„Băcănia Rai și Pământ” de James McBride (fragment)

„Povestea lui McBride este o minunată odă închinată umanității.“ – Time Magazine

În 1972, când muncitorii din Pottstown, Pennsylvania, săpau fundațiile pentru o nouă construcție, ultimul lucru pe care se așteptau să-l găsească era un schelet în fundul unui puț. Al cui era, cum ajunsese acolo, în cartierul dărăpănat în care imigranții evrei și afro-americani trăiau alături și împărtășeau ambiții și necazuri, era o taină. Dealul Găinilor e locul unde locuiesc Moshe și Chona Ludlow și unde se află magazinul lor, Băcănia Rai și Pământ. Când angajații statului vin în căutarea lui Dodo, băiatul surd iubit de toată comunitatea, vrând să-l interneze într-un azil, Chona și Nate Timblin, liderul neoficial al comunității de culoare de pe Dealul Găinilor, încearcă împreună să-l apere pe băiat. Odată cu poveștile acestor personaje, capătă contur și lupta oamenilor de culoare care trăiesc la periferia Americii albe și creștine. Dezvăluind cele petrecute de-a lungul timpului pe Dealul Găinilor, McBride ne arată cum, chiar și în vremuri întunecate, iubirea și comunitatea – raiul și pământul – sunt cele care ne susțin.

„McBride scrie despre rănile adânci ale americanilor cu dragoste, cu furie, animat de un spirit care zboară precum un șoim, în cercuri largi, purtat de vânturile nevăzute ale istoriei.“ - Ethan Hawke

„De fiecare dată când citesc una dintre cărțile lui, mă gândesc: «Asta e cea mai bună carte a lui». Nu. ACEASTA e cea mai bună carte a lui.“ - Ann Patchett

„Cu povestea lui, McBride surprinde o țară aflată în iureșul schimbării, văzută prin ochii nou-veniților și ai celor ce-au fost cândva sclavi. Prin această evocare, el ne oferă un memento profund: în ciuda aparentei lipse de șanse, iubirea și sprijinul aproapelui ne pot salva.“ - The New York Times Book Review

„Un portret bogat, atent conturat, al unei comunități de afro-americani și imigranți evrei din perioada Marii Depresiuni, care trăiesc, iubesc, se luptă și, bineînțeles, muncesc.“ - The Boston Globe

James McBride (n. 1957) este scriitor, muzician și scenarist. În 1996 a publicat un volum de memorii, The Color of Water. A Black Man’s Tribute to His White Mother, în care-și povestește copilăria petrecută în sânul unei familii sărace de afro-americani, condusă cu mână de fier de o mamă evreică, care se convertește la creștinism. Cartea a rezistat doi ani în topurile de vânzări The New York Times și a vândut peste 2 milioane de exemplare. Romanul lui din 2002, Miracle at St. Anna, a fost ecranizat în 2008, în regia lui Spike Lee. Un alt roman, publicat în 2013, The Good Lord Bird (Pasărea Bunului Dumnezeu, Pandora M, 2015), a fost recompensat cu National Book Award. Cel mai recent, Băcănia Rai și Pământ (The Heaven & Earth Grocery Store, 2023), a creat o adevărată senzație în lumea literelor americane. James McBride cântă la saxofon și a făcut parte din formația Rock Bottom Remainders, alături de alți scriitori, printre care Stephen King, Amy Tan sau Barbara Kingsolver.

Băcănia Rai și Pământ de James McBride (fragment)

Și totuși, Moshe stăruia față de soția lui. 

— Chona, chiar trebuie să dai înainte cu sinagoga tot timpul? Cântatul rugăciunilor e treaba lui Pârțman — a lui Karl, mă rog. 

Ea nu-l lua în seamă. 

— Până și oamenii străzii de pe Dealul Găinilor știu ebraică mai bine ca Pârțman. Citește Cărțile lui Moise! 

Moshe se temea să-i povestească nevestei despre cele douăsprezece vise cu Moise. Socotea că visele lui sunt cumva profane, o superstiție moștenită din trecutul lui în România și simțea că soția lui născută în America n-o să fie de acord cu ele. L-ar fi corectat și el nu simțea nevoia de a fi corectat. Avea bani de acum. Era american. Plătea pentru magazinul ei, care, din punct de vedere financiar, era o gaură neagră. 

