„Transnistria. Istoria unei familii între Est și Vest (1941-1981), de Marta Caraion (fragment)

Vă invităm să citiți un fragment din volumul Transnistria. Istoria unei familii între Est și Vest, 1941-1981 de Marta Caraion, traducere din limba franceză de Nicolae Constantinescu, publicat la Editura Polirom.

Între a doua jumătate a lui octombrie 1941 și începutul primăverii lui 1942, populația evreiască a Odessei este exterminată de forțele armate române. Printre puținii supraviețuitori se numără Sprința și Valentina Berman, mamă și fiică. Trimise în Transnistria alături de alte zeci de mii de evrei, ele reușesc aproape miraculos să scape cu viață din iadul deportării și să revină în România în 1944. Între timp însă, soțul Sprinței și tatăl Valentinei, deportat și el, a fost împușcat undeva pe malul Bugului, pe marginea unei gropi comune. Din 1958 până în 1963, Valentina va sta la închisoare, condamnată pentru că dactilografiase poeme ostile noului regim ale lui Ion Caraion, iubitul ei, care îi va deveni soț. În 1986, la cinci ani după ce au primit azil politic în Elveția, scriitorul se stinge din viață, iar Valentina, la cererea lui Ion Solacolu, jurnalist al exilului românesc, începe să-și povestească existența. Într-un moment în care umbra războiului se întinde iar peste Europa, cartea Martei Caraion – nimeni alta decât fiica Valentinei și nepoata Sprinței – prezintă și analizează cu minuție și luciditate faptele cuprinse în această mărturie tulburătoare: „Am depliat o povestire din secolul XX, i-am desfăcut fiecare pliu de la est la vest: în momentul în care Ucraina explodează, redeschizând larg rănile vechi, și când locurile unor tragedii redevin incandescente, mi s-a părut necesar să fac asta”.

„Mărturie prețioasă, în consecință, a unui episod precis al Holocaustului: despre acel marș, care pornește de la Odessa la sfârșitul lui octombrie 1941 și îi poartă pe cei 30.000 de evrei spre o groapă comună de pe malul Bugului, pe o distanță de 200 de kilometri, într-o toamnă foarte rece, nu există relatări, deoarece n-au existat supraviețuitori, iar martorii și jandarmii însărcinați cu deportările n-au prea fost dispuși să facă destăinuiri. Nenumărate relatări ale unor marșuri similare se contopesc în tabloul imaginar și nediferențiat al marelui convoi al evreilor din război. A ne concentra asupra acestui marș și asupra acestei relatări, adică asupra experienței particulare a unui individ, la scara a ceea ce vede și știe el, ținând cont de limitările sale și de puterea sa de a surprinde fragmente de realitate vie, înseamnă a recunoaște locurilor, situațiilor, grupurilor, persoanelor, obiectelor existența proprie, comparabilă cu celelalte și totodată distinctă de ele.”

Născută la București, Marta CARAION a ajuns în Elveția în 1981, la vârsta de 14 ani, împreună cu părinții ei, fugind de dictatura comunistă din România. Este profesoară de literatură franceză la Universitatea din Lausanne. Specialistă în secolul al XIX-lea, se interesează îndeosebi de legăturile dintre literatură și fotografie, de raporturile dintre arte, științe și industrie. De mai mulți ani studiază relațiile dintre literatură și cultura materială, istoria și memoria obiectelor în textele literare. Alte lucrări publicate: Pour fixer la trace. Photographie, littérature et voyage au milieu du XIXe siècle (Droz, 2003); „Les Philosophes de la vapeur et des allumettes chimiques.” Littérature, sciences et industrie en 1855 (Droz, 2008); Comment la littérature pense les objets. Théorie littéraire de la culture matérielle (Champ Vallon, 2020); Écrire les choses. Littérature et culture matérielle 1830-2020 (coeditoare, Champ Vallon, 2025).

Transnistria. Istoria unei familii între Est și Vest, 1941-1981 de Marta Caraion 
(fragment)

Oare cum se declanşează mecanismul mental care iniţiază hotărârea de a părăsi totul, locurile, oamenii şi lucrurile, această alegere radicală a abandonării, a rupturii? De ce se activează această alarmă de urgență la indivizi izolaţi sau în anumite familii, conferindu‑le energia, nebunia migratoare, pe când la alţii aceeași alarmă încremeneşte în inerţie şi stupoare?

Membrii familiei Berman pleacă. Poate fiindcă sunt obişnuiţi s‑o facă. Pentru că au lucrul acesta înscris în genele lor. S‑au tot deplasat. Au instinctul ancestral al fugii, o cultură a exilului. Când ajunge la putere statul naţional‑legionar, în toamna lui 1940, ei aleg să fugă din Bucureşti, sperând să se pună la adăpost de pericol.

