Bazat pe un curs extrem de popular de la Universitatea din California, Berkeley, volumul de față ne arată cum putem folosi „trucurile” din cercetarea științifică, pentru a lua cele mai bune decizii și a rezolva cele mai dificile probleme, într-o epocă a incertitudinii și a avalanșei de informații.
Cum luăm decizii legate de sănătate atunci când indicațiile medicale se bat cap în cap? Cum știm dacă ceea ce presa relatează este cu adevărat o ”descoperire științifică epocală”? Cum abordăm cu prietenii sau cu rudele teme sensibile, precum încălzirea globală sau importanța vaccinării?
În Gândirea mileniului trei, un fizician premiat cu Nobel, un psiholog și un filosof ne familiarizează cu instrumentele pe care oamenii de știință le-au dezvoltat pentru a evita să se păcălească singuri, pentru a înțelege mai clar lumea și pentru a lua decizii utile, în cunoștință de cauză.
Oferind ocazii pentru exersarea gândirii critice, într-un limbaj accesibil și cu exemple vii din viața cotidiană, dar și din culisele cercetării științifice, cartea ne ajută să găsim sensuri în ceea ce pare lipsit de orice sens.
Saul Perlmutter a luat Nobelul pentru fizică în 2011 în urma cercetărilor privind expansiunea cosmosului.
John Campbell a fost președinte al Societății Europene pentru Filosofie și Psihologie.
Robert MacCoun este specializat în psihologie socială și predă cursuri de drept.
MAI MULTE DESPRE AUTORI:
Saul Perlmutter a primit, alături de alți doi colegi, premiul Nobel pentru fizică în 2011, în urma demonstrării expansiunii accelerate a universului pe baza observării supernovelor aflate la mari distanțe. Este profesor de fizică la Universitatea din California, Berkeley, și este cercetător senior la Laboratorul Național Lawrence Berkeley.
John Campbell este profesor de filosofie la Universitatea din California, Berkeley. A beneficiat de burse de cercetare Guggenheim și NEH (Fondul Național pentru Științe Umaniste din SUA) și a fost președinte al Societății Europene pentru Filosofie și Psihologie.
Robert MacCoun este specializat în psihologie socială și este profesor de drept la Universitatea Stanford, fiind totodată membru senior al Institutului „Freeman Spogli” pentru Studii Internaționale. În 2019, a fost recompensat cu Premiul „James McKeen Cattell” pentru întreaga activitatea de cercetare, distincție oferită de Asociația pentru Științe Psihologice.
Gândirea mileniului trei. Cum să găsești sens într-o lume fără sens,
de Saul Perlmutter, John Campbell, Robert MacCoun (fragment)
REALITATEA DE DINCOLO DE SIMȚURI. TESTAREA INSTRUMENTELOR
Toate animalele, inclusiv oamenii, au propriile limite în ceea ce privește modul în care descoperă lumea. Tipul de instrumente pe care le-am descris corectează slăbiciunea modului nostru de a percepe lumea. Cea mai mare slăbiciune a noastră este faptul că percepțiile nu ne spun totul despre ceea ce se întâmplă. Așa se face că avem nevoie de dispozitive corective. Unii dintre noi avem nevoie de ochelari. Ca să vedem lucruri foarte îndepărtate, precum galaxiile sau planetele, folosim telescoape; ca să vedem lucruri foarte mici, precum celulele, folosim microscoape. Pentru mulți oameni e dificil să audă diferența dintre un singur ton și un acord; analizoarele de sunet despre care am vorbit descompun sunetele complexe în constituentele lor, într-un mod pe care cei mai mulți dintre noi nu îl pot face fără ajutor. De obicei, vedem lumina zilei ca lumină albă nediferențiată: ne trebuie niște prisme care să ne permită analiza complexității luminii ca să vedem că este alcătuită din raze de diferite culori.
Dar acceptarea instrumentelor pe care le utilizăm în analiza mediului înconjurător a fost greu câștigată. Gândiți-vă la electricitate: ca să măsurăm curentul electric folosim diverse instrumente de măsură: voltmetre, ampermetre și așa mai departe. Aceste instrumente tind să fie familiare, așa că în zilele noastre ni se pare de la sine înțeles că instrumentul face ceea ce scrie pe etichetă. „Scrie «voltmetru», deci presupun că măsoară volți“, ne spunem. Tindem să uităm că însăși existența acestor instrumente a fost o realizare. De unde știu oamenii exact ce măsoară aceste dispozitive când instrumentele ca atare par să fie singurele mijloace de care dispunem ca să aflăm ce se întâmplă?
