„Mereu cu gândul la ea”, de Jean‑Baptiste Andrea (fragment)

PRIX GONCOURT 2023

În marele joc al destinului, Mimo a tras cărți proaste. Născut sărac, intră ucenic la un tăietor în piatră brutal și alcoolic. Însă se dovedește a fi înzestrat cu un mare talent de sculptor. Viola, în schimb, este moștenitoarea unei familii de vază și toate zânele s-au aplecat asupra leagănului ei la naștere. Însă are prea multă ambiție ca să se resemneze cu locul ce i-a fost atribuit.

Ei doi nu ar fi trebuit să se întâlnească niciodată. Și totuși, la scurtă vreme după ce se cunosc, jură să nu se mai despartă. Viola și Mimo nu pot nici să trăiască împreună, nici să stea departe unul de celălalt. Legați de o atracție statornică, îndură anii de teroare când Italia alunecă spre fascism. Mimo își ia revanșa asupra sorții, dar la ce-i folosește gloria dacă trebuie să o piardă pe Viola?

Un roman strălucitor, debordând de grație și de frumusețe.

„Mereu cu gândul la ea surprinde și cucerește. Suntem în plin roman din secolul al XIX-lea, există ceva din Dumas și din Stendhal în Jean-Baptiste Andrea, există ceva din Edmond Dantès și din Julien Sorel în Michelangelo Vitaliani.“ Revue des Deux Mondes

„Acest roman de dragoste ne învăluie într-o atmosferă asemănătoare cu a romanelor cavalerești, din vremea iubirii curtenești, într-o ambianță aproape feerică, oferindu-ne o intrigă plină de răsturnări de situație și de personaje pitorești și cufundându-ne totodată într-o perioadă sumbră din istoria Italiei, suficient de tumultuoasă încât să ne dezvăluie măreția și slăbiciunea sufletului omenesc.“ Franceinfo

„Trebuie să citiți urgent această saga atipică, de un farmec nebun, în care întunericul unei epoci – ascensiunea fascismului – nu poate stinge lumina ce le însuflețește pe cele două personaje principale, de care nu am vrea să ne mai despărțim.“ Le Parisien

Născut în 1971, Jean-Baptiste Andrea este un scriitor, scenarist și regizor francez, distins în 2023 cu Prix Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franța. Prima parte a carierei și-a dedicat-o cinematografiei. Apoi, în 2017, Sophie de Sivry de la L’Iconoclaste a decis să-i publice romanul de debut, Regina mea (Editura Trei, 2018), distins cu Prix Femina des Lycéens și Prix du premier roman. Au urmat Cent millions d'années et un jour (2019), Des diables et des saints (2021) și Mereu cu gândul la ea (2023), toate apărute la L'Iconoclaste, cu vânzări de peste 600 000 de exemplare în Franța și traduse în 26 de limbi. Lucrările sale, renumite pentru puterea narativă și emoțională, abordează teme precum copilăria, prietenia, arta, dragostea și pierderea.

Mereu cu gândul la ea, de Jean‑Baptiste Andrea (fragment)

Atelierul de tăiat marmura, un hangar acoperit cu ta­blă ondulată, era lipit de zidul din spate al clădirii principale. Când am ajuns acolo, fierăstraiele se învâr­teau deja. Nimeni nu m‑a băgat în seamă. Am dat o mână de ajutor ici și colo, transformându‑mă curând, la fel ca restul de șase angajați, într‑o arătare acoperită cu pulbere de marmură. Să vorbești într‑un asemenea vacarm era imposibil, puteai s‑o faci doar când muncitorii se opreau să fumeze, așezați pe un bloc de piatră, cu coatele pe ge­nunchi și privirea în gol. Un tip sfrijit, care părea să joace rolul șefului și care răspundea la numele de Maurizio, mi‑a întins o Toscano. Am aprins‑o cu gestul unui cunos­cător — nu fumasem în viața mea — și mi‑am înghițit tusea în timp ce ochii mi se umpleau de lacrimi. Maurizio mi‑a aruncat o privire ironică, lipsită totuși de răutate. El nu se mulțumea să fumeze, el respira fumul maroniu, îl inhala imediat ce‑i ieșea din gură, ceea ce‑i permitea să fumeze de două sau trei ori aceeași țigară. Tutunul și pulberea de marmură îi căptușeau limba, dinții, barba și, negreșit, tot corpul pe dinăuntru cu o crustă gălbuie. Am făcut o chestiune de onoare din a termina prima mea Toscano, pe care m‑am dus imediat s‑o vomit afară.