Pe măsură ce treceau lunile și evreii își continuau exodul de pe Dealul Găinilor, Moshe o tot bătea la cap pe soția lui cu mutarea. În centru sunt case mai bune, susținea el, iluminat mai bun, clienți mai bogați. Putem să deschidem acolo un magazin profitabil, a insistat. Chona, cu inima ușoară ca-ntotdeauna, a refuzat. 

— Avem vecini minunați, a zis. 

Până la urmă, Moshe i s-a destăinuit despre apariția norului negru. 

— A fost o explozie pe deal, undeva în spatele teatrului, după spectacolele lui Mickey Katz. Dansatorul formidabil a văzut-o și el. A zis că-i semn rău. Mă tem că s-ar putea să aibă dreptate. 

— Superstiții, a spus Chona disprețuitor, cu o fermitate care a încheiat discuția. 

Moshe n-a mai deschis subiectul. A dat uitării previziunea hasidului, a renunțat la ideea de a închide magazinul Chonei și a mers hotărât mai departe. De altfel, viața era bună. Profit scotea. La cele două teatre, umplea sălile chemând formații idiș pline de energie, trupe de teatru evreiești și orchestre de negri care cântau un jazz nebun și trepidant. Făcea eforturi să păstreze aparențele și să prevină alungarea lor din oraș, pentru că soția lui trimitea lunar scrisori către ziarul Mercury din Pottstown despre cauze evreiești și întâlniri sindicale. A scris până și o scrisoare furioasă în care protesta față de marșul anual al Ku Klux Klanului, în care a anunțat că știe exact cine e unul dintre conducătorii marșului. Poate fi recunoscut după mers, așa a spus. Asta era o scrisoare periculoasă, a afirmat solemn Moshe, și chiar s-au certat pe tema ei, pentru că șchiopătatul trădător îi aparținea doctorului orașului, Doc Roberts, care era bine conectat cu toți mahării din urbe. Ca să-i îmbuneze pe greii orașului și să mențină pacea, Moshe invita cam o dată pe lună diverse cârduri sinistre de coriste care erau pe placul prezbiterienilor albi ca brânza din înalta societate din Pottstown: Doamnele Colonialiste ale Americii, Clubul de Olărit din Pennsylvania, Cei Nouăsprezece Munteni ai căror Veri de Gradul Paișpe au debarcat de pe corabia Mayflower. Formațiile cu pricina erau niște ansambluri oribile, care sunau ca niște cucuvele. Moshe îi privea cu uimire pe americanii care dansau cu satisfacție poticnită pe gemetele și suspinele acelor caricaturi leșinate și behăitoare, ale căror ritmuri monotone de nani nani cădeau pe ringul de dans cu forța cutremurătoare a unor coji de alune aruncate în aer. Perechile se mișcau în cercuri triste, ținându-se de mână ca niște copii și dansând în tăcere. Femeile bocăneau în saboți de lemn, pe care nicio evreică care se respectă nu i-ar pune în picioare, iar bărbații lor afaceriști se bălăbăneau de colo colo cu jobene pe cap și papioane de pe vremea lui tata mare. Fiecare eveniment era întrerupt de discursuri înflăcărate despre fondatorul orașului, marele John Potts, al cărui portret atârna amenințător în toate clădirile administrative din oraș, mutra bătrânului privind pieziș peste umărul fiecărui cetățean al orașului, ca o stafie care face prezența. 

Astfel de gânduri îl făceau pe Moshe să se rușineze. Era un american de succes. Țara asta fusese bună cu el. Totuși, el credea în continuare în farmece și vrăjitorie și-n povestea stupidă cu seriile de doisprezece. „Asta-i o gândire învechită în vremuri noi“, și a spus, „și trebuie să mă schimb“. 

În 1935, la unsprezece ani după succesul inițial cu Mickey Katz, vărul Isaac i-a scris că își cumpărase un Packard nou nouț; pentru Moshe, asta a fost picătura care a umplut paharul. Într-o seară, după cină, la masa de bucătărie, a apucat taurul de coarne. 