Patru decenii mai târziu, la 5 august 1981, generaţia următoare, configurată în mod identic – un cuplu şi singura lor fiică –, renunţă la viaţa dinainte ca să plece din Bucureşti, unde lasă totul, şi să meargă întâi la Paris, apoi în Elveţia, unde primesc azil politic, statutul de refugiaţi şi paşaportul albastru al apatrizilor. Valentina trăieşte această nouă dezrădăcinare în modul reminiscenţei şi al reflexului condiţionat. A fugit în 1940 de fascism. În 1981, fuge de dictatura comunistă. Avea 13 ani în 1940; un an mai târziu, la 14 ani, va fi deportată; eu aveam 14 ani în 1981. În spatele ei, în spatele nostru, rămâne Sprinţa, eroina plecării precedente, bătrână, infirmă, obosită, dar cu aceeaşi convingere fermă că este essential să ştii să‑ţi schimbi existenţa atunci când cea pe care o înduri pune în pericol individul. Ea își susţine fiica – mama mea – şi ginerele în egoismul deciziei lor; ei o lasă singură să moară; ea acceptă să se retragă din joc şi se stinge într‑adevăr câteva luni mai târziu; în fața ușii ei, prezenţa unui poliţist descurajează vizitele. Povestea se repetă în variante familiale care reiterează mişcări psihice similare, scheme rodate de răspuns la agresiunile lumii.

În toamna lui 1940, în timp ce fiecare zi aduce interdicţii noi care urmăresc să‑i excludă pe evrei din orice formă de existenţă socială şi profesională, soţii Berman îşi pregătesc plecarea în secret, temându‑se de represalii şi spolieri. Se echipează pentru iarnă, cumpără încălţăminte solidă, paltoane, galoşi de cauciuc care se încalţă peste cizmele de piele pentru a te proteja de ploaie (şi care vor fi, ei încă nu ştiu asta, accesoriile eroice ale deportării lor – asigurând posibilitatea fizică vitală de a înainta prin noroi în timpul marşului forţat); iau cu ei perne, cuverturi, cearşafuri; îşi dau seama vag că nu se îndreaptă spre abundență.

Hotărârea de a pleca este un proces intelectual şi emoţional care postulează despărţirea ca benefică sau preferabilă. Este şi adevărul banal al gestionării lucrurilor şi al deplasării corpurilor, realitatea practică a plecării, a călătoriei şi a sosirii undeva, care este un loc precis, determinat material, unde urmează stabilirea. Dar nimic din toate astea – nici organizarea efectivă a exilului, în gesturile ei ținând de viaţa materială, nici furtuna de gânduri şi de emoţii pe care o provoacă – nu se poate exercita în mod liber. Autorităţile opresive impun comportamentul migrantului, emigrantului, fugarului, refugiatului, exilatului sau cum vrem să‑l numim pe acel om curajos care pleacă. În 1940, ca şi în 1981, familia trebuie să aibă mare grijă ca nu cumva să trezească bănuieli, să se comporte ca şi cum n‑ar pleca, să plece ca şi cum nu s‑ar întâmpla nimic, având grijă să nu ofteze prea tare. Mecanismul psihologic de acceptare interioară a plecării trebuie atunci să se acomodeze cu o renunţare în plus, şi mai dureroasă: este interzis să‑ţi iei rămas‑bun, poate cu excepția câtorva fiinţe în care ai o încredere oarbă (chiar şi aşa, e mai bine să te abţii, căci ele pot începe să plângă şi asta ar putea să se observe). În 1981, la Bucureşti, ei pur şi simplu nu şi‑au luat rămas‑bun de la nimeni – şi spun ei deoarece, pentru a respecta acea regulă absolută a ocultării, părinţii mă ţinuseră departe de hotărârea lor, nu ştiam că eram pe cale să plec pentru totdeauna şi nu riscam să trădez din exces emoţional. Astfel, secretul împiedică în mod considerabil organizarea eficientă a aspectelor concrete ale exilului: nu‑ţi poţi lua cu tine mobila ca şi cum nu s‑ar întâmpla nimic; nu fugi încărcat. Atunci, în acel august, aveam pe noi hainele de vară, iar eu luasem cu mine volumul al doilea din Pe aripile vântului; nimic care să semene cu o amintire.

Transnistria. Istoria unei familii între Est și Vest, 1941-1981 de Marta Caraion, Ed. Polirom, 2025, trad. rom. Nicolae Constantinescu