Nu l‑am văzut pe Metti toată ziua, de fapt, toată săptă­mâna. Mâncam cu toții la comun în fostul refectoriu — clă­direa principală fusese palat, apoi mănăstire, fusese abando­nată, devenise hambar, iar acum servea drept atelier pentru Filippo Metti. Primul etaj al aripii nordice era ocupat de ate­lierul de sculptură propriu‑zis, unde lucra elita sculptorilor florentini. Metti se numărase printre cei mai proeminenți artiști ai orașului, până când își uitase brațul într‑o explozie la Caporetto. Și asta chiar așa se întâmplase. Un obuz oprise asaltul pe care‑l conducea Metti, obligându‑i trupa să bată în retragere sub o furtună de bulgări de pământ. Ajuns la adăpost, Metti anunțase: „Am scăpat ca prin urechile acu­lui, s‑ar fi putut termina mult mai prost“, până când un soldat îl întrebase unde îi dispăruse brațul.

Atelierul de tăiat marmura era iadul, cala unei nave, cea mai ingrată muncă. Redimensionam și ajustam mar­mura destinată fațadelor. Uneori, degroșam blocurile pentru sculptori, dacă operațiunea nu fusese efectuată la carieră. Metti tocmai obținuse unul dintre cele mai grozave contracte din regiune — renovarea unei părți din Duomo. Era atât de mult de muncă, încât ajunsese să angajeze străini. În refectoriu exista o diferență fla­grantă între elită, sculptorii veseli, pe care nu‑i dezgusta o bătaie cu mâncare, și „cei de la tăiat“, pudrați cu alb din cap până‑n picioare, aplecați în tăcere peste farfuriile lor. Oricât de aroganți ar fi fost sculptorii, și erau, nu ne căutau pricină. Atelierul de tăiat era adăpostul unor tipi cu adevărat duri, recidiviști vechi, dezertori, ambuscați, tot ce oamenii considerau lașități mărunte, care totuși cereau mare curaj pentru a trăi cu ele.

În prima săptămână, am reușit să capăt un timbru. I‑am scris lui Alineat (pe adresa maică‑sii, îmi imaginam că altfel Zio ar pune laba pe scrisoarea mea) și în același plic am strecurat și o scrisoare pentru Viola. În fiecare dimineață, deschideam ochii, cu stomacul ghem de îngrijorare, spre o lume în care nu știam dacă cea mai bună prietenă a mea se mai află. Am devenit mag, că­utând în decursul zilei mii de semne prevestitoare, in­ventându‑le la nevoie. Trei corbi pe hornul ăla înseamnă că ea se simte rău. Dacă reușesc să urc scara asta fără să respir până pe palier, o să scape cu viață. Seara, după cină, hoinăream pe malul nămolos, îmbătându‑mă cu izul de noroi și cu aerul rece, fascinat de reflexiile lunii pe cam­panila lui Giotto, ce se înălța dincolo de apă. N‑am tra­versat nici măcar o dată podul, pentru că mă simțeam nedemn de atâta eleganță, pentru că nu voiam să dau peste vreo operă a lui Fra Angelico fără ca și Viola s‑o vadă. Se mai spunea, de asemenea, că unele străzi sunt nesigure, că sunt unii de‑ți taie beregata pentru nimica toată.

La o săptămână după sosirea mea, a reapărut Metti. Din partea opusă a curții i‑am recunoscut mersul.

— Vasăzică ai rămas, a observat când m‑am repezit îna­intea lui.

— Da, maestre. Voiam să vă întreb… De ce lucrez la atelierul de tăiat?

— Fiindcă am nevoie de oameni acolo și unchiul tău mi‑a spus că ești un ucenic priceput la genul ăsta de muncă.

— Dar eu sunt sculptor.

Și‑a pus pumnul stâng în șold.

— Nu mă îndoiesc. Numai că, vezi tu, lucrez la proiecte importante, aici, nu la decorarea vreunei case de la țară. Dacă muncești bine, îți promit că o să poți lua lecții cu ucenicii mei și, dacă te descurci, o să avansezi. Haide, șterge‑o!

A început iar să dea roată grupului statuar pe care‑l studia în mijlocul curții, un Sfânt Francisc cu privire blândă. Cu ochii în pământ, m‑am întors în atelier și la viața mea de spectru. Tovarășii mei îmi arătau un oare­care respect. Cred că, în secret, mă apreciau că puneam umărul la treabă în ciuda înălțimii mele. Ba încă făceam o chestiune de onoare din a participa la cele mai grele sarcini. Iar ei îmi ofereau în schimb pahare cu bere, țigări, toate deliciile interzise de care nu mă atinsesem niciodată până atunci. Și timbre, cea mai prețioasă monedă pentru mine în vremurile acelea.

