„Cultura. Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații”, de Martin Puchner (fragment)

„Cultura. Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații”, de Martin Puchner (fragment)

„Un scriitor genial" - William Dalrymple

Poate fi cultura o formă de proprietate?

Această relatare extraordinară demonstrează că istoria civilizațiilor din întreaga lume este una bazată pe amestec, împărtășire și împrumut.

Martin Puchner arată cum, secole la rând, diverse forme de artă au traversat continentele pentru a produce capodopere.

De la orașul pierdut al lui Nefertiti și epoca de aur a literaturii arabe până la teatrul nigerian din secolul XX și poezia modernistă, autorul explorează modul în care, în decursul timpului, contactul dintre diferite popoare a impulsionat inovația artistică, în vreme ce reglementarea culturală și purismul au subminat de cele mai multe ori chiar societățile pe care încercau să le protejeze.

Călătorind prin Grecia antică, India lui Aśoka, China dinastiei Tang și multe alte epoci, această nouă istorie triumfală dezvăluie punctele de trecere care nu numai că au inspirat științele umaniste, dar au făcut din noi ființe umane.

„Într-o epocă intens tehnologizată și industrializată, noi, umaniștii, avem datoria de a aminti lumii care sunt lucrurile care ne-au făcut umani, spune Martin Puchner în această carte-pledoarie pentru prețuirea științelor umaniste. Tributari deopotrivă unei evoluții biologice, cât și uneia culturale, oamenii sunt specia producătoare de cultură.

Atât în formele ei elitiste, cât și în cele populare, cultura este adaptarea noastră naturală la lume. Înțelegem lumea transformând-o într-o poveste pe care o spunem mereu diferit, de la o generație la alta, dar înnodând neîncetat firele care ne leagă de trecut și proiectându-le pe cele care sperăm să ne lege de viitor.

În cel mai profund sens, cultura suntem noi, iar viitorul nostru ca indivizi și ca specie depinde de păstrarea, protejarea și înțelegerea ei.” – Laura Câlțea

Martin Puchner este deținătorul catedrei „Byron and Anita Wien" la Harvard University, unde predă literatură engleză și comparată. A scris numeroase cărți – multe dintre acestea distinse cu premii –, antologii și peste șaptezeci de articole și eseuri în care abordează diverse teme, de la filosofie și teatru până la literatura universală. Bestsellerul Norton Anthology of World Literature și cursurile sale HarvardX MOOC Masterpieces of World Literature (cursuri online adresate studenților din întreaga lume) acoperă patru mii de ani de literatură universală. Este membru permanent al European Academy.

 

Cultura. Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații, de Martin Puchner (fragment)

 

Renaștere: în mod obișnuit, rezervăm acest termen unui eveniment care, la vremea programului de alfabetizare al lui Carol cel Mare sau activităților mănăstirești ale lui Hildegard, se afla încă în viitor: Renașterea italiană din secolele al XV-lea și al XVI-lea. La fel ca în cazul renașterilor anterioare, Renașterea italiană nu a fost atât o renaștere, cât o refolosire a unei cunoașteri care era doar pe jumătate păstrată în memorie și care trebuia reimportată din altă parte. În orice caz, a fost o renaștere împrumutată, care s-a realizat în mai multe orașe-state independente din Italia, ai căror conducători ambițioși practicau o formă de politică ce avea să fie curând definită și popularizată de Niccolò Machiavelli. Această formă lipsită de scrupule de a face politică includea și cultura.
Federico da Montefeltro (1422–1482) este un reprezentant perfect al acestei epoci. Nu a trebuit să caute prea departe pentru a-și aminti cât de periculos era să trăiești în Italia, cu orașele-state beligerante, conspirațiile, asasinatele și duelurile sale. De fapt, nu trebuia să se uite mai departe de propriul nas, al cărui pod îl pierduse într-un duel, împreună cu un ochi. În loc să ascundă această infirmitate, portretiștii lui făceau tot posibilul să o scoată în evidență; mai ales prietenul său Piero della Francesca, care a înfățișat arcuirea extremă a nasului reconstruit al lui Federico din profil, pe fundalul unui cer senin, pentru maximă vizibilitate. Federico nu a fost un jucător important în lupta pentru putere, dar suficient de important încât să devină, prin intrigi și violență, conducătorul orașului Urbino37. Controlând orașul, locul unde cu- rând avea să se nască Rafael, a acumulat suficiente resurse pentru a-și modela viața și activitatea în conformitate cu idealurile sale.

