Autoarea bestsellerului Demon Copperhead, distins cu Pulitzer Prize for Fiction și Women's Prize for Fiction (2023).
„Magistral... Ultimele pagini încă mă bântuie.” - San Francisco Chronicle Book Review
„O veritabilă magiciană a cuvintelor.” – Time
Un roman dramatic și provocator, în care Barbara Kingsolver, laureată a Premiului Pulitzer, ne poartă într-o călătorie epică prin Mexicul artiștilor Diego Rivera și Frida Kahlo și prin America din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, a lui F.D. Roosevelt și J. Edgar Hoover. Lacuna este povestea emoționantă a unui om pendulând între două națiuni aflate în căutarea unor identități moderne, dar și un portret de neuitat al artistului — și al artei în sine.
Născut în Statele Unite, dar crescut într-o serie de gospodării provizorii din Mexicul anilor 1930, Harrison Shepherd nu se simte nicăieri acasă. Viața lui se rezumă la ceea ce învață de la cei care lucrează în bucătărie sau făcând diverse comisioane prin oraș. Dar într-o zi fatidică, amestecând ghips pentru celebrul muralist mexican Diego Rivera, își descoperă o pasiune pentru istoria aztecă și pentru exotica și impetuoasa artistă Frida Kahlo, care îi va deveni prietenă pe viață. Iar când ajunge să lucreze pentru Lev Troțki, un lider politic exilat care se luptă pentru viața sa, Shepherd pătrunde fără să vrea în lumea artei și a revoluției, a scandalurilor și bârfelor alimentate de titlurile din ziare, asumâdu-și astfel riscul unei violențe teribile. Ajuns în Statele Unite, țara sa natală, Shepherd crede că ar putea să se regăsească în imaginea plină de speranță a Americii și să-și facă auzită vocea. Însă în acei ani întunecați, vânturile politice vor continua să-l arunce între nord și sud, într-o intrigă marcată de multe ori de breșa cumplită, de lacuna dintre adevăr și suspiciunea publică.
„Cel mai matur și mai ambițios roman al Barbarei Kingsolver... Un portret captivant al vieții americane... Un roman bogat, cu o țesătură amplă, viu colorată... Povestea tandră a unui om contemplativ.” - The Washington Post
„Impresionant... uluitor... Lacuna poate fi savurat pur și simplu pentru muzica pasajelor sale despre natură, arheologie, mâncare și prietenie; ori pentru portretele sale de oameni reali sau inventați... Dar marea lui valoare constă în chemarea sa la conștiință și conexiune.” - The New York Times Book Review
„Un amestec strălucit de adevăr și ficțiune, istorie și imaginație, prezentat ca o compilație a jurnalelor lui Harrison, împreună cu tăieturi din ziare și alte notițe, ceea ce face ca romanul să fie o lectură captivantă și absolut credibilă.” - Book Page
„O frescă amplă de delicii senzoriale și idei stimulatoare despre artă, politică, identitate și istorie... Cititorii vor simți durerea legăturii dintre trecut și prezent.” - Seattle Times
Barbara Kingsolver (n. 1955), scriitoare, eseistă și poetă americană, este autoarea a nouă bestsellere, printre care romanele Sub cerul liber, stăm în lumină, Flight Behavior, Prodigal Summer și The Poisonwood Bible (în curs de apariție la Editura Trei), precum și a unor volume de poezie, eseuri și scriere nonficțională. Împreună cu soțul și fiicele sale, a publicat influenta lucrare Animal, Vegetable, Miracle: A Year of Food Life. Cărțile ei au fost traduse în peste douăzeci de limbi, au câștigat premii literare și au cucerit o mulțime de cititori din întreaga lume. Este membră a American Academy of Arts and Letters, iar în 2000 i s-a acordat National Humanities Medal, cea mai înaltă distincție americană pentru servicii aduse artei. Locuiește împreună cu soțul ei la o fermă din sudul munților Apalași. De aceeași autoare, la Editura Trei a fost publicat romanul Demon Copperhead, care a câștigat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în 2023.