La douăsprezece zile după sosirea mea, am primit o scrisoare de la Alineat. M‑a ars în buzunar până la prima pauză, cea de la ora zece, când am putut în sfârșit să o deschid, stând în pragul atelierului, scăldat de una dintre rarele raze de soare.

Dragă Mimo

Nu prea‑s noutăți p‑aci. Alberto e la fel de tâmpit și Anna la fel de frumoasă. Ni‑i dor de tine. Nicio veste despre Viola, nici măcar servitorii nu știe mare lucru. Unu zice că‑i moartă, altu cică nu. Îți dau de știre îndată ce aflu ceva. Prietenul tău, Vittorio.

PS: Emanuele zice că speră să te‑ntorci curând fiincă nu‑i la fel fără tine.

M‑am decis să scriu familiei Orsini — așa mi‑am petrecut toată seara, așternând pe hârtie o rugăminte po­liticoasă cu cel mai frumos scris al meu, explicându‑le că studiez într‑un atelier faimos din Florența, întrebându‑i dacă ar putea, vă implor, fie‑vă milă, să‑mi dea vești despre Viola. Am rupt scrisoarea, am luat‑o de la capăt și am înlocuit Viola cu „Domnișoara Orsini“.

A doua zi, fierăstrăul electric, una dintre mândriile atelierului, s‑a stricat. Până avea să fie reparat, băieții au scos un fierăstrău vechi cu cadru și a trebuit să tăiem mar­mura manual. Statura mea a devenit o problemă, fiindcă unele blocuri erau mai înalte decât mine. M‑am străduit să ajut la transportarea lor și la curățat, dar de multe ori mă pomeneam rătăcind prin curte, unde statuile gata de livrare stăteau alături de operele aduse pentru restaurare. Am dat iar de Metti în fața statuii Sfântului Francisc. Un tânăr cu o pânză roșie înnodată la gât și cu șorț albastru tocmai așezase două păsări de piatră la picioarele sfântu­lui. Metti mi‑a făcut semn să mă apropii.

— Uită‑te la păsările astea sculptate de Neri. Neri o să fie curând calfă, îi îndrumă pe ucenicii din atelier. Ce crezi despre ele?

— Sunt foarte frumoase, maestre.

Neri s‑a încruntat ușor, întrebându‑se dacă ar trebui să ia părerea unui tăietor — oricare‑ar fi fost aceasta — drept o insultă. A ridicat din umeri și s‑a hotărât să ac­cepte complimentul, chiar dacă n‑avea nicio valoare. Metti l‑a bătut prietenește pe braț și Neri s‑a îndepărtat.

— E o comandă pentru bazilica din Assisi, a murmurat Metti. Trebuia s‑o fac eu însumi…

— Și ați fi făcut‑o mai bine.

— Poftim?

— Am mințit. Păsările astea...

Am clătinat din cap. Gura lui Metti s‑a strâmbat într‑o grimasă aproape comică, trădând însă o iritare crescândă.

— Nu‑ți plac?

— Nu.

— Aș putea să‑ți aflu părerea înțeleaptă de muncitor în atelierul de tăiat?

L‑am privit fix pe Metti, chiar dacă pentru asta a trebuit să ridic ochii. Șaisprezece ani de furie au ieșit la suprafață în acel moment, șaisprezece ani de teamă înghițită și mocnită, amestecată și cu panica aceea care mă cuprinsese când îmi văzusem cea mai bună prietenă căzând din cer. Aveam și eu dreptul la mânia mea nestă­pânită.

— Puteți să‑mi aflați părerea înțeleaptă de om care a văzut multe păsări. Astea două, am răspuns arătându‑le cu degetul, n‑o să zboare în veci.

— Cum adică?

— Anatomia nu‑i corectă. Sunt niște curci de mărimea vrăbiilor. Dar curci, în mod sigur, care n‑o să zboare de­parte. Și, ca fapt divers, atrag privirea sfântului în jos, deși voiați să exprime contrariul, nu?

— Și tu poți să faci o treabă mai bună.

— Așa cred.

Metti s‑a întors spre un ucenic ce trecea pe‑acolo și l‑a strigat nervos.

— Hei, tu, adu‑mi o cutie cu unelte.

După care s‑a răsucit spre mine și mi‑a zis:

— Vezi blocurile alea mici? Tocmai am fost la Polvaccio, sunt două mostre. Alege‑ți una și fă‑mi o pasăre. O să vedem noi dacă zboară.

Mereu cu gândul la ea, de Jean‑Baptiste Andrea, Ed. Trei, 2024, trad. Mihaela Stan, col. „Fiction Connection”