„Nimic mai iluzoriu” de Marta Pérez-Carbonell (fragment)

„Un adevărat manifest al credinței în puterea cuvintelor și a literaturii.“ - El Cultural

Într-o călătorie nocturnă cu trenul între Londra și Edinburgh, Alicia poartă o conversație cu Terry, scriitor și profesor de literatură, și cu Bou, elevul acestuia. Terry le vorbește despre succesul celui mai recent roman al său, inspirat de secretele lui Hans, un tânăr cu care a avut o relație ambiguă. Dar Hans a dispărut după publicarea romanului. Oare avem dreptul să transformăm viața altei persoane într-un roman? Este etic să scrii despre confesiunile pe care le auzi? Care sunt limitele ficțiunii? Fascinată de aceste întrebări, care o determină să-și examineze propriile amintiri, Alicia simte nevoia să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat între cei doi bărbați și să-l găsească pe Hans.

Nimic mai iluzoriu aduce în discuție puterea literaturii și linia fină care separă realitatea de ficțiune, într-o narațiune captivantă despre trădare, pierdere și vinovăție.

„O aventură neașteptată. O rețea subtilă de povești și de cuvinte care te fascinează și te învăluie, care te cucerește fără să vrei, ca pe un copil care ascultă cu gura căscată o poveste frumoasă. Un debut puternic și de neuitat.“ - Rosa Montero

„Una dintre acele cărți care îți trezesc dorința de a-ți lua liber toată după-amiaza și de a te lăsa purtat de ritmul lecturii.“ - Vogue

„Un roman despre arta de a spune povești ca modalitate de a da sens lumii.“ - letras libres. com

„Îmbinând metaficțiunea, misterul și drama, acest roman captivant are un aer enigmatic ce amintește de Talentatul domn Ripley.“ - scenic rights.com

Marta Pérez-Carbonell s-a născut în 1982 și a obținut doctoratul la Universitatea din Londra, specializându-se în opera lui Javier Marías. Este profesoară de literatură spaniolă la Colgate University din New York și colaborează la reviste literare precum The Objective, Letras Libres și Quimera. Nimic mai iluzoriu este romanul său de debut.

Nimic mai iluzoriu de Marta Pérez-Carbonell
(fragment)

Eu și Bou ne-am așezat față în față, în timp ce Terry continua să vorbească la telefon în vagonul alăturat. Pe masă paharele cu vin se odihneau sub lumina palidă și, cu toate că locul avea un aer auster, se simțea o atmosferă binevoitoare. 

Afară se zăreau din când în când localitățile răzlețe pe care le traversam în mare viteză. La ora aceea, aproape toți locuitorii erau cufundați într-un somn liniștit sau poate agitat; or fi fost unii dintre ei care încorporau sunetul trenului din depărtare în experiențele lor onirice, așa cum se întâmplă uneori cu zgomotele exterioare când dormim. Poate că alții aveau să se trezească cu senzația că o săgeată tocmai trecuse foarte aproape de ei. 

— Știi că sunt un împătimit al magiei? a spus brusc și cu entuziasm Bou. Al trucurilor bune, în care nu există niciun fir, nicio oglindă care să explice iluzia, cele la care ne uităm cu gura căscată în timp ce creierul știe că ceea ce vedem este împotriva oricărei logici. 

— Serios? am întrebat. 

Mă luaseră prin surprindere și fraza bruscă, și subiectul. 

— Da, îmi place să știu că ceva este un artificiu, că e o amăgire și că tocmai de aceea nu ne putem lua ochii de la acel lucru, întrucât știm că, deși nu pare, depinde de un minuțios proces de a crea iluzia că imposibilul chiar se petrece cu adevărat, de a face Statuia Libertății de pe Liberty Island să dispară sub ochii noștri.

— Ha, ha, ha… Da, îmi amintesc asta. N-am știut niciodată cum a făcut-o. Și ficțiunea înseamnă ore de muncă și trucuri pentru a crea o iluzie, nu-i așa? Și în ambele cazuri există tentația de a vrea să ridici cortina ca să vezi ce se află în spatele scenei. 

— Da, dar este întotdeauna dezamăgitor, atât din pricina repetivității, cât și a simplității. Nu căuta niciodată să afli cum David Copperfield a făcut să dispară Statuia Libertății! E mai bine să te lași purtat de dulcea amăgire. 

— Dar nu asta faci tu când îi pui întrebări lui Terry despre romanul său? 

— Cortina a fost ridicată, spre nefericirea lui Terry și mai ales a lui Hans. Donovan Seymour a ridicat o prin acuzațiile sale, scoțând personajele lui Rocco din sfera care le aparținea și acuzându-l pe Terry de ce s a întâmplat după publicarea romanului. 

— Ce anume i-a reproșat? 

— Că a stors viața lui Hans și a scos la iveală ceea ce acesta nu a vrut niciodată să arate… Și că a inventat ce l-a interesat pornind de la persoana lui reală. 

— Dar asta se întâmplă foarte des. Nu poți acuza pe cineva că a scris un text care seamănă cu realitatea. 

— Da, așa este. Nu ar fi trebuit să treacă dincolo de bârfele literare. Dar existau deja suspiciuni că Rocco ar fi fost cineva real și, cum profesorul din roman nu are nume, a fost ușor de presupus că e vorba de Terry. Apoi s a publicat articolul lui Seymour, confirmând toate zvonurile. Și la un moment dat, Hans a dispărut. 