Pentru a-și desfășura complicatele afaceri de stat, Federico avea la dispoziție două palate, unul în Urbino, iar celălalt în orășelul Gubbio, cu încăperi spațioase și impresionante în care putea primi vizitatori pentru a-și planifica următoarele mișcări. În fiecare dintre aceste palate avea câte o mică încăpere într-o parte mai izolată, inaccesibilă publicului. Le-a numit pe fiecare studiolo sau cabinet și le-a decorat cu mare grijă pentru a surprinde acea înțelegere a culturii care avea să fie
cunoscută sub numele de Renaștere38. Termenul este impropriu, deoarece descrie o nouă concentrare de cunoștințe și artă, dar de fapt numai o parte dintre acestea au fost preluate din trecut, în timp ce altele au fost împrumutate din alte locuri, iar un al treilea grup era surprinzător de nou.
La palatul din Gubbio, studiolo includea un ansamblu înfățișând cele șapte arte liberale, pe care se bazase programul de învățământ medieval (și de care Hildegard s-a bucurat, probabil, doar în parte), ceea ce arată că Federico nu intenționa o ruptură cu învățătura din secolele anterioare. Noutatea o constituia caracterul cuprinzător al cunoștințelor adunate în acel loc. În ambele studioli se afla o serie de cărți bine alese, inclusiv Eneida lui Vergiliu (salvată efectiv din Limb, unde o închisese Dante). Prin intermediul căutătorilor de cărți, Federico înființase una dintre cele mai impresionante biblioteci din epocă în afara Vaticanului, însumând 900 de volume, dintre care 600 în latină, 168 în greacă, 82 în ebraică și două în arabă39. O colecție foarte diferită de cum ar fi arătat o bibliotecă benedictină, ca să nu mai vorbim de cărțile adunate de Carol cel Mare, în special prin numărul mare de texte în greacă și ebraică, dar și prin existența unor lucrări originale în arabă. Federico a dispus ca multe dintre aceste cărți să fie copiate pe un pergament de o calitate foarte bună, un material de scris durabil și scump, realizat din piei de animale pregătite cu atenție, spre deosebire de hârtia ieftină și cu o durată de viață mai mică40. Cu toată dragostea sa pentru cărți, Federico a respins o nouă tehnologie care revoluționa producția de carte: tiparnița. Inventată inițial în China, cu sute de ani înainte, fusese recent adoptată de Johannes Gutenberg, care transformase această tehnică veche într-un proces de producție industrială ce putea scoate copii ieftine de o calitate uluitoare. În plus, succesul lui Gutenberg s-a datorat unei alte tehnologii importate, și anume hârtia, și ea originară din China și ajunsă în Europa prin intermediul lumii arabe. Federico privea cu dispreț cărțile manufacturate în acest fel, însă a cumpărat mai multe volume Tipărite — doar pentru a pune să fie copiate manual.

