„Seducător și incisiv în egală măsură.“ Publishers Weekly
Romanciera J.B. Blackwood și soțul ei Patrick, regizor și personalitate-cult, mai în vârstă decât ea, aniversează 14 ani de căsătorie într-o croazieră. Când l-a cunoscut pe Patrick, el părea oarecum fără vârstă, așa cum sunt toți zeii în ochii celor care-i venerează. Însă succesul lui începe să apună, iar J.B. e pe punctul să obțină un premiu literar important. El i-a supervizat dintotdeauna scrierile, dar acum ea ar putea ajunge să-l pună în umbră.
După multe zile însorite, se stârnește o furtună cu consecințe dramatice, care declanșează o adevărată căutare a adevărului despre căsnicia lor.
Un roman care pune întrebarea cât de clară e, în mintea scriitorului, granița dintre realitate și intrigă. Cum îi refuzăm pe oamenii pe care îi dorim? Și care e prețul, pentru noi, pentru alții și pentru arta noastră, dacă nu-i refuzăm?
„Elegant și deplin realizat (…) Periculos de captivant (…) Ce bine ar fi să fie toate romanele atât de atrăgătoare și intuitive în privința naturii umane!“ The Guardian
„Bishop disecă expert măruntaiele unei relații în cumpănă și inechitățile cu care trebuie să se confrunte femeile (…) În final, întrebarea «a făcut-o sau nu?» e aproape irelevantă. Povestea căsniciei e cea care ne atrage.“ Booklist
„În a doua parte, Aniversarea devine un comentariu feminist despre natura misterelor și a căsniciilor (…) E similar cu cărți contemporane ca The Wife de Meg Wolitzer și Marile minciuni nevinovate de Liane Moriarty în modul în care tratează genul și puterea, dar oferă și plăcerile romanului gotic — case și relații pline de secrete și un narator cu un contact nesigur cu realitatea.“ New York Times Book Review
„O intrigă cu straturi psihologice care întreține suspansul și, în același timp, menține și structura specifică genului crime a cărții.“ Times Literary Supplement
Stephanie Bishop este romancieră și critic literar, laureată a numeroase premii, printre care The Readings Prize for New Australian Writing și Literary Fiction Book of the Year Award. Are un doctorat de la Cambridge University și este profesor de scriere creativă la University of East Anglia. Eseurile și lucrările ei de ficțiune au apărut în London Review of Books, TLS și Sydney Review of Books. Aniversarea este cel de-al patrulea roman al său, după Man Out Of Time, The Other Side of the World și The Singing. O puteți urmări la https://www.stephaniebishop.net
Aniversarea, de Stephanie Bishop (fragment în avanpremieră)
Mai târziu urma să am, la rândul meu, multe de spus și urma să învăț cum să le spun. Dar nu pe-atunci: tot ce știam era că vreau să fiu scriitoare, doar că nu aveam încă toate cuvintele și nu știam să le exprim pe cele pe care le aveam. Pe atunci, totul încă era în capul meu.
Lucrurile s-au schimbat către finalul semestrului, când prin campus au început să apară postere cu un seminar public pe care urma să-l țină. Te duci? Cine nu se duce? Dacă te duci, poți să iei notițe? întreba toată lumea. Așa spuneau toți.
Știi, semeni mult cu Keanu Reaves, am auzit un student spunându-i la finalul cursului. Da. Știi chestia aia pe care o face cu mâinile în interviuri? Ca în interviul ăla în care cineva îl întreabă ce crede că se întâmplă cu noi în viața de apoi? Mâinile lui sunt atât de frumoase, frate! Dar tu, tu arăți mai mult ca un Keanu californian, un Keanu al plajei.
Oamenii se înscriau la seminar doar ca să poată spune că au fost acolo.
