„Țara celorlalți”, de Leïla Slimani (fragment)

O nouă traducere în premieră din opera Leïlei Slimani, laureata Premiului Goncourt ediția 2016, îndrăgita autoare a romanelor Cântec lin și În grădina căpcăunului.

Este anul 1944, iar Mathilde se îndrăgostește de Amin, un marocan sosit să lupte în armata franceză. După război, tânărul cuplu se stabilește în Maroc, încercând să întemeieze o familie. Însă dezamăgirile încep să se adune precum norii de furtună: lipsa banilor, rasismul și umilințele erodează stabilitatea cuplului. Lăsată singură acasă, pentru a crește cei doi copii într-o lume ale cărei reguli nu le înțelege, Mathilde își încalcă propriul statut de soție de fermier și sfidează șovinismul și codurile sociale ale țării, oferind servicii medicale populației rurale.

Toate personajele romanului trăiesc într-o țară a celorlalți – în special femeile. Odată cu acest roman ce deschide o amplă saga de familie, Leïla Slimani abordează o tematică și un stil total diferite de cele care i-au adus consacrarea.

„O captivantă explorare a trecutului.” (The Guardian)

„Țara celorlalți, primul tom al unei ample trilogii, al unei saga de familie ce se desfășoară pe fundalul tumultuosului secol XX, se dovedește a fi o reușită sclipitoare.” (Le Monde)

„În acest nou roman, Leïla Slimani face dovada unui suflu narativ și a unei empatii pe care nu le arătase până acum.” (Télérama)

„Țara celorlalți este romanul cel mai personal scris de Leïla Slimani până acum.” (The New York Times)

Leïla Slimani (n. 1981) este o romancieră și jurnalistă franceză de origine marocană. S-a născut la Rabat și la 17 ani a plecat la Paris, unde s-a specializat în științe politice și mass-media studiind la Sciences Po și ESCP Europe. După absolvire, a vrut să urmeze o carieră în actorie, dar a început să lucreze ca jurnalist pentru revista Jeune Afrique. În 2014 a publicat primul său roman, În gradina căpcăunului, urmat de thrillerul psihologic Cântec lin, care a devenit rapid bestseller, cu peste 80 000 de exemplare tipărite în primele trei luni de la apariție. În 2016, romanul Cântec lin a fost distins cu Prix Goncourt și a fost nominalizat la Prix Renaudot, Prix Femina, Prix de Flore și Prix Interallié. Țara celorlalți (2021) constituie prima parte a unei saga de familie de inspirație autobiografică. Toate romanele autoarei au fost publicate în colecția Anansi. World Fiction.

În ultimii ani, Leïla Slimani este cunoscută și pentru cariera sa diplomatică: în 2017, Emmanuel Macron i-a propus scriitoarei funcţia de ministru al culturii, însă autoarea a refuzat. A devenit, însă, reprezentantul personal al preşedintelui pentru promovarea culturii şi limbii franceze. În 2018, revista Vanity Fair din Franţa a inclus-o pe Leïla Slimani pe locul doi pe lista anuală a celor mai influenţi oameni.

Țara celorlalți, de Leïla Slimani  (fragment)

Sărbătoarea Aid el-Kebir urma să cadă pe 30 iulie. Și la oraș, și la sat exista temerea ca petrecerea să nu prilejuiască excese, iar celebrarea jertfei lui Abraham să nu se transforme în masacru. Rezidenţa generală a transmis măsuri foarte stricte militarilor cantonaţi la Meknès și funcţionarilor, care s-au înfuriat că nu pot merge în metropolă pe timpul verii. În vecinătatea fermei, numeroși coloniști și-au părăsit moșiile. Roger Mariani a plecat la Cabo Negro, unde avea o casă.

Cu o săptămână înainte de sărbătoare, Amin a cumpărat un berbec, pe care l-a priponit de salcie și pe care Murad îl hrănea cu paie. Aïcha și fratele ei priveau animalul de la fereastra cea mare a salonului, îi contemplau lâna gălbuie, ochii triști, coarnele ameninţătoare. Puștiul a vrut să meargă să mângâie dobitocul, dar sora lui l-a împiedicat.

