„Joc de lumini”, de Daniel Kehlmann (fragment)

„Un roman magistral despre artă și putere, frumusețe și barbarie. ” - NDR Kultur 

Suntem în anii celui de-al Treilea Reich. În timp ce mulți dintre colegii săi de breaslă caută să emigreze ca să fugă din calea nazismului, G.W. Pabst, marele regizor austriac, face drumul invers: după un eșec devastator la Hollywood, ia periculoasa decizie de a se întoarce în țara natală, anexată de Germania. Ce-l așteaptă aici este o butaforie generalizată în care și retragerea din carieră, și succesul par sinonime cu ratarea. Pentru a-și împlini destinul artistic fără a se compromite sub regimul nazist, Pabst vede o singură soluție: să filmeze capodopera vieții sale, singura capabilă să preschimbe alchimic răul în artă și să răscumpere astfel totul. Într-un roman istoric atipic, Kehlmann explorează pactul faustic al secolului XX printr-un amestec ingenios de realism și expresionism care evocă însuși stilul regizoral al lui Pabst și care face ca dramele de conștiință ale eroului său să fie cu atât mai tulburătoare. 

„Un blockbuster literar pentru vremuri tot mai întunecate.“ - Stuttgarter Nachrichten

„Joc de lumini este o mare operă pe tema eșecului moral. Dacă un roman istoric este convingător doar în măsura în care spune ceva, oricât de indirect, despre prezentul nostru, atunci cartea lui Kehlmann se achită de această sarcină în mod exemplar.“ - Die Zeit

„Kehlmann ne aduce în fața ochilor un capitol negru și dificil al secolului XX cu ironie, cu un comic de situație ireproșabil regizat și cu un stil mereu alert, dovedind încă o dată că este unul dintre cei mai importanți autori ai vremurilor noastre.“ - Der Freitag

„În această sumbră poveste despre lumea filmului, Daniel Kehlmann se arată exact așa cum este: un virtuoz.“ - Die Welt

„Subtilitatea cu care fiul regizorului Michael Kehlmann, care a fost persecutat de naziști, descrie constrângerile externe și interne cu care se confruntă personajele sale dă și mai multă pregnanță dilemelor morale în jurul cărora e construit romanul.“ - Die Presse

Daniel Kehlmann (n. 1975) este fiul regizorului Michael Kehlmann și al actriței Dagmar Mettler. În ultimele trei decenii s-a impus ca una dintre cele mai importante voci contemporane din literatura de limbă germană, fiind autorul a numeroase romane de succes. În 2005 a publicat Die Vermessung der Welt (Măsurarea lumii, Pandora M, 2022), cel mai bine vândut roman de limbă germană din istorie, după Parfumul lui Patrick Süskind, tradus în peste patruzeci de limbi. Tyll, apărut în 2017 (Pandora M, 2022), a vândut doar în Germania peste 600.000 de exemplare și s-a regăsit pe lista scurtă la International Booker Prize 2020. Cărțile sale au fost recompensate cu numeroase premii, naționale și internaționale (WELTLiteraturpreis, Thomas-Mann-Preis). În prezent, Daniel Kehlmann locuiește la New York și Berlin. Joc de lumini, apărut în 2023, este cel mai recent roman al său

Joc de lumini, de Daniel Kehlmann
(fragment)

Soția lui Pabst se uită la bărbatul ei, Pabst îi aruncă o privire scurtă, ea își pironi ochii în tăblia mesei și începu să se joace, tăcută, cu niște fire de păr. 

— A fost greu acolo, spuse Pabst. Am primit cel mai prost scenariu. N-am putut să-mi aleg actorii, mereu își băga nasul câte cineva de la studio în timpul filmărilor. Voiau să hotărască și unde să stea camera, iar cameramanul nu mă asculta pe mine, ci pe ei! Nu m-au lăsat nici măcar să fac editarea finală! Și sigur îmi știți munca, editarea este punctul meu forte, pot să salvez aproape orice, dacă mă lași să… Apoi s-a lansat filmul și firește c-a fost un eșec, iar asta a fost vina mea, fiindcă acolo nu valorezi decât cât ultimul tău film și nici vorbă să mă mai lase să fac unul. Cică doar să lucrez ca asistent de regie. Trebuie să înțelegeți că nu mai pot să fiu asistent de regie, cu toată modestia. Nu sunt pregătit să uit așa ușor cine sunt. 

— Și apoi a venit oferta din Franța, a spus soția. De asta ne aflăm aici. 

— Când filmați? 

— Filmul nu se mai face. 

