„Calea Jaguarului”, de Mihai Măniuțiu (fragment)

Un fragment în premieră din romanul Calea Jaguarului, de Mihai Măniuțiu, apărut în colecția „Scriitori români contemporani” a Editurii Humanitas.

Jaguarii sunt frații vitregi și vitregiți de soartă ai crailor mateini, și din preajma lor nu lipsește Rânji, sora mai mică a Penei Corcodușa. Ei sunt și nu sunt din lumea asta. Trăiesc în Jaguar precum cirivișii în copac. Se răzvrătesc și scot din apatia sa pandemică un întreg cartier, altfel liniștit, ca toate cartierele locuite de oameni-umbre. Dispariția lui Jim, Harcor și Guguloi răscolește amintiri, regrete și patimi ce se învârtejesc într-o sarabandă de mărturii contradictorii, dar mai ales de stranii epifanii. Așa cum săritura plonjorului din Paestum dă naștere apei, saltul mortal al Jaguarilor pare a salva pentru o clipă lumea – înainte ca toți cei aflați în ea să fie prinși în necruțătoarea horă care-i va juca de-a halaripu’.

Îi știu după nume și după porecle. Jim, Harcor și Guguloi. Mie îmi ziceau Rânjita, pe scurt Rânji, că-mi plăcea să mă hlizesc și să râd cu gura pân’ la urechi. Râdeam din orice. Râdeam și de ei, că aveai de ce să râzi. Pe supermașina aia, un Jaguar prăpădit, care mergea, da’ nu mergea decât stând pe loc, și-au dat toate economiile. Vai de economiile lor! A costat, dacă-mi amintesc bine, două sute de dolari. Nici la fier vechi nu mai luau pe ea atâta. Însă era bolidul lor. Jaguarul lor. Adică animal de pradă. Vedeți dumneavoastră, n-ar fi cumpărat un Mercedes sau altceva, că nu li se umflau mușchii decât când ziceau:

— Hai în Jaguar. Astă-seară avem treabă cu Jaguarul.

Cu animalul de pradă, adică. Roșu-arămiu, de la vopseaua scorojită și de la rugină.

MIHAI MĂNIUȚIU, regizor de teatru și scriitor, a montat în teatre importante din România și străinătate, creațiile sale primind numeroase premii pentru cea mai bună regie, originalitate și cel mai bun spectacol al anului. Ca scriitor, a publicat mai multe volume de poeme, precum și volume de povestiri cu tentă onirică și fantastică: Un zeu aproape muritor (1982), Istorii pe care n-am să le scriu (1998), Opiniile unui călător nedemn de încredere (2011), Filip și întunericul (2019), nominalizat în 2020 pentru premiul Cartea de literatură pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor din România, Jucându-l pe Mefisto (2021) – distins cu Premiul Cartea Anului pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, 2022 (Premiul Liviu Rebreanu). La Editura Humanitas, Mihai Măniuțiu a publicat eseul Despre iluzie și mască (2007), romanul Aventurile hingherului în Balkanya (2015), culegerea de proze Fuga cu Henri (2017) și romanul A șaptea viață a lui Alexandru Royce (2022) – pentru care a fost nominalizat la Premiul USR (Cartea de proză). În anul 2006, creației sale literare și teatrale i-a fost dedicat volumul Dansând pe ruine de Dan C. Mihăilescu. | www.maniutiu.com

Calea Jaguarului, de Mihai Măniuțiu

Umbra Inspectorului-șef

Îmi face plăcere că ați acceptat să mă însoțiți. Spre seară, imediat ce prinde să se lase întunericul, e un interval în care trebuie neapărat să ies sub cerul liber, să iau aer. Deh, ce să-i faci, n-am prea avut muncă de birou și noaptea, de cele mai multe ori, mi-a fost un aliat fidel. Unde mai pui că, în felul ăsta, pot să dezvolt teorii. Despre una ori alta. Fantasmagorii. Așa m-am obișnuit în anii lungi cât am fost, cum bine știți, inspector de poliție.