— Tata l-a cumpărat pentru noi, a zis el, și Aïcha, fără să-și poată stăpâni pornirea de cruzime, i-a descris cu noian de detalii ce avea să păţească animalul.

Copiilor li s-a interzis să se uite atunci când parlagiul s-a apucat să înjunghie berbecul, al cărui sânge a ţâșnit, răs- pândindu-se apoi în șuvoaie puternice pe iarba din grădină. Tamo s-a dus după un lighean și a curăţat iarba înroșită, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru bunătatea lui.

Femeile au început să chiuie, iar un argat a hăcuit dobitocul chiar acolo, pe pământ. Pielea i-a fost atârnată de arcada porţii. Tamo și surorile ei au aprins în fundul curţii niște focuri zdravene pe care urma să fie friptă carnea. Prin fereastra de la bucătărie se zăreau zburând scântei din jăratec și se auzeau mâinile cufundându-se în măruntaiele animalului, scoţând sunete de bureţi îmbibaţi cu apă, un plescăit de mucoase și de sorb.

Mathilde a pus laolaltă într-o căldare mare de fier inima, plămânii și ficatul. A chemat-o pe Aïcha și i-a apropiat faţa de inima vineţie.

— Privește, e exact ca în carte. Pe-aici trece sângele.

Mathilde și-a vârât degetul în aortă apoi a indicat ventriculele și auriculele, spunându-le pe nume, și a concluzionat:

— Ăsta nu mai știu cum se cheamă.

A înșfăcat apoi plămânii, sub privirile indignate ale servitoarelor, care socoteau că tot circul acela era rușinos și profanator. Mathilde a pus cele două pungi cenușii și vâscoase sub robinet și le-a privit cum se pătrund de apă. Selim a bătut din palme, iar ea l-a sărutat pe frunte.

— Imaginează-ţi că în loc de apă e aer. Uite, iubita mea, așa respirăm.

La trei zile după sărbătoare, în miez de noapte, au descins în duar membri ai armatei de eliberare, cu feţele acoperite cu cagule negre. Le-au poruncit lui Ido și lui Ba Miloud să le dea de mâncare și să facă rost de benzină. Au plecat în zori, promiţând că victoria e aproape și că vremea jefuitorilor străini trecuse.

*

La vremea aceea, Mathilde socotea că odraslele ei erau prea mici ca să înţeleagă ce se întâmplă, așa că, dacă nu le-a explicat nimic, nu a fost din nepăsare și nici din exces de autoritate. Era convinsă că, orice s-ar fi întâmplat, copiii ei trăiau într-o bulă a inocenței pe care adulţii n-o puteau străpunge. Mathilde credea că-și înţelege fiica mai bine decât oricine, că e în stare să-i citească sufletul cu ușurinţa cu care privești un peisaj frumos printr-o fereastră. O trata pe Aïcha ca pe o prietenă, ca pe o complice, destăinuindu-i lucruri peste puterea de înţelegere a vârstei ei, și se îmbărbăta spunându-și: „Chiar dacă nu înțelege, măcar nu-i face rău“.

Și într-adevăr, Aïcha nu înțelegea. În ochii ei, lumea adulţilor era ceţoasă, nelămurită, așa cum erau șesurile în zori sau la lăsatul serii, în orele acelea când conturul lucrurilor dispare. Părinţii vorbeau în faţa ei și prindea niște frânturi din aceste conversaţii în care se rosteau în șoaptă cuvinte precum „crimă“ sau „dispariţie“. Uneori Aïcha își punea întrebări în tăcere. Se întreba, de pildă, de ce Selma nu mai dormea cu ea. De ce lucrătoarele se lăsau duse acolo unde era iarba mai înaltă de către muncitorii cu mâinile crăpate și cefele înroșite de soare. Bănuia că există ceva care se cheamă năpastă și că bărbaţii erau capabili de gesturi de cruzime. Și căuta explicaţii în natura înconjurătoare.

