Un fragment în premieră din volumul Scafandrul și fluturele de Jean-Dominique Bauby, recent apărut la Editura Humanitas, în colecția Memorii-Jurnale, traducere de Lidia Bodea.
Bestseller internațional, vândut în peste un milion de exemplare și tradus în 30 de limbi, cartea lui Jean-Dominique Bauby stă la baza filmului omonim al lui Julian Schnabel – Premiul Bafta pentru cea mai bună ecranizare –, peliculă distinsă în 2008 și cu Globul de Aur pentru cel mai bun film, Premiul pentru cel mai bun regizor, Premiul pentru cel mai bun actor și titlul Cel mai bun film la Gala Premiilor Lumiere.
Ce înseamnă, de fapt, să fii viu? Care ne sunt, cu adevărat, bucuriile vieții? Cine – sau ce – din noi trăiește, se-ndrăgostește, caută, uită, iartă? Câtă suferință încape într-un trup, câtă nefericire într-un suflet? De ce trebuie să murim?
Publicată cu doar câteva zile înaintea morții autorului, Scafandrul și fluturele este una dintre cele mai zguduitoare povești despre viață. Ieșit din comă, dar paralizat cvasi-complet, cu o singură pleoapă, stânga, mobilă, Jean-Dominique Bauby „dictează“ această carte.
Câteva sute de mii de bătăi de pleoapă – pentru ca noi să putem vedea lumea și altfel.
Născut în 1952 în Franța, jurnalist, tată a doi copii, JEAN-DOMINIQUE BAUBY a fost redactor-șef al revistei Elle. Pe 8 decembrie 1995, un accident vascular l-a aruncat într-o comă profundă din care avea să iasă, dar cu toate funcțiile motrice distruse. E un pacient atins de sindromul locked-in, tradus literal: închis în sine. Nu mai poate mișca, mânca, vorbi și nici măcar respira fără ajutor. În tot acest corp inert, mai mișcă un singur ochi. Acest ochi – stângul – e legătura lui cu lumea, cu ceilalți, cu viața. Acest ochi îl ajută să scrie cartea de față, al cărei prim tiraj, de 25.000 de exemplare, e vândut într-o singură zi. Jean-Dominique moare în 9 martie 1997, la două zile după publicarea ei. De același autor, Raoul Levy, un aventurier du cinéma, Lattès, Paris, 1994.
Scafandrul și fluturele de Jean-Dominique Bauby
(fragment)
Scaunul
Nu mai vãzusem până atunci atâtea halate albe în strâmta mea cameră. Infirmierele, îngrijitorii, kinetoterapeuta, psihologa, ergoterapeuta, neurologul, internii și chiar șeful cel mare – tot spitalul se adunase cu acel prilej. Când au intrat, împingând mașinăria până la patul meu, mai întâi am crezut cã un nou locatar luase spațiul în stăpânire. Instalat la Berck de câteva sãptãmâni, mă apropiasem din ce în ce mai mult cu fiecare zi, de țărmurile conștiinței, dar tot nu înțelegeam ce legăturã ar fi putut exista între mine și un scaun cu rotile.
Nimeni nu-mi desenase tabloul exact al situației în care mã aflam, așa că, pornind de la șușoteli adunate de ici de colo, îmi făurisem încrederea că-mi voi recupera foarte curând vorbirea și gesturile.
Spiritul meu hoinar își făcea o mie de planuri: un roman, călătorii, o piesă de teatru, comercializarea unui cocteil de fructe, invenție proprie. Să nu mă-ntrebați rețeta, am uitat-o. M-au îmbrăcat imediat. „Face bine la moral!“, a spus sentențios neurologul. După cămașa de spital din nailon galben, aș fi putut, la urma urmei, să mă bucur de cămașa în carouri, de pantalonii vechi și de puloverul lălâu, doar că era un coșmar să le-mbrac. Sau, ca să fiu exact, să le văd trase, după nenumărate contorsionări, peste acest corp flasc și dezarticulat, care nu-mi mai aparținea decât ca să mă facă să sufăr.
După ce, în sfârșit, am fost gata, a-nceput și ritualul. Doi malaci m-au prins de după umeri și de picioare, m-au ridicat din pat și, fără prea multe menajamente, m-au așezat în scaun. Dintr-un bolnav oarecare, devenisem un handicapat. Ca în luptele cu taurii, când ceremonialul îi permite junelui novillero să ia locul matadorului.
