Un roman intim despre puterea transformatoare a cuvântului scris și despre frumusețea de a încetini ritmul pentru a ne reconecta cu oamenii pe care îi iubim.
Carte publicată în peste 40 de țări. Peste 1 milion de exemoplare vândute
Sybil Van Antwerp a recurs toată viața la scrisori pentru a înțelege lumea și locul pe care-l ocupă ea însăși în aceasta. În majoritatea dimineților, în jurul orei 10.30, se așază să scrie – fratelui ei, celei mai bune prietene, decanei facultății care nu-i permite să audieze un curs la care își dorește cu disperare să participe, lui Joan Didion și Larry McMurtry, ca să le spună ce părere are despre ultimele lor cărți, precum și unei persoane căreia i se adresează des, dar nu-i trimite niciodată scrisoarea.
Sybil se așteaptă ca lumea ei să continue așa cum a fost întotdeauna; ca mamă, bunică, soție, femeie divorțată, juristă distinsă, nu a avut prea mult răgaz pentru introspecție. Dar când mesajele de la o persoană cu care i s-a încrucișat drumul la un moment dat o obligă să examineze una dintre cele mai dureroase perioade din trecutul său, își dă seama că nu poate merge mai departe până nu găsește puterea de a ierta.
Corespondenta este un roman-bijuterie despre alinarea adusă de literatură și de relația cu oameni pe care s-ar putea să nu-i întâlnim niciodată față în față. Viața epistolară a lui Sybil Van Antwerp poate fi „ceva foarte mic“, dar Sybil s-ar putea să fie unul dintre cele mai memorabile personaje cu care vă veți intersecta vreodată.
„Corespondenta este o încântare: un roman melancolic fără a fi sentimental, cald fără a fi confortabil, plin de umor fără a fi prostesc... O odă adusă unei forme de artă pe cale de dispariție și dovada că niciodată nu este prea târziu pentru a face o schimbare.“ The Times
„Seducător, captivant și profund emoționant, romanul Virginiei Evans explorează modul în care alegerile și relațiile de zi cu zi modelează o viață, demonstrând că la orice vârstă este posibil să creezi noi legături, să-ți repar greșelile sau chiar să te îndrăgostești.” Booklist
„Roman subtil, realizat cu finețe, Corespondenta este portretul unei vieți mărunte în expansiune. Virginia Evans ne arată cum o femeie se schimbă într-un moment în care schimbarea părea imposibilă. Această schimbare, la fel ca acest roman, se dovedește a fi un motiv de sărbătoare.“ Ann Patchett
„Corespondenta este pe rând o carte amuzantă, emoționantă și, în cele din urmă, o desfătare pentru cititor. Acest roman emoționant își dezvăluie adevărurile, scrisoare după scrisoare, completând o imagine complexă și memorabilă a vieții unei femei. Întocmai ca o scrisoare scrisă de mână, în cel mai bun sens al cuvântului, Corespondenta este o carte menită să fie savurată.“ Charmaine Wilkerson
„Virginia Evans, o autoare de un talent remarcabil, a scris un roman al conexiunii și al curajului, vibrant și bogat. Scrisorile sunt atât de savuros redactate, încât viața lui Sybil în sine devine o operă de artă.“ Adriana Trigiani
„Acest roman este o bucurie completă și absolută.“ Ann Napolitano
VIRGINIA EVANS este originară de pe Coasta de Est a Statelor Unite. A urmat cursurile Universității James Madison din Virginia, unde a obținut licența în literatură engleză, și ale Trinity College din Dublin, Irlanda, unde și-a susținut masteratul în filosofie și în scriere creativă. În prezent locuiește în Winston-Salem, Carolina de Nord, împreună cu soțul său, cei doi copii și labradorul ei roșcat, Brigid.
Corespondenta de Virginia Evans
(fragment)
Doamnei Joan Didion
30 E. 71st St. #5A
New York, NY 10021 14 noiembrie 2012
Dragă Joan,Îți mulțumesc pentru scrisoare, care a sosit într‑adevăr așa cum planificaseși, pe 7 noiembrie. Mi‑a făcut mare plăcere că ai ținut minte. M‑ai întrebat când s‑a prăpădit Gilbert, și în iulie trecut s‑au împlinit treizeci și nouă de ani. Ar fi împlinit nouă ani pe 7 noiembrie în anul acela. Știi, a trebuit să mă așez și să socotesc de la capăt, și asta m‑a făcut să mă simt prost. Simt că e ceva ce‑ar trebui să știu pe de rost și că e necuviincios să nu știu. Un alt mod de a mă pedepsi singură în restul timpului.
Ca să răspund la a doua întrebare, mai complexă, am tot chibzuit aproape o săptămână. Ce sentimente am acum în această privință?