În acea zi, în ziua prelegerii, turna cu găleata. Bătea și vântul, îndeajuns de tare cât să dea umbrelele peste cap. Cu toate acestea, am ajuns devreme, alergând prin ploaie până la amfiteatru. Câțiva studenți erau deja acolo, așezați în primele rânduri, vorbind și râzând. Pe o masă, erau o carafă de vin și pahare de plastic. Am găsit un loc în spate, mi-am dat jos haina și am pus-o pe spătar să se usuce, conștientă de mirosul de animal ud răspândit de lâna umedă. În acel spațiu amplu, fiecare sunet avea ecou: fiecare pas, fiecare strănut. Mi-am scos din geantă un carnețel și o carte, prefăcându-mă ocupată până la începerea seminarului.
Privind în urmă, nu-mi amintesc exact ce a spus. S-a plimbat de colo-colo pe scena mică, rostind fraze complexe, pline de cuvinte precum diseminare, radicalizat, inegalitate, matrice. Avea o voce gravă. Mai degrabă îmi amintesc sentimentul de elevație, de captivare, senzația unei întregi lumi a gândirii deschizându-se în fața mea, o dimensiune paralelă, care nu-mi compunea viitorul, dar care era infuzată cu aceleași resorturi, cu aceeași anticipare a genialității, a gloriei, a bucuriei. Chiar dacă nu e adevărat, chiar dacă nu ni se întâmplă niciunuia dintre noi în viitorul real, asta simțeam când îl ascultam, când îi urmăream firul gândirii, ce părea să reconfigureze ordinea universului așa cum îl înțelegeam pe-atunci. Pentru că există momente în viață când ai revelații, când forța revelației te străbate și nu există niciun alt mod prin care să explici puterea acestui eveniment. Voiam să gândesc așa. Voiam să știu cum poți ajunge să gândești așa. Voiam să scriu poeme și cărți și povestiri care să aibă această forță, această energie, această intensitate care să conserve pentru mine starea aceasta. Nu mi-am luat notițe, dar am mâzgălit câteva fraze. Simțeam că transpir. Mâinile îmi erau lipicioase. În fața mea stătea o femeie înaltă și slabă care nu s-a mișcat, nu s-a foit, nu și-a schimbat poziția întreaga oră. A stat cu paltonul impecabil croit pe ea și abia dacă părea să respire. Cu un rând mai jos de mine, pe stânga, stătea unul dintre profesorii mei din anul precedent. Era un individ plictisitor care preda poezia de secol XIX și poate nu un entuziast al cinematografiei, pentru că își pigulea ceea ce păreau a fi fire de păr de animal de pe puloverul de lână pe care-l ținea în poală. Poate păr de câine, smocuri albe puse pe diagonală, asemănătoare ca formă cu versurile pe care le analiza îndeobște.
La finalul prelegerii, a fost un ropot de aplauze, urmat de întrebări. Inima îmi bătea tare în piept, mi se tăia respirația, îmi doream atât de mult să-l întreb ceva! Dar gândurile mele nu se așezau într-o întrebare coerentă. Erau prea multe lucruri pe care nu le înțelegeam. Voiam să-mi arăt entuziasmul fără să-mi dezvălui prostia. La un moment dat, aproape că am ridicat o mână tremurândă, dar apoi, în loc s-o duc până deasupra capului, am lăsat-o în dreptul gâtului. În cele din urmă, am ridicat mâna așa cum trebuia, iar el a arătat spre mine și cu o voce tremurândă i-am pus întrebarea. Și-a dus mâna la ureche, ca să-mi arate că nu mă auzea prea bine, și am repetat, de data asta mai tare, cu fața arzând de rușine. Patrick — sau profesorul Heller, cum îi spuneam pe-atunci — mi-a mulțumit generos și a răspuns pe larg, accentuând inteligența întrebării, deși n-am știut dacă