N-am primit aplauze, dar a fost cât pe ce. „Nașii“ au fãcut cu mine turul etajului, ca să se asigure că poziția așezat nu declanșa spasme incontrolabile, iar eu am stat chitic, prea ocupat să cântăresc brutala scădere a perspectivelor mele. A fost nevoie doar de o pernuță specială pe care să-mi sprijin capul, pentru că se legăna încolo și-ncoace, într-un mod foarte asemănător cu acela al femeilor din triburile africane cărora le-a fost scos șirul de inele care le susținuse gâtul ani la rând. „Sunteți în regulă pentru scaunul cu rotile“, comentă ergoterapeuta cu un zâmbet care încerca sã dea cuvintelor sale un aer de veste bună, când, de fapt, acestea răsunau în urechile mele ca un verdict. Brusc, întrezăream realitatea crudă. La fel de orbitoare precum ciuperca unei explozii atomice. Mai tăioasă decât lama ghilotinei. Au plecat cu toții; trei infirmieri m-au culcat înapoi în pat, în timp ce eu mă gândeam la gangsterii din filme, care se străduiesc să înghesuie în portbagajul mașinii cadavrul nefericitului căruia tocmai i-au ciuruit pielea. Scaunul a ajuns într-un colț, părăsit, cu hainele mele aruncate peste spătarul din plastic albastru-închis. Înainte ca ultimul halat alb să iasă, i-am făcut semn să deschidă televizorul. Era „Des chiffres et des lettres“, emisiunea preferată a tatălui meu. De dimineațã, ploaia nu contenea să cadă peste dale.
Rugãciunea
Până la urmă, șocul legat de scaunul cu rotile s-a dovedit salutar. Lucrurile s-au mai limpezit. N-am mai visat cai verzi pe pereți și i-am eliberat din tăcerea lor pe cei dragi, care, de la accident, ridicaseră un fel de baraj de afecțiune în jurul meu. Subiectul nemaifiind unul tabu, am început să vorbim despre locked-in syndrome. Mai întâi și-ntâi, e o raritate. Chiar dacă asta nu mă consolează cu nimic, ideea e că sunt tot atâtea șanse să cazi în această capcanã infernală câte sunt să câștigi potul cel mare la loto. Aici, la Berck, nu suntem decât doi pacienți cu simptome de L.i.S. (locked-in syndrome), iar al meu încă e pus la îndoială. Problema e că pot mișca totuși capul, ceea ce, în principiu, nu figureazã în tabloul clinic respectiv. Întrucât majoritatea cazurilor sfârșesc în stadiul de legumă, evoluția acestei patologii e prea puțin cunoscută. Tot ce se știe e că, dacă sistemul nervos se pune din nou în funcțiune fiindcă așa-i tună lui, se comportã asemenea unui fir de păr care crește de la rădăcina creierului. S-ar putea deci să fie nevoie de câțiva ani până să-mi pot mișca degetele de la picioare.
De fapt, eventualele ameliorări trebuie cãutate la nivelul căilor respiratorii. Pe termen lung, poți spera că vei ajunge să te hrănești mai normal, fără ajutorul sondei gastrice, să respiri natural și să sufli astfel încât corzile vocale să vibreze.
Până una-alta, eu aș fi în culmea fericirii dacă aș reuși să înghit excesul de salivă care-mi inundă permanent gura. Nici nu se face zi și eu mă chinui să-mi împing limba în cerul gurii, încercând să declanșez reflexul de a înghiți. În plus, i-am dedicat laringelui meu săculeții cu tămâie care atârnă de perete, aduși din Japonia de niște colege deopotrivă călătoare și credincioase. E una dintre pietrele altarului care s-a ridicat de pe urma călătoriilor celor din anturajul meu. Spiritele cele mai felurite au fost invocate, pe toate meridianele lumii, pentru mine. Mă străduiesc să pun ceva ordine în toată această vastă mișcare de suflete. Dacă sunt avertizat că pentru mine au fost aprinse lumânări într-o capelă bretonă ori că s-a îngânat o mantra într-un templu din Nepal, atunci găsesc imediat un țel precis al acestor manifestări spirituale. Așa se face că mi-am încredințat ochiul drept unui ascet camerunez mandatat de o prietenă să mă asigure de mizericordia zeilor africani, iar pentru tulburările de auz, m-am bizuit pe bunele relații pe care le are o mamă-soacră pioasă cu călugãrii unei confrerii din Bordeaux. Periodic, aceștia îmi consacră mătăniile lor, iar eu mă strecor în abație ca să ascult cântările ce se înalță la cer. Rezultatele nu sunt, deocamdată, extraordinare, dar, atunci când șapte frați ai aceluiași ordin au fost strânși de gât de niște islamiști fanatici, e foarte adevărat că m-au durut urechile câteva zile la rând. Totuși, aceste înalte protecții nu sunt decât niște ziduri de argilă, pereți de nisip, linii Maginot, pe lângă rugăciunea pe care fetița mea, Céleste, o rostește în fiecare seară înainte de a închide ochii. Și, cum adormim aproape în același timp, mă îmbarc la drum către regatul viselor cu această împărtășanie care mă va feri de toate primejdiile.
Scafandrul și fluturele de Jean-Dominique Bauby, Ed. Humanitas, 2026, trad. rom. Lidia Bodea, col. Memorii-Jurnale
Scrie un comentariu