Să privim un exemplu istoric: prima oară când Galileo a utilizat telescopul, în 1609. Când Galileo a îndreptat pentru prima oară un telescop spre cerul nopții, a făcut multe observații astronomice pe care nu le-ar fi putut face cu ochiul liber. De exemplu, a descoperit că lunile lui Jupiter se roteau în jurul giganticei planete. Până atunci, conform spuselor biblice, adevărul fusese că toate corpurile cerești se roteau în jurul Pământului. Așadar, observațiile lui Galileo au dat naștere unei aprinse dispute partizane.
Criticii lui s au grăbit să susțină că tot ceea ce arătase Galileo era că, dacă pui niște lentile într-un tub într-un fel anume, vei avea realmente în fața ochilor anumite pete. Telescopul, au argumentat ei, nu avea nicio validitate ca mijloc de a afla ceva despre lucrurile „din afara“ noastră. Așadar, cum v-ați descurca dacă ar trebui să argumentați că telescopul este un mijloc de a afla ceva despre realitate?
După cum am menționat, abordarea științifică a acestui tip de întrebare este total diferită de o abordare bazată pe relații de putere, ca în cadrul cultelor sau, precum în acest caz, în unele religii. Acest exemplu istoric particular ilustrează foarte viu diferența în cauză. Cultele și religiile bazate pe relații de putere susțin cu tărie certitudinea adevărurilor pe care s-au întemeiat și, sub aspect istoric, au încercat frecvent să impună cu forța acordul față de ele, folosind un tip sau altul de constrângere. De exemplu, pe 22 iunie 1633 Biserica Catolică i-a arătat lui Galileo instrumentele de tortură folosite de Inchiziție, ca să-l îndemne să fie de acord că toate corpurile cerești se roteau în jurul Pământului.
Din contră, de regulă oamenii de știință nu recurg la coerciție. Ei adoptă scepticismul. Se întreabă dacă nu este posibil, la urma urmei, ca toți să se fi înșelat. Ei folosesc în mod critic tehnici impersonale, aplicând reguli bine elaborate și îndelung exersate, ca să verifice teoriile pe care le folosesc. Vom discuta pe larg despre multe dintre aceste tehnici în capitolele următoare. Dar tipurile de întrebări puse de ei pentru a stabili dacă o anumită observare a realității este sau nu este exactă sunt familiare. Câte observații s-au făcut? Au obținut observatori diferiți aceleași rezultate? Știm cum funcționează instrumentele pe care le folosim? Există motive să credem că acele instrumente identifică ori nu identifică fenomenul care ne interesează? Și așa mai departe.
Așadar, faptul că, în acest caz istoric, Galileo a putut să repete observațiile sale era o dovadă solidă că ele erau demne de încredere. Era, firește, o problemă serioasă comunicarea acestor descoperiri către alții, fiindcă la început telescoapele erau construite din două lentile de ochelari și nu aveau o calitate suficientă pentru a garanta vederea stabilă și exactă la mari distanțe. (Văzul era oricum socotit mai predispus la iluzii decât pipăitul.) Iată de ce Galileo a dezvoltat tehnici care i-au permis să obțină imagini mult mai clare și mai precise. Dar, ca să-i convingă mai departe pe oameni, era necesar ca un număr suficient de asemenea instrumente să devină accesibile altor cercetători. După o vreme, exact asta s a întâmplat — și atunci oricine putea începe să testeze ceea ce părea să dezvăluie telescopul, privind, de exemplu, obiecte suficient de apropiate, precum vacile de pe un câmp, ca să observe modificarea imaginii. Dar aceasta nu era decât poarta de intrare în proiectul atotcuprinzător conceput de Galileo, care urmărea să arate că cerul și Pământul, deși păreau atât de diferite, conțin în mare măsură cam aceeași materie, fiind guvernate de aceleași principii mecanice. Vreme de secole s a crezut că măreția cerurilor este total diferită de splendoarea Pământului. Activitatea lui Galileo prin care a conturat ideea că un principiu al inerției, de exemplu, s-ar putea aplica atât corpurilor cerești, cât și Pământului a jucat un rol fundamental în descoperirea lui Newton a unui singur set de ecuații care guvernează orice tip de materie, cerească sau terestră.
CONSTRUCȚIA RIDICATĂ DIN CEEA CE CUNOAȘTEM. PLUTA ȘI PIRAMIDA
Nu există, așadar, un singur „glonț fermecat“ care validează concluziile lui Galileo, ci, în schimb, o țesătură de considerații care se întăresc unele pe celelalte, fiecare dintre ele putând fi testată independent („Am înțeles corect refracția?“, „Au obținut toți observatorii aceleași rezultate?“ etc.). Putem să explicăm cele de mai sus invocând două reprezentări clasice ale structurii științei: pluta și piramida. Iată despre ce vorbim.
