De la autoarea bestsellerului Clitemnestra.
În decursul secolelor, Babilonia a devenit întruchiparea plăcerii, a excesului și a puterii depravate care conduc Asiria antică. În această lume, trebuie să ucizi ca să fii rege. Sau, în cazul Semiramidei, o orfană crescută la marginea unui imperiu, regină. Nimic din educația Semiramidei nu i-ar fi putut prezice moștenirea. Dar, când îl întâlnește pe un tânăr reprezentant al noului rege asirian, o profeție i se dezvăluie, o profeție ce o plasează în centrul unei lumi brutale și în inimile a doi bărbați, dintre care unul se întâmplă să fie rege.
La curtea regală plină de vipere, Semiramida se trezește prinsă în plasa politicii și a cruzimii. În loc să se resemneze, ea se antrenează în război și diplomație. Și, cu fiecare mișcare, urcă în rang, implicată într-un joc al puterii, dorinței, iubirii și trădării, până când ajunge în singura poziție care-i asigură protecția. În cel de-al doilea roman al său, Costanza Casati împletește cu măiestrie mitul și istoria pentru a