era onest sau dacă o făcea doar de dragul stânjenelii mele evidente. Apoi seminarul s-a încheiat. Amfiteatrul s-a golit. M-am ridicat și mi-am pus haina, evitând privirea profesorului meu de poezie de pe rândul de mai jos. După aceea m-am alăturat cozii din fața ieșirii înguste. Abia după ce am coborât cele două etaje și am trecut de coridor și foaier, mi-am dat seama că-mi uitasem umbrela. Ploaia se auzea bătând în acoperiș. M-am întors repede, dar umbrela dispăruse. Bineînțeles că nu mai era, o umbrelă ieftină, neagră, care arăta la fel ca o sută de alte umbrele lăsate pe podea sau sprijinite de perete, odată ce se umpluse găleata de plastic destinată acestor obiecte. Mulți dintre bărbați aveau umbrele mari, cu mânere lungi, de dimensiunea unor umbrele de golf, ceea ce însemna că formau în jurul lor un câmp de forță uscat de aproape un metru și jumătate diametru. Când aveau umbrelele închise, bărbații se plimbau cu ele așa cum ar fi făcut-o un dandy cu mai bine de un secol în urmă, balansându-le în față, atingând asfaltul cu vârful, mânerul de lemn lustruit de atâta purtat legănându-se în strânsoarea relaxată a mâinii. Umbrela mea era de genul celor purtate de femei: mică, ușoară, care încăpea în geantă. Genul de umbrelă sub care până și eu, cu silueta mea mignonă, trebuia să mă înghesui sub spațiul ei limitat. O umbrelă politicoasă care nu ocupa spațiu și care îmi lăsa mereu în bătaia ploii mânecile hainei și marginea genții. Am coborât din nou scările.
Afară, mulțimea se risipise. Nu mai era acolo decât Patrick. Sigur, pe-atunci nu mă gândeam la el folosindu-i prenumele. Dar mi se pare ciudat, chiar nepotrivit, aproape ca o mascaradă sexuală, să-i spun acum profesorul sau profesorul Heller, sau profesorul H, așa cum le plăcea unor studenți să-i spună. Stătea pe trotuar și privea traficul, așteptând o mașină, m-am gândit. Jacheta lui rebelă din piele era închisă până sus și stătea sub o umbrelă uriașă, o umbrelă bărbătească, cu logoul Hotelului Intercontinental. Genul de umbrelă, am aflat ulterior, pe care un bărbat înstărit, dar lipsit de simț practic, un bărbat influent căruia îi place să creadă despre sine că e împotriva sistemului, o fură dintr-un hotel de cinci stele. M-a văzut stând sub streașină, în timp ce încercam să mă hotărăsc dacă să alerg până la stația de autobuz sau să aștept să se liniștească ploaia. Vino sub umbrelă! a strigat. Nu-mi trecuse prin cap că ar fi putut veni el către mine, să mă invite sub adăpostul umbrelei lui uriașe. Așa că am rupt-o la fugă. Am țâșnit de sub streașină spre trotuarul pe care stătea. A ridicat umbrela ca să ne ferească pe amândoi de ploaie. Mi-a mulțumit din nou pentru întrebare și m-a întrebat dacă mergeam la pub cu ceilalți. Am inventat o scuză și am bâiguit un compliment smiorcăit despre prelegerea lui, despre filmele lui, nu mai știu exact.
Dumneavoastră nu vă duceți? La pub, adică… l-am întrebat.
Nu, a răspuns, am un avion de prins. Sau nu, dacă nu se îndreaptă vremea.
Își chemase un taxi. În timp ce vorbea, a întins mâna, făcând semn către mașina ce tocmai ajungea. Urcă, mi-a zis, dă-mi voie să te las undeva. Și în loc să părăsesc adăpostul umbrelei lui și să alerg după autobuz, m-am urcat lângă el în taxi, pe bancheta din spate.
Aniversarea, de Stephanie Bishop, Ed. Trei, 2024, trad. Anca Dumitrescu, col. „Fiction Connection”
Scrie un comentariu