Lacuna, de Barbara Kingsolver (fragment)
Ciudad de México, 1930 (VB)11 iunie
La luna de junio, prima lună plină din iunie, o zi potrivită pentru scufundat după comori. Dar aici, lucrul cel mai apropiat de ocean e mirosul de pește stricat sâmbăta, când în ziua dinainte toate nevestele de pe străduță au gătit pește și gunoiul așteaptă să fie strâns de bărbatul cu căruța de gunoi. Oceanul e ultimul vis dimineața, înainte să înceapă zgomotul străzii. Mașini, polițiști călare, refluxul, prizonierul se trezește pe o insulă nouă. Un apartament deasupra unei brutării.
Mama spune că o casa chica înseamnă că soția probabil știe de ea, dar n-o deranjează, pentru că o Casă Mică nu costă prea mult. Fata în casă nici măcar nu doarme aici, nu e loc. Closetul și ochiul de gaz pentru gătit sunt în aceeași cameră. Bucătăria principală e la parter, în brutărie, și se intră în ea din stradă, cu cheie. Nici vorbă de bibliotecă sau de grădină aici, într-un oraș care pute a autobuze. Mamei i se pare totul minunat și îi amintește de copilărie, deși asta a fost demult și în alt oraș. Și dacă era așa minunat, de ce nu s-a mai întors să-i vadă pe tatăl și pe mama ei înainte să moară?
— Termină cu îmbufnatul, domnule, în sfârșit am scăpat de pe insula aia unde nu se întâmpla nimic și nici că o să se întâmple. Aici nu trebuie să țipi de trei ori până să te audă Jesús Cristo.
Probabil pentru că, după al doilea țipăt, Jesús s-ar uita în jos și te-ar vedea izbit de un troleibuz.
Dar, spune ea, Dumnezeu are aici o casă de mai mare dragul, cea mai mare catedrală din lume. Una dintre marile atracții cu care se mândrește Distrito Federal. Până acum n-am văzut decât una dintre marile atracții, La Flor, magazinul unde domnul Scoate banii și prietenii lui se duc să bea cafea. Ne am dus singuri, sfidând ordinele. Prietenii lui, oameni de afaceri, încă nu știu despre noua lui întreprindere, secretul ținut la cutiuță, în casa chica. Capacul cutiei sunt banii pe care-i primește mama ca să-și țină gura și care, spune ea, nu sunt prea mulți. Deci probabil că n-o să-și țină gura prea tare.
Avea nevoie să meargă la La Flor ca să se informeze cum se îmbracă lumea pe aici, să nu fie o fraieră toantă ca lumea de pe insulă. Pe stradă se vede care bărbați sunt țărani veniți cu treabă la oraș: pantaloni albi, suflecați până la genunchi. Bărbații care beau cafea la La Flor erau toți din acei cu pantaloni negri. Doamnele purtau pălării cloș și rochii elegante, scurte, ca ale mamei, dar cu ciorapi negri, să fie decente. Chelnerițele aveau șorțuri albe și ochii măriți de frică. Orașul e ca Washingtonul și nu e. E greu să-ți amintești locuri reale din locurile citite în cărți. În curtea interioară erau ferigi uriașe, cât copacii, ca în pădurea din Călătorie spre centrul pământului, și ciocolată foarte bună. Fursecuri care se numesc limbi de pisică. Țâță de mâță, cum spunea mama, nu că mâțele ar fi ceva rar și prețios. La cât de multe sunt la noi pe străduță, cu o praștie ți-ai face provizii serioase de limbi.
Mama era binedispusă și în cele din urmă a acceptat ca în drum spre casă să ne oprim la papetărie și să luăm un caiet nou. S-a bosumflat: Iubești carnețelul ăla mai mult decât pe mine, o să te duci la tine în cameră și ai să uiți de mine.