Deși respingea tiparul, Federico a îmbrățișat o altă inovație din domeniul scrisului: noua știință a cuvintelor. Această știință era esențială pentru un grup de cărturari care dezvoltaseră tehnici sofisticate de studiere a manuscriselor vechi, printre care și abilitatea de a data manuscrisele pe baza unei înțelegeri detaliate a felului în care limbajul se dezvoltase de-a lungul timpului. Comparând fraze, expresii și alte detalii adeseori minore ale unui document scris, aceștia puteau deduce unde și când fusese compus documentul respectiv. Au aplicat aceeași tehnică pentru a compara diferite versiuni ale aceluiași text, descoperind adăugiri ulterioare și greșeli făcute în procesul de copiere. (De asemenea, au redescoperit minuscula carolingiană, iar datorită eforturilor lor această scriere a devenit dominantă.)
Noua știință, cunoscută sub numele grecesc de „iubitor de cuvânt“ sau filologie, înregistrase deja un triumf spectaculos41. Puterea papei și a Bisericii se bazase pe un document cunoscut sub numele de Donația lui Constantin, conform căruia Constantin, împăratul roman care s-a convertit la creștinism, conferise Bisericii autoritate asupra Romei. Acest document fusese folosit de generații de papi pentru a pretinde dominația asupra creștinătății, dar le-a părut suspect celor versați în noua știință a filologiei, printre care și părintelui Lorenzo Valla. Acesta a supus textul unei analize riguroase și a reușit să demonstreze, pentru cei care i-au putut urmări raționamentul, că documentul trebuie să fi fost realizat sute de ani mai târziu. Demonstrația a fost spectaculoasă, deoarece submina autoritatea papei42. Din acest motiv, Valla a fost considerat ulterior drept un predecesor al lui Martin Luther, având în vedere că atacurile sale împotriva instituției pontificale s-au bazat nu pe filologie, ci pe presa tipografică.
Chiar dacă umaniști precum Valla ar putea fi considerați, privind retrospectiv, drept voci critice împotriva Bisericii, nu așa se vedeau cei mai mulți dintre ei. Scopul lor nu era să redefinească teologia creștină, ci să dezvolte o nouă abordare a gândirii și a scrisului, o alternativă la ceea ce predau universitățile creștine. Acești scriitori și cărturari sperau să întemeieze noi centre de învățătură. În Florența a existat o tentativă de a reînvia Academia lui Platon, iar Federico făcea ceva similar în Urbino.
Termenul cel mai des folosit pentru a-i descrie pe acești cărturari și scriitori care intenționau să reînvie Antichitatea este acela de umanist. De ce? În primul rând, se considera că învățătura clasică sporește calitățile umane ale omului. Dar mai exista un aspect: noua învățătură clasică nu avea să interfereze direct cu chestiunile teologice43. Pentru Petrarca (1304–1374), nimic nu era mai important decât eleganța latinei clasice, așa cum apărea ea în sursele originale; el nu-și propunea să-i repună în drepturi pe zeii greci sau romani. Umaniștii de felul lui Valla puteau pune la îndoială un document profan precum Donația lui Constantin, însă n-o făceau din postura de clerici și nici nu intrau în competiție cu Biserica.
Deși subestima noua știință a textelor și puterea tiparniței, Federico își dădea seama că începea o nouă epocă. În palatul său din Urbino, doi pereți din studiolo au fost acoperiți cu portrete, printre care ale unor gânditori greci ca Platon și Aristotel, romani precum Cicero sau ale unor scriitori creștini precum Sfântul Augustin, dar și, în mod semnificativ, portretul lui Petrarca. Dacă astăzi Petrarca este admirat în primul rând pentru poezia sa, în special pentru sonetele de dragoste, Federico și alții ca el îl admirau pentru reînvierea trecutului. Cu mai bine de un secol înainte, Petrarca începuse căutarea de manuscrise vechi, mai ales a celor din epoca romană. (Petrarca era interesat și de autorii greci, inclusiv de Homer, dar nu a învățat niciodată greaca.) Una dintre cele mai importante descoperiri ale sale a fost o serie de scrisori ale lui Cicero până atunci necunoscute — inspirat de acestea, Petrarca a încercat să imite limbajul și stilul scriitorului roman. Și a folosit acest stil pentru a compune epistole adresate unor autori decedați de mult timp, printre care mulți dintre cei care se vor regăsi în galeria de portrete amenajată de Federico în al său studiolo din palatul din Urbino. (În palatul din Gubbio, în studiolo puteau fi văzute picturi alegorice ale artelor liberale.)

Cel mai uimitor lucru în privința cărților din cele două studioli ale lui Federico — spre deosebire de cele din biblioteca sa — este că nu erau reale. La fel ca aproape tot ce se afla acolo, cărțile erau lucrate în lemn, cu intarsii complexe, prin care bucăți de lemn de culori diferite reprezentau diverse obiecte — adevărate picturi în lemn. Cabinetul, un loc în care te puteai re- trage pentru a contempla diferitele forme de artă de care se putea bucura un conducător renascentist, era el însuși un triumf al măiestriei artizanale44. Și nu doar cărțile, ci tot felul de obiecte și instrumente erau făcute cu intarsii, chiar și o oglindă. Printre ele se numărau și instrumente muzicale; studiolo servea și ca loc pentru spectacole de muzică de cameră. Lăuta ocupa un loc central, un instrument adaptat și numit după varianta sa arabă, oud.

Intarsiile erau uluitoare și pentru că foloseau tehnica relativ nouă a perspectivei centrale. Pictorii italieni erau acum capabili să redea profunzimea cu o precizie nemaiîntâlnită, realizându-și tablourile — cu ajutorul unui dispozitiv special — ca și cum le-ar vedea prin ochii privitorului. Una era să folosești perspectiva centrală într-o pictură (inclusiv în portretul lui Federico pictat de Piero della Francesca) și cu totul altceva să încerci așa ceva cu intarsii.

Și asta nu era tot. Deși tehnica perspectivei centrale presupunea de obicei că privitorul se află drept în fața tabloului, unii pictori începuseră să folosească tehnica în moduri mai complicate, astfel încât o imagine devenea clară doar atunci când privitorul adopta o poziție extremă; oricine se afla în fața tabloului ar fi văzut doar o imagine distorsionată. Această utilizare extremă a perspectivei, numită anamorfoză, se regăsea și ea în lucrătura în lemn din cabinetul lui Federico, unde a fost folosită pentru a reprezenta o lăută.