— Hans a dispărut? 

— Da, a gemut Bou. 

— Ăsta-i scandalul care făcut cartea să se vândă atât de bine?

— Da, a repetat el cu un oftat. 

— Și de asta era Terry atât de trist când ne povestea că i-ar fi plăcut să l cunoască mai bine pe Hans, pentru că acum nu mai poate… 

— Da. Deși ce a spus despre faptul că și-ar fi dorit să petreacă mai mult timp cu el… Nu știu, serios. Terry îl adora pe Hans, dar nu la fel de mult ca pe Rocco, pentru că preferă poveștile. Cred că a devenit obsedat de ideea a ceea ce ar fi putut fi Hans, mai degrabă decât de persoana în carne și oase care era sau care este, nu știu. 

Vorbele din urmă le-a rostit cu amărăciunea care ne zguduie când nu mai putem sta pe margine. Celor mai mulți dintre noi le ar plăcea să rămână în afara conflictelor din jur. De ce nu? De pe margine, poți privi înainte, de pe banca de rezerve poți să continui să te gândești la magie și la literatură și să-ți admiri iubitul profesor, dar Bou fusese mânjit de toată povestea și probabil își dădea seama că momentul să părăsească banca de rezerve nu era departe.

Am vrut să întreb ce limite încălcase Terry în cartea sa, cât de mult poate un scriitor să profite de cineva real încât să-l facă să dispară. Dar în clipa aceea a intrat Terry. 

— Ce se întâmplă? Dacă eu nu sunt aici, nimeni nu și toarnă vin? 

S-a uitat la noi și a înțeles că Bou continuase povestea și că acum aveam mai multe informații decât ne împărtășise el. M-a privit drept în ochi înainte de a se așeza. 

— Văd că, în seara asta, de o parte și de alta a Atlanticului, nu se vorbește despre altceva decât despre Rocco, a spus cu o expresie serioasă, deși, când s-a lăsat să cadă pe scaun, părea să fi lăsat și o greutate în urmă. Și eu care speram că noua noastră prietenă ne va povesti cum a scăpat de pe insula aia stâncoasă… 

— Da, dar mai întâi mi-ar plăcea să aflu mai multe despre Hans. Ne-ai povestit cum l-ai cunoscut, pe terasa de pe acoperiș, dar ce s-a întâmplat după aceea? Te-ai întâlnit de mai multe ori cu el? 

Terry i-a făcut cu ochiul lui Bou și a arătat cu degetul mare spre mine: „Învață repede tipa, nu-i așa? Și încă nu știe nimic“. Nu, nu știam, însă acum chiar voiam să aflu mai multe. Bou și a ridicat palmele în dreptul umerilor, râzând: „E treaba ei să mă descoasă!“ Totuși Bou mă molipsise de curiozitate, iar eu știam deja că există o poveste și intrasem în ea, chiar dacă nu era a mea. 

— După petrecerea de pe acoperiș, a trecut ceva timp până să-l revăd pe Hans, a continuat Terry. Nu zic că nu m-am gândit la el din când în când. Era un băiat tânăr, cu o dulceață înnăscută, care părea să sufere dintr-o cauză anume, iar asta mi-a trezit curiozitatea. Da, Hans Haig mi-a stârnit întotdeauna interesul. Să descoși pe cineva creează dependență. Și v-am zis, mi-ar fi plăcut să-l cunosc mai bine, să-i deslușesc povestea și, în același timp, să mă implic și eu în ea. 

Terry s-a așezat mai bine pe scaun și a sorbit din vin. 

— Într-o după-amiază, după orele de curs, l-am văzut sprijinindu-se de gardul care desparte trotuarul de zona cu arbori a campusului. O cunoașteți pe poeta Alda Merini? „Îmi plac cei care își aleg cu grijă cuvintele pe care nu le rostesc“, scria ea. Hans era un tânăr plin de tăceri prudente pe care, dintr-un anumit motiv, eu le auzeam întotdeauna foarte tare. În acea seară m-am oferit să-l scot la cină și a acceptat.
Înainte de a‑și continua povestea, s‑a îndreptat în scaun și s‑a uitat fix la noi.

— Sunteți încă tineri, poate că nu i‑ați întâlnit, dar există oameni pe lume (puțini) care ne ies în întâmpinare, cu care ne plimbăm câteva minute și care ne dau senzația că au fost mereu acolo, mergând în pas cu noi.

Apoi s‑a rezemat de spătar și a continuat să vorbească.

— Seara am luat cina la Il Trucco, un mic restaurant italo‑spaniol din Soho. A fost una dintre acele seri care se întind ca o gumă de mestecat, savuroasă, fără cusur, foarte dulce. Am stat de vorbă, am mâncat și am băut până când micul local s‑a golit și ochii celor doi chelneri ne‑au rugat somnoroși să ne ridicăm. După cum vedeți, am rezistență la vin și mi‑e greu să mă opresc. Dacă ar fi depins de mine, seara aceea nu s‑ar fi încheiat. Știu că am râs și am împărtășit povești din copilărie, dar, când încerc să‑mi amintesc exact ce s‑a întâmplat, se amestecă amintirile cu imaginația.

Nimic mai iluzoriu de Marta Pérez-Carbonell, Ed. Trei, 2026, trad. rom. Ana-Maria Tamaș, col. „Fiction Connection”