În vara aceea s-a reîntors la viaţa ei sălbatică, viaţa ei fără ore fixe și fără constrângeri. A explorat lumea de pe colină, care, pentru ea, era ca un fel de insulă în mijlocul șesului. Mai apăreau uneori și alţi copii, băieţi de vârsta ei care ţineau în braţe mieluţi speriaţi și murdari. Străbăteau câmpurile cu bustul gol, pielea lor devenise arămie sub razele soarelui și perii de pe ceafă și de pe braţe li se albiseră. Pe piepturile lor pline de praf se formau dâre de transpirație, brazde un pic mai deschise la culoare. Când micuţii păstori au venit la ea și i-au propus să mângâie animalele, Aïcha s-a emoţionat. Nu-și putea lua ochii de la umerii lor vânjoși, de la călcâiele lor bătătorite, și vedea în ei bărbaţii care aveau să devină. Deocamdată erau copii, ca și ea, pluteau într-un soi de stare de graţie, dar Aïcha înţelegea, fără să fie pe deplin conștientă, că maturitatea îi prindea din urmă. Că munca și sărăcia îmbătrânea acele trupuri mai repede decât creștea propriul ei trup.

Zi de zi, urmărea de sub arbori procesiunea lucrătorilor, cărora le imita gesturile, străduindu-se să nu le tulbure munca. I-a ajutat să construiască o sperietoare, din niște haine vechi ale lui Amin și din paie proaspete. A agăţat prin pomi oglinjoare sparte care alungau păsăretul. Putea sta ore în șir să privească cuibul bufniţei din arborele de avocado sau mușuroiul cârtiţei din fundul grădinii. Era răbdătoare și tăcută, și a învăţat să prindă cameleoni și șopârle, pe care îi dosea într-o cutie, căreia îi ridica iute capacul ca să-și contemple prada. Într-o dimineaţă, a găsit pe drum un embrion minuscul de pasăre, nu mai lung decât degetul ei mic. Animalul, care nici măcar nu era animal pe de-a-ntre- gul, avea cioc, gheare și un schelet atât de mărunt, încât părea aproape ireal. Aïcha s-a culcat, cu obrazul lipit de ţărână, și a urmărit munca furnicilor care mișunau pe cadavru. S-a gândit: „Nu sunt deloc crude, și asta nu pentru că sunt mici“. Ar fi vrut să întrebe pământul, să-i ceară să povestească despre ce-a văzut de-a lungul timpului, despre ceilalţi oameni care trăiseră aici înaintea ei, despre cei care se prăpădiseră și pe care ea nu-i cunoscuse niciodată.

Tocmai pentru că se simţea liberă, Aïcha a vrut să descopere hotarele moșiei. Nu știuse niciodată cu adevărat până unde avea voie să meargă, până unde se află acasă și unde începe lumea celorlalţi. Puterile ei o duceau zilnic mai departe și se aștepta să dea peste un zid, peste un gard, peste o faleză, peste ceva care s-o facă să spună: „Aici se termină totul. Mai departe de-atât nu se poate“. Într-o după-amiază a trecut de hangarul unde era adăpostit tractorul. A străbătut plantaţiile de gutui și de măslini, și-a croit drum printre tulpinile înalte de floarea-soarelui, arse de căldură. S-a trezit pe un teren năpădit de urzici care-i veneau până la brâu și, acolo, a zărit un zid scund de vreun metru. Era dat cu var și alcătuia un mic ţarc plin de buruieni. Mai fusese pe-aici. Cu multă vreme în urmă, când era mititică și o ţinea de mână pe Mathilde, care culesese flori acoperite de musculiţe, mama ei i-a arătat zidul și i-a spus: „Aici o să fim înmormântaţi, tatăl tău și cu mine“. Aïcha s-a apropiat de îngrăditură. Cactușii plini de fructe răspân- deau mireasmă de miere. S-a culcat pe pământ, în locul unde își închipuia că va fi îngropat într-o zi trupul mamei sale. Era oare posibil ca Mathilde să ajungă cândva foarte bătrână, la fel de bătrână și de smochinită ca Mouilala? Și-a acoperit ochii cu cotul ca să se ferească de soare și a început să viseze la planșele de anatomie oferite de Dragan. Știa pe dinafară numele anumitor oase în ungurește: combcsont pentru femur, gerinc pentru coloana vertebrală și kulcscsont pentru claviculă.

Țara celorlalți, de Leïla Slimani, Ed. Pandora M, 2022, traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu, col. „Anansi. World Fiction”