O parte a răspunsului este că Gilbert nu m‑a părăsit niciodată și că împrejurările morții lui nu s‑au estompat absolut deloc, iar odată cu înaintarea în vârstă mi se pare atât de ciudat că majoritatea oamenilor cu care intru în contact nu au nici cea mai mică idee că el a trăit vreodată. L‑am avut o perioadă cu mult mai scurtă decât cea în care am trăit fără el, și totuși prezența lui este enormă, chiar dacă o țin pentru mine. E ca și cum aș fi înghițit un balon cu aer cald, dar încerc să nu las să scape nimic.
Există o reprezentare a vieții despre care tot auzim. Oamenii spun: „O, vine și vremea bună după vremea rea“. Știi la ce mă refer, nu? Când cineva are necazuri, spune că „o să vină și vremea bună“. Sau când o tânără mamă abia a născut și, în nopțile acelea nedormite, o femeie mai în vârstă o alină cu ideea că va trece, că durează numai un anotimp – o iarnă, presupun? (mai curând anotimpul uraganelor!) – după care va ieși soarele. Am o problemă cu asta. Există, prin definiție, patru anotimpuri care se repetă după un tipar clar de la un an la altul. Cum viața omenească nu are un astfel de ritm, trebuie să mă gândesc că, atunci când vine vorba de vreme și de anotimpuri, cu toții avem parte de un set complet. Ne naștem și creștem primăvara. Trăim perioada aceea minunată, interesantă, plină de viață de la douăzeci, treizeci, patruzeci de ani vara. Ne găsim locul în noi înșine toamna, vremea aceea răcoroasă, dar nu rece, bogată și aromată. Și iarna îmbătrânim (brutal) și murim. Un rând de anotimpuri de fiecare, asta în cazul în care ciclul nu este oprit brusc, ca în cazul lui Gill și al Quintanei Roo. Conform acestui calendar, am putea spune că John al tău a prins toamna. Mama mea a murit în vara ei.
Dar eu văd viața mai curând ca pe un drum lung pe care‑l străbatem într‑o singură direcție. O plimbare singuratică prin sălbăticia dealurilor și a vântului. Munți. Zăpadă. Și uneori apare cineva care merge lângă tine o vreme, și uneori (aici vreau să ajung), uneori vezi în depărtare niște lumini și‑ți crește inima, o casă izolată sau poate un sat, și faci popas acolo și intri la căldură. Poate că primești o cină caldă și rămâi peste noapte sau poate că stai acolo câțiva ani. Am făcut un asemenea popas când copiii erau mici, chiar înainte ca Gilbert să moară, iar Daan și cu mine eram fericiți, chiar dacă pe atunci nu știam că e vorba de fericire, deoarece o simțeam ca pe un amestec de agitație și epuizare, și stres financiar, și neîncredere în forțele noastre. Dar moartea lui Gilbert m‑a propulsat instantaneu pe cea mai singuratică și mai urâtă porțiune de drum, și aceea e jalea care‑ți zdrobește oasele. Nu spun că n‑am mai reușit să mă pun la adăpost de câteva ori de‑a lungul vieții; am reușit. Și, desigur, îi am pe ceilalți copii, care sunt o bucurie și o mângâiere. Mi‑ar plăcea să spun că au fost de ajuns, dar nu erau de ajuns, și aceasta e o altă cale a durerii; oricum, ideea este că m‑am săturat de oamenii care vorbesc despre vreme și anotimpuri de parcă ai putea să fii sigur că după trei luni de iarnă vor veni trei luni de vară și din nou la fel. Nu e așa. Porțiunile de drum pe creastă, în bătaia vântului aprig, sunt mult mai des întâlnite decât popasurile confortabile, și nu încercăm noi mereu să ne întoarcem la vremurile mai fericite? Cred că ăsta e sentimentul pe care‑l am în privința lui Gill. Mi‑am petrecut viața încercând să mă întorc la momentele în care îl aveam, deși știu că nu pot.
Poate că mă întrebi cum se estompează durerea cu trecerea timpului în parte din bunătate și în parte dintr‑o perspectivă de autoconservare, și pe bună dreptate, vrând să știi la ce să te aștepți în situația ta. Poate că la citirea acestor rânduri îți va plăcea să crezi că te vei descurca mai bine decât mine – și poate că vei reuși. În orice caz, după tot acest timp mi‑aș dori să pot spune că e mai ușor, dar nu e. Am totuși intervale mai lungi în care nu mă gândesc la Gilbert, și presupun că asta e o ușurare. Dar în această perioadă a anului, cu copacii dezgoliți și frunzele adunându‑se în mormane, cu cerul de un gri nesfârșit, porțiunea de timp de acum până la sărbători este odioasă. Îmi țin respirația și aștept luna ianuarie. Abia dacă pun vreun ornament. Câteva luminițe la fereastră, numai de atât sunt în stare.
Dă‑mi de știre ce mai faci, ce mai scrii și cum te simți, ce gânduri ai, orice – când ai timp. Abia aștept următoarea ta scrisoare.
Cu cele mai afectuoase salutări,
Sybil
Corespondenta de Virginia Evans, Ed. Litera, 2026, trad. rom. Andreea Năstase, Colecția Folio
Scrie un comentariu