toți cei aflați în mașină. 

— Cine erau ceilalți doi? 

— Arlo și Bean. Locuiau vizavi. Țipa la ei de parcă ar fi fost ai săi. Noi trei eram împreună tot timpul. 

Îl întreb dacă s-a întâlnit cu ei când a fost acasă și spune că Arlo lucrează pe o platformă petrolieră în Mississippi și Bean s-a lăsat de școală ca să fie managerul unei trupe numite Stationery.

— O să fie mai tari decât Toto, mi-a zis, iar eu am întrebat cine dracu’ e Toto și și-a ieșit din minți. Tot nu știu cine e Toto și nimeni n-a auzit vreodată de Stationery, dar Bean susține că încep să prindă în Japonia. Am o cicatrice aici pe buză — se apleacă să-mi arate ceva ce am mai văzut de o sută de ori — fiindcă în clasa a patra am spus că „Fly Like an Eagle“ e un cântec nașpa. M-a împins de pe scaun în sala de clasă și un dinte din față mi-a străpuns-o. Oh, la naiba, am ajuns. 

Virează pe un drum de pământ bătătorit. 

Cate’s e o fermă. Toate luminile sunt aprinse. Oprește motorul și se răsucește către mine de parcă n-ar avea de gând să se dea jos din mașină. 

— Tu ce vecini ai avut? 

Îi povestesc despre doamna Kane și vocea ei șoptită, despre cățelul ei alb și creț și despre faptul că scria cărți pe care mama nu mă lăsa să le citesc. 

— Eu tot am încercat, dar nu le aveau la biblioteca noastră. 

— Va trebui să le găsim. 

— Le vom găsi. 

Mă uit la el, apoi îmi feresc privirea. Mi-e frică să nu vadă ce fericită sunt. 

Urcăm treptele casei. Am sentimentul că e o întâlnire, ceva ce am mai făcut amândoi de multe ori în ultimii ani cu alți oameni, dar niciodată unul cu altul. Nu vorbim până nu ne întreabă hostesa dacă suntem doar două persoane. Mergem după ea spre o măsuță dintr-un colț al verandei din spate. Are vedere la o grădină cu flori. Plantele tocmai au fost udate și aerul este umed, încărcat de mirosul trandafirilor și al floxului de la picioarele noastre.

Vine o chelneriță cu o carafă de ceai cu gheață. Scoate o cutie de chibrituri din buzunarul șorțului și aprinde lumânărica din suportul de sticlă aflat în mijlocul mesei. Nu mai sunt și alți studenți aici. Toți din jurul nostru, inclusiv chelnerița, sunt cu decenii mai în vârstă. Nu vom fi întrerupți sau văzuți de cineva care-l cunoaște pe Sam. Suntem doar noi. E tot al meu. Mă uit pe furiș la el în timp ce citește meniul, mă uit la părul des, care-i cade pe frunte așa cum îi place lui, la cicatricea de pe buză. N-am să-l ating niciodată. Știu asta. Habar n-am ce i-a spus Sam, dar, și să creadă că am terminat-o definitiv cu Sam, nu va trece dincolo de această limită. Nu ar fi aici dacă ar exista vreo tentație. Cunoaște o grămadă de oameni pe care i-ar fi putut ruga să stea la ei. Odată ce am ajuns la concluzia asta, mă relaxez. Nu e o întâlnire.

Regele de inimă roșie de Lily King, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Laura Karsch, col. „Fiction Connection”