Toate aceste diverse forme de artă erau adunate în studiolo pentru a-l inspira pe Federico atunci când se retrăgea acolo după ce-și încheia afacerile de stat. În plus, acest spațiu ingenios construit servea și ca un imens dispozitiv de memorare, care-i amintea proprietarului său diferite forme de artă și personaje artistice, precum și maxime memorabile, care erau afișate, tot prin intarsii, în locuri proeminente. Teoreticienii memoriei concepuseră de mult timp așa-numitele teatre ale memoriei, spații care i-ar ajuta pe oratori să-și amintească discursuri lungi, împărțindu-le în bucăți mai mici și asociind aceste bucăți cu anumite caracteristici memorabile ale unui spațiu interior, cum ar fi coloanele sau cornișele. Cu timpul, aceste teatre ale memoriei au devenit instrumente mai elaborate pentru organizarea, stocarea și accesarea a tot felul de informații, predecesori îndepărtați ai stocării digitale45.

Cabinetul lui Federico îi servea acestuia drept un asemenea dispozitiv extern de memorare, un mecanism de stocare și recuperare pentru o nouă gamă de cunoștințe.

*

Biblioteca de la curtea lui Carol cel Mare, scriptoriul benedictin, universitățile din secolul al XII-lea și, în cele din urmă, cabinetul italian (studiolo): fiecare dintre aceste instituții a întruchipat moduri diferite de conservare, reproducere și extindere a cunoștințelor, însă fiecare a avut și un alt scop și, prin urmare, o strategie diferită de reînviere a trecutului. Erau complementare, fiecare dintre ele acordând prioritate unor texte și modalități de cunoaștere diferite în cadrul creștinismului. Acest context a însemnat lucruri diferite pentru fiecare dintre ele, permițându-le să înțeleagă trecutul precreștin în moduri diverse. Cele trei valuri de reînvieri prin împrumuturi — trei renașteri — au reușit să păstreze și să importe un număr din ce în ce mai mare de texte din Antichitate. Faptul că aceste renașteri au avut loc arată că niște europeni atât de diferiți precum Carol cel Mare, Hildegard și Federico au simțit că ceva din trecut se pierduse și trebuia recuperat din altă parte. Cu toții se considerau niște întârziați, privind înapoi la ceea ce se pierduse și încercând o restaurare.

În cabinetul lui Federico nu se aflau doar cărți, picturi și instrumente mu- zicale, o tablă de șah (joc importat din Arabia) și un model sferic al cerului, ci și reprezentarea unui astrolab, instrument folosit în navigație. Iar el nu știa că acel dispozitiv discret, imortalizat în lemn (ca toate celelalte lucruri din studiolo), îi va purta curând pe exploratori în jurul capului sudic al Africii și dincolo de Atlantic, făcând astfel ca lumea să treacă printr-o nouă transformare.


37.     Marcello Simonetta, The Montefeltro Conspiracy: A Renaissance Mystery Decoded (New York: Doubleday, 2008).
38.    Leah R. Clark, „Collecting, Exchange, and Sociability in the Renaissance Studiolo“, Journal of the History of Collections 25, nr. 2 (2013): 171–184.
39.    Marcello Simonetta (ed.), Federico da Montefeltro and His Library (Milano: Vatican City, 2007), p. 33.
40.    Jan Lauts și Irmlind Luise Herzner, Federico da Montefeltro, Herzog von Urbino (München: Deutscher Kunstverlag, 2001).
41.   James Turner, Philology: The Forgotten Origins of the Modern Humanities (Princeton: Princeton University Press, 2014).
42.     Bod, A New History of the Humanities, pp. 146 și urm.
43.     R.W. Southern și alții au folosit sintagma „umanism scolastic“ pentru a descrie utilizarea textelor clasice în timpul renașterii din secolul al XII-lea în școlile-catedrale și universități. R.W. Southern, Scholastic Humanism and the Unification of Europe, vol. 1: Foundations (Oxford: Blackwell, 1995).
44.     Robert Kirkbridge, Architecture and Memory: The Renaissance Studioli of Federico de Montefeltro (New York: Columbia University Press, 2008).
45.    Frances Yates, The Art of Memory (Londra: Routledge, 1966).

 

Cultura. Surprinzătoarele conexiuni și influențe dintre civilizații, de Martin Puchner, Ed. Trei, 2024, trad. Radu Șorop

Scrie un comentariu

Anuleaza

Abonează-te la

Newsletter