Dar acum a intrat și a spus: Bietul de tine. Ești ca un pește care are nevoie de apă. Nici n-am știut.
Azi, catedrala. Ne-a luat toată dimineața să ajungem la piața centrală, Zócalo, cu două autobuze și un troleu, de la marginea Distrito Federal. Casa chica e într-un cartier deloc șic, la sud de piața cu corida, pe o stradă de pământ bătătorit care dă în Insurgentes. Cum spune mama, locuim la jumătatea distanței între capitala Mexicului și Tierra del Fuego, America de Sud.
Zócalo e o piață enormă, cu palmieri ca niște umbrele de soare. Pe o latură e Palacio Nacional, lung, din piatră roz, cu ferestre mici de sus până jos, ca găurile dintr un fluier. Străzile pavate cu cărămidă care ies în Zócalo sunt înguste, ca niște vizuini de animale în iarba înaltă, clădirile sunt strânse una în alta de o parte și de cealaltă cât vezi cu ochii. La parter sunt magazine și sus locuiesc oameni, vezi femeile rezemate în coate pe balcoanele de fier, urmărind ce se întâmplă jos. Cotigi trase de biciclete, cai și automobile, șiruri șiruri, uneori trecând în ambele direcții pe aceeași stradă.
Catedrala e imensă, așa cum ni s-a spus, cu niște uși enorme din lemn, care arată de parcă te-ar putea ține afară o eternitate. Fațada e toată numai înflorituri sculptate: Corabia Bisericii, care navighează pe o ușă, arată ca un galion spaniol, iar deasupra celeilalte Iisus dă cheile împărăției. Are același aer îngrijorat pe care l-a avut domnul de la brutărie când i-a dat mamei cheia ca să intre prin magazinul lui în apartamentul nostru de la etaj. Domnul Scoate banii deține toată clădirea.
În catedrală trebuie să treci pe lângă marele Altar al Iertării, auriu de sus până jos, cu îngeri zburători. Cristosul negru al Veninului atârnă acolo, mort, în fusta lui neagră, înconjurat de balconașe, poate ca să aterizeze îngerii pe ele când obosesc. Era un monument al acuzării atât de grăitor, încât până și mama a trebuit să plece capul puțin când a trecut discret pe lângă el, cu păcatele scurgându-i-se din pantofi în drumul nostru în jurul navei, lăsând băltoace invizibile pe dalele curate. Poate a zis Dumnezeu că numele ei e noroi. Ar trebui să țipe de mai mult de trei ori ca să-l audă ea.
În spatele bisericii, afară, era un mic muzeu. Un bărbat de acolo ne-a spus că spaniolii au construit catedrala chiar pe locul marelui templu al aztecilor. Au făcut-o intenționat, ca să renunțe aztecii la orice speranță că vor fi salvați de zeii lor. N-au mai rămas din templu decât câteva bucăți. Bărbatul a spus că aztecii au venit aici în vremuri de demult, după ce au rătăcit sute de ani în căutarea unui cămin adevărat. Când au ajuns aici, au văzut un vultur așezat pe un cactus și mâncând un șarpe, și acela a fost semnul lor. Un motiv suficient de bun să numești un loc „acasă“, mai bun decât toate motivele mamei de până acum.
Cel mai interesant exponat era calendarul străvechi, o piatră cioplită, mare cât o bucătărie, rotundă, prinsă în perete ca un ceas uriaș. În centru era o față furioasă de bărbat care privea drept înainte, de parcă ar fi ieșit prin piatră din cine știe ce altă lume ca să se uite la noi, și nu era prea încântat. Avea limba scoasă, ascuțită, iar în mâinile ca niște gheare ținea două inimi de om. În jurul lui, jaguari zâmbitori dansau într-un cerc al timpului fără sfârșit. Poate ăsta era calendarul de care știa Leandro. S-ar bucura să afle că spaniolii au hotărât să-l păstreze când au demolat tot ce era în jur. Însă Leandro nu știe să citească o scrisoare, deci n-ar avea rost să-i scriu despre asta.