Când exploratorul și etnograful Thor Heyerdahl și-a lansat în 1947 pluta din trunchiuri de balsa, botezată Kon Tiki, în călătoria sa din Peru până în Polinezia, echipajul a prevăzut că buștenii de balsa din care era construită pluta s-ar putea îmbiba peste măsură cu apă în timpul voiajului. În consecință, au luat cu ei niște bușteni de rezervă. În acest fel, dacă vreunul dintre buștenii din care era construită pluta s-ar fi îmbibat în exces, îl puteau înlocui cu unul dintre buștenii uscați depozitați pe plută. Ceea ce nu puteau să facă, desigur, era să dezlege și să înlocuiască simultan toți buștenii. În momentul în care ar fi dezlegat un număr de bușteni, întreaga plută s ar fi dezintegrat și ei s-ar fi scufundat.
Imaginea plutei este o metaforă destul de reușită a tiparului de justificări în zig-zag pe care îl folosim ca să demonstrăm că un instrument, precum telescopul, funcționează și ne furnizează informațiile pe care contăm să le primim din partea lui. Să presupunem că încercați să vă suspendați credința în orice: nu mai acceptați nimic din toate cunoștințele actuale și apoi încercați să reconstruiți de la zero tot ceea ce știm. Asta înseamnă să eliminăm totul, de la a ști dacă boala cuiva se poate vindeca folosind antibiotice până la a ști dacă petele roșii înseamnă pojar și la cunoașterea modelelor de mișcare a corpurilor cerești pe cerul nocturn, pentru a justifica apoi totul, pornind de la zero, inclusiv, să zicem, care vaccinuri vor fi eficiente în prevenirea căror boli. E ca și cum ne-am arunca toți buștenii ca să reconstruim pluta de la început: nu ne-ar rămâne destui cu care să lucrăm. Ne-am scufunda. Dar ceea ce putem face este să testăm fiecare propoziție în parte, în timp ce păstrăm stabilă cea mai mare parte din fundal, eliminând și înlocuind ideile care nu trec testul. Dat fiind, de exemplu, ansamblul cunoștințelor noastre medicale, putem reveni și revedea dacă un anumit vaccin ne protejează realmente împotriva unei boli specifice. La fel, pentru fiecare enunț din domeniul medicinei în care credem putem, păstrând constant ansamblul de cunoștințe, să îl reexaminăm și să evaluăm dacă este corect.
O imagine alternativă a plutei este piramida. Aici, ideea este că vedem știința organizată în straturi, straturile mai înalte fiind dependente de cele inferioare. Este ceva cu totul diferit de metafora plutei, în care nu socotim că unii bușteni sunt mai aproape de fundament decât alții. În această imagine, există un nivel de bază al convingerilor științifice care susțin tot restul și pe care nu le putem pune la îndoială fără să dărâmăm întregul edificiu.
Niciuna dintre aceste imagini nu este întru totul satisfăcătoare. Dar imaginea plutei corespunde mai bine naturii prudente, sceptice, provizorii a abordării științifice pe care o adoptă în prezent majoritatea oamenilor. Nu există enunțuri care nu pot fi puse la îndoială și eventual eliminate și înlocuite. Dar, când facem asta, trebuie să nu uităm caracterul „local“ al examinării noastre critice: putem să punem întrebări la care să dăm un răspuns privind justificarea oricărui enunț numai păstrând nemodificate alte lucruri, exact așa cum putem să verificăm și să înlocuim buștenii numai unul câte unul. Însă oricare enunț poate, la fel ca oricare buștean, să fie contestat, verificat și înlocuit la rândul lui, unul câte unul.
Metafora plutei surprinde de asemenea o altă componentă esențială a istoriei. Fiecare element al înțelegerii noastre științifice, fiecare buștean din plută, își capătă rezistența numai bazându se pe toate celelalte elemente științifice de care este legat. Avem încredere într-un element științific fiindcă există multe alte unități care, laolaltă, îl susțin. În acest sens, triangulăm (coroborăm) ipoteza folosind date și perspective multiple, ca să dăm credit oricărei alte dovezi; așa funcționează pluta științifică. După cum vom vedea, această triangulare este o componentă esențială a ceea ce face posibil să păstrăm contactul cu realitatea înconjurătoare și să continuăm a construi o imagine comună a realității, chiar în situații în care nu putem avea acel contact direct și interactiv pe care îl simțim când lovim masa cu palma (ori când ne rupem un deget lovindu-l de ea!) .
Gândirea mileniului trei. Cum să găsești sens într-o lume fără sens, de Saul Perlmutter, John Campbell, Robert MacCoun, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Dana Crăciun, Colecția FilosoFII ACADEMOS
Scrie un comentariu