Au amuțit toți din nou. 

— Putem să fim și fermieri, spuse Zuck. Închiriezi o colibă, semeni porumb sau ovăz și o scoți cumva la capăt. Nu poate să fie așa rău. 

— Sunt literat de asfalt, zise Mehring. Nu pot să semăn nimic. 

— Mergem înapoi în America, spuse Pabst. Ce ne mai rămâne de făcut? O să ne ajute Greta Garbo sau… Louise Brooks. Am proiecte pe care nu pot să le refuze. De pildă: o navă în largul mării și brusc vine o transmisiune radio…  

Dar Ilse nu-l mai ascultă când își povesti ideea. Mereu era plictisitor când își descriau regizorii proiectele și, de altfel, acum se uita la soția lui, care se făcuse palidă la față și stătea acolo ca și cum s-ar fi surpat pe dinăuntru. Își mișca buzele fără să scoată vreun sunet și zâmbi câteva secunde, dar nu a bucurie, ci trist și nesigur, de parcă ar fi încercat să întâmpine cu o față veselă ceva îngrozitor. 

— Dar fusese o greșeală, continuă Pabst. O transmisiune greșită, și acum trebuie să meargă mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. E bun, nu-i așa? 

Toți încuviințară, scoțând sunete de aprobare, căci seara târziu, când îți povestește cineva o idee, trebuie să ți se pară bună, așa se cuvine. 
Ilse se gândea la toate lucrurile pe care le auzise despre Pabst. Că nu respecta aproape deloc scenariul, ci improviza pe platoul de filmări, inventa scene, schimba planul ca un copil care se joacă. Că actorii îl îndrăgeau, fiindcă îi împingea să joace cât mai bine fără să ridice vocea la ei. Același lucru îl auzise și despre Lubitsch și o dată sau de două ori chiar despre Murnau, dar niciodată despre Lang; despre Lang toată lumea știa că bagă numai frică și spaimă în sufletele tuturor; Ilse putea să confirme asta din proprie experiență, de când avusese un rol mic în Femeia din Lună. Fusese una din cele mai proaste zile ale vieții ei. 

Începând din nou să asculte, află că Mehring, Zuck și Cornetti începuseră o discuție despre amenințarea războiului. Cineva comandase încă un rând de băuturi — al cincilea? — și, cu toate că vorbeau din ce în ce mai tare, erau tot mai greu de urmărit. Unul spunea Maginot, altul Pétain, apăruse și numele lui Briand, iar Maria Cornetti avea o teorie complicată cum că, deși Franța era dispusă să sacrifice Cehoslovacia, Hitler n-avea să meargă mai departe, tocmai din cauza acestui sacrificiu. Bătea mereu cu o palmă în masă și pe cealaltă o flutura prin aer, iar fumul gri al țigării ei se împletea cu cel verzuliu al trabucului lui Mehring. 

Apoi s-a terminat. Proprietarul apăruse din nou și, fiindcă era rândul ei, Ilse a comandat vin pentru toată lumea. De vreme ce oricum i se părea că nimic nu mai contează, l-a întrebat pe Pabst de ce nu-i dăduse niciodată vreun rol. 

El a privit-o lung înainte să-i spună că nu avusese niciodată ceva potrivit pentru tipul ei de talent și că oricum o vedea mai degrabă pe scenă, unde era mai mult loc pentru arta adevărată decât în dezordinea industriei cinematografice. 

Ilse nu știa dacă o lăudase sau o criticase. Ca să schimbe subiectul, întrebă pentru când își stabilise drumul de întoarcere la New York, iar Pabst răspunse ceva ce ea nu putu să înțeleagă, fiindcă lui începuse să i se împleticească limba în gură. Soția interveni și zise că mai au câte ceva de făcut până atunci, trebuiau să ia niște bani din Basel pentru călătorie, iar soacrei ei nu-i mergea prea bine și trebuiau să meargă s-o vadă în Stiria, să-și ia rămas bun de la ea, probabil pentru totdeauna. 