Ne cunoaștem de aproape cincisprezece ani… La un moment dat, unul dintre cazurile mele v-a inspirat un roman. Bănuiesc că acum tot în căutare de inspirație v-ați refugiat în cartierul nostru. Așa îmi zice nasul meu de copoi. Însă nu știu, zău, dacă micul nostru cartier o să vă ofere ceea ce așteptați de la el. Cazurile notabile, câte au fost, sunt deja istorie… Istorie îngropată în dosare prăfuite. Iar poveștile mai noi nu prea au mister… Ei, dar poate mă-nșel. Vorbesc și eu ca unul care a îmbătrânit și se uită la lume numai printr-un ochean întors spre trecut.

Culmea e că prima noastră întâlnire a fost mai de‑ grabă un eșec. Ați apărut entuziast, nerăbdător și ferm convins că o să vă livrez criminalul, făptașul, legat fedeleș, că o să-i scot călușul din gură, iar el vă va face mărturisiri complete pentru cartea la care lucrați. Iar eu n-aveam nici un vinovat, aveam numai sute de vinovați-nevinovați și nevinovați-vinovați care-mi roiau prin cap. Și așa a rămas. Cazul, factual vorbind, a rămas nerezolvat. Da, se poate spune că ne-am cunoscut sub auspicii nu tocmai promițătoare.

Vă imaginați, prin urmare, ce surpriză a fost pentru mine să dau nas în nas cu dumneavoastră pe aleile din cartier.  Și ce plăcere să afiu că veți mai rămâne cu noi o vreme și o să ne putem bucura împreună de aerul răcoros al serilor acestei veri timpurii. Eu caut să profit de fiecare moment de răgaz, să-ntorc spatele acestei stupide pandemii și, într-un fel, să mă repliez, să mă reculeg. Nu fac bilanțuri, nu. M-am pensionat în urmă cu doi ani și de atunci, cum vă spuneam, dezvolt, în mod empiric, teorii. Iată… pășim, înșirăm, ritmic sau nu, pas după pas, iar străzile, indiferent dacă urcă ori sunt drepte ca-n palmă, par totuși a coborî. Sunt numai străzi care coboară. Și oricât cobori, la capăt e încă un început al coborârii. Nu aveți aceeași impresie? Să fiu doar eu cel care resimte vertijul acestei pante interioare?

O, ce ușurare! Deci și dumneavoastră aveți uneori aceeași senzație. Străzile pe care ne plimbăm o iau în jos, se scufundă… Ca într-o pâclă, și nu vezi treptele de sub pavaj, îngropate în asfalt, însă tălpile tale le pipăie și se sprijină pe ele, tot mai jos și mai jos. Se întâmplă, coborând, să te mai ciocnești de câte unii care rătăcesc aidoma ție. Dacă-i întrebi, știu toți cât e ceasul. Dar nu o să-ți spună nici unul aceeași oră și nici dacă e dimineață sau noapte. Aici se încurcă toți, sau poate doar vor să te-ncurce. Cum și tu te încurci, cu bună știință, pe tine însuți…

Spuneți că arăt neschimbat? Așa sunt umbrele, dragul meu. O umbră de care unii naivi se tem încă. De fapt se tem mult mai mulți decât înainte. Ce bizar! Când nu eram la pensie, Inspector-șef, se fereau sau se gudurau, după cum le era felul. Acum le e frică. Ăsta-i prestigiul umbrelor. Eu m-am retras, însă a rămas umbra mea. Firește că știu multe despre toți. Ei, și? Nu-mi place să mă ascund în spatele a ce am fost. Să mergem în continuare, tăcuți, pe străzile care coboară… Unde coboară? Îmi vine să cred că în limbul unde o să ajung nu peste mult. Adică, peste vreo trei-patru-cinci ani, dacă mă cruță virusul ăsta blestemat. Nu mă grăbesc. De ce m-aș grăbi câtă vreme umbra mea își mai găsește un rost pe pământ?

Calea Jaguarului, de Mihai Măniuțiu, Ed. Humanitas, 2024, col. „Scriitori români contemporani”