Domnul Scoate banii va veni, după cum s-a stabilit, lunea, joia și sâmbăta. Mama ar putea să pună un semn pe ușă, ca brutăria de jos.
Discută împreună despre Viitorul Băiatului: S.B. spune că Preparatoria în septembrie, dar mama zice că nu, n-are cum să intre acolo. Umblă vorba că e greu, latină, fizică, lucruri din astea. Ce să facă ei cu un băiat care în ultimii cinci ani n-a mers decât la școala lui Jules Verne și a celor Trei Muschetari? Ea se gândește la o școală mică, administrată de călugărițe, dar Scoate banii spune că e o visătoare și că Revoluția a terminat cu astea când preoții au fugit din Mexic. Dacă știu ce-i bine pentru ele, a adăugat el, călugărițele alea profesoare s-au căsătorit până acum. Mama insistă că a văzut o școală pe Avenida Puig, la sud de noi. Dar Preparatoria e gratis, iar o școală católica ar costa bani, presupunând că s-ar găsi una. Rămâne de văzut cine câștigă: domnul Scoate banii sau domnișoara Zero bani.
24 iunie
De ziua Sfântului Ioan, într-o marți, toate clopotele bisericii bat. Fata în casă spune că e semn ca să știe leproșii să se îmbăieze. Azi e singura zi din an când au voie să se atingă de apă. Nu-i de mirare că miros cum miros.
Azi, pe drumul de întoarcere de la magazinul de haine Colonia Roma a început să plouă ceva de groază, iar noi ne-am cumpărat pălării de hârtie de la băieții cu ziarele. Când plouă, nu mai strigă despre Noul Plan Birocratic, ci îl împăturesc și fac ceva folositor din el. Pe urmă ne-am rătăcit pe drumul spre casă și mama a râs, cu părul lipit de față ca niște panglici mici și negre, măcar o dată fericită. Fără niciun motiv.
Ne-am refugiat de ploaie sub o marchiză și am observat că acolo e un magazin cu cărți, așa că am intrat. Era fantastic, avea cărți de tot felul, inclusiv din cele medicale, cu ochiul uman desenat în secțiune transversală și cu organele reproducătoare. Mama a oftat cu gândul la șansele slabe de acceptare la Preparatoria cea gratuită. I-a spus vânzătorului că îi trebuie ceva ca să-și pună băiatul pe Drumul cel Bun, iar el i-a arătat partea cu cărți foarte vechi și uzate. Pe urmă i s-a făcut milă de mama și a spus că, dacă i le aducem înapoi, ne returnează mare parte din bani. Ura, ceva nou de citit. De ziua ta, a spus ea, pentru că a fost acum aproape o săptămână și îi părea rău că n-a sărbătorit. Deci alege ceva ca să ții minte că ai împlinit paisprezece ani, a spus ea. Dar tot fără romane de aventuri. Alege ceva serios, de exemplu istorie. Și fără Pancho Villa, domnule. Din câte spune ea, dacă n-a murit de douăzeci de ani, nu e istorie.
Aztecii sunt morți de sute de ani, așa că am luat două cărți despre ei. Una e cu toate scrisorile trimise de Hernán Cortés către regina Juana a Spaniei, care l-a însărcinat să cucerească Mexicul. I-a trimis numeroase rapoarte, care începeau toate cu „Preaînaltă, Puternică și Catolică Preacucernică Împărăteasă”. Cealaltă e scrisă de un episcop care a trăit printre păgâni și i-a desenat, chiar și dezbrăcați.
Lacuna, de Barbara Kingsolver, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Anca Bărbulescu, col. „Fiction Connection”
Scrie un comentariu