În fiecare zi, o întrerupse Mehring, care între timp se îmbătase, în fiecare zi îți luai rămas bun și de fiecare dată era pentru totdeauna, fiindcă așa era ființa timpului, mai ales când treceai de treizeci de ani, iar Maria Cornetti spuse că ea nu vorbește cu oameni care folosesc expresii ca „ființa timpului“ decât dacă n-are de ales, iar Mehring o întrebă dacă nu crede că timpul are totuși o ființă și ea îi răspunse că timpul e doar o iluzie, dar ăsta e budism, zise Hertha Pauli, în vreme ce Zuck bătu de mai multe ori cu pumnii în masă, lucru care putea să însemne că e de acord după cum putea să însemne și doar că e în vervă și plin de elan, iar Maria Cornetti adăugă că un lucru putea foarte bine să fie adevărat și fără să fie budist și că nu e cazul să te apuci să spui că-i budism doar pentru că-l spusese și Buddha, numai credințele false au nevoie de un nume; totul s-a petrecut așa de repede și a fost așa de amețitor, că Ilse a și uitat întrebarea pe care voia s-o pună. I se învârtea capul, camera se mișca împreună cu ea, iar asta trebuie să fi avut de a face și cu faptul că Zuck bătea iar în masă. 

— Mă scuzați, spuse Adam Grosz. 

Nu vorbise tare, dar ceva din vocea lui îi făcu pe toți ceilalți să tacă. 

— Mă scuzați, ați spus Stiria? 

Soția lui Pabst încuviință. 

— Stiria e în Austria. 

— Da. 
— Mergeți în Ostmark*? 

— Îi spune Tillmitsch locului. E un sat mic. Avem o casă acolo, un soi de casă, o proprietate. Mama lui Wilhelm locuiește acolo. 

Și atunci Ilse își aduse aminte ce voia să întrebe. 

— Vă rog, când vorbeați despre „tipul meu de talent“, la ce anume… 

— Dar nu te poți duce în Austria! strigă Zuck. Ai înnebunit? 

— Nu stăm mult, spuse Pabst. Mama mi-a trimis o telegramă. Zice să vin imediat. Tu ce ai face? 

— Vă zic eu ce aș face, spuse Mehring. Nu m-aș întoarce la naziști odată ce am reușit să scap de ei. Sub nicio condiție. Nici mama dumneavoastră n-ar vrea așa ceva. 

— De unde știți ce vrea mama? Tocmai ce mi-a cerut-o. Mi a telegrafiat „Vino repede“, e cât se poate de clar. 

— Sunteți evreu! 

— Nu sunt. N-am niciun evreu în familie. Nemernicii n-au niciun motiv să mă aresteze. 

— De parcă ar avea nevoie de motive! 

— Intrăm și ieșim imediat, după care luăm primul vapor spre New York, o să ne revedem acolo. 

Toți dădură din cap, de parcă li s-ar fi părut posibil. Conversația începu să lâncezească. Era momentul acela în care părea să se fi spus totul, în care ți se părea că prezentul fusese deja consumat și nu mai rămânea decât amenințarea viitorului. Ceasul arăta unu și jumătate și mai aveau în față doar orele palide ale dimineții. Știau cu toții că ei, care nu se cunoșteau și fuseseră aduși laolaltă de soartă, n-aveau să se mai vadă niciodată în această formulă; câțiva aveau să aibă noroc, ceilalți aveau să se ducă la fund. 

Și așa s-a întâmplat. Zuck a ajuns fermier în Vermont, Wilhelm și Gertrude Pabst s-au dus în Germania, Walter Mehring și Hertha Pauli au reușit să ajungă în America, iar Adam Grosz s-a împușcat în Marsilia când i-a expirat viza de tranzit, în vreme ce Ilse Hochfeld, împreună cu fostul soț și noua lui soție, a traversat munții Pirinei, ajungând într-un lagăr spaniol, unde a rămas internată până la sfârșitul războiului; pe urmă s-a întors și a jucat roluri secundare la Teatrul Municipal din Bremen. Maria Cornetti, mai slabă ca niciodată și nefumătoare, fiindcă i se terminaseră țigările, a fost prinsă pe când se ascundea într-o șură din Cabriès. Au adus-o în est într-un vagon de vite și au gazat-o la Majdanek.

S-au privit tăcuți în Bois de la bière la ora două și jumătate, ascultând zgomotele de la celelalte mese. Apoi, ca la un ordin, s-au ridicat toți în același timp, ca să se întoarcă în camerele lor înguste, cu scaune care scârțâiau și saltele proaste. 

Când Ilse a coborât cele trei trepte măcinate și a ieșit după Pabst în stradă, și-a făcut o ultimă oară curaj și l-a întrebat ce anume voise să spună când vorbise despre tipul ei de talent. Dar n-a mai aflat, căci Pabst era evident cu mintea în altă parte sau poate că băuse prea mult.

* Numele administrației naziste pentru Austria după Anschluss (n.tr.).

Joc de lumini, de Daniel Kehlmann, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Iulian Bocai, col. „Anansi. World Fiction”