— Nu mai avem de ce să locuim deasupra unei băcănii. Putem să avem casa noastră. Ne mutăm. 

— Unde? a întrebat Chona. 

— În centru, într-o casă nouă. O să deschidem și o băcănie nouă lângă ea. Am depus deja garanția la bancă. 

— Du-te și retrage-ți banii. 

— Refuz. 

— Atunci, distracție plăcută acolo, a zis Chona. O să vin să te vizitez din când în când. 

Stătea calmă la masă, iar pe chipul ei frumos se citea hotărârea. Și, din nou, iubirea lui pentru ea a fost prea puternică. Ideea de a-și parca Packardul baban în fața unei case goale, fără Chona lui, îl înspăimânta, așa că vehemența lui s-a risipit. 

— Chona, te rog. 

— Nu vreau casă în centru. Nu vreau magazin în centru. E mai simplu să locuiesc aici și să cobor la parter la treabă. Nu e mult de mers. 

— Dar evreii pleacă de pe Dealul Găinilor. 

— Mutatul la zece cvartale de aici se numește plecat? 

— Înțelegi ce vreau să spun. Să mergem unde sunt și ceilalți. Sunt poporul nostru. 

— Moshe, îmi place aici. În casa asta am crescut. Poștașul știe unde stau. 

Exasperat, Moshe a arătat cu degetul, pe fereastra de la bucătărie, către Pottstownul de sub ei. 

— Acolo, în vale, e America! Dar Chona a fost de neclintit. 

— America e aici. 

— Zona asta e săracă. Ceea ce noi nu suntem. E de negri. Ceea ce noi nu suntem. Nouă ne merge bine! 

— Pentru că servim, vezi? Asta facem noi. Asta spune Talmudul, că trebuie să servim. 

— Dar aici n-avem decât mușterii negri. 

— Și nu s-au cheltuit banii lor întotdeauna? 

— Nu asta e ideea. El ținea mâinile pe masă, făcute căuș în jurul unei cești de ceai. 

Chona a pus cu blândețe o mână pe brațul lui. 

— Nu vezi ce au ei, Moshe? Nu vezi binele din care se hrănesc? 

— Care bine? Despre ce vorbești? 

Ea a păstrat tăcerea un moment, apoi a spus calm, domol: 

— Îmi amintesc de Mickey Katz. Avea un cântăreț la mandolină căruia îi lipseau două degete. Țin minte că mă uitam la el cum cântă. Cânta pur și simplu minunat. Îți amintești? 

— Au fost atâtea spectacole de atunci și până acum… a mormăit el. 

— Dar despre Chick Webb ce spui? a ntrebat ea. Ți-a adus o avere. 

— Pentru un olog, Webb a fost scump, a zis Moshe. 

A zis-o ca pe o glumă, dar a simțit cum peste cameră a căzut ca un baros o liniște glacială. 

— Așa mă vezi tu pe mine? a spus ea încet. 

S-a ridicat de la masă și a plecat șchiopătând, apoi n-a mai vorbit cu el câteva zile bune. L-a iertat numai după ce Moshe i-a oferit în dar un volum din Șulhan Aruh, care explica pas cu pas cele șapte exigențe ale vieții de evreu: înțelepciunea, sfiala, frica de Dumnezeu, dragostea de adevăr, iubirea de oameni, bunul renume și disprețul banului. El i-a cerut iertare și ea a redevenit vechea Chona, care mărșăluia prin casă, proclamând veselă: „Bunătatea în cuget! Ce e viața fără bunătate în cuget? Am fost în oraș și am auzit pe o femeie zicând: «Vai, biata oloagă!». Și mi-am spus în sinea mea: cine e oloaga? Cea care se închină la un obiect sau cea care se închină la ceva mai presus?“. 
Astfel de discursuri contraziceau convingerea lui din ce în ce mai fermă că banii mai mulți îți asigurau o viață mai ușoară, dar le tolera, pentru că știa ce inimă are, una într-adevăr neprețuită. Așa că a păstrat tăcerea și au rămas în Dealul Găinilor.
 

Băcănia Rai și Pământ de James McBride, Ed. Trei, trad. rom. Cristian Ionescu, 2025, col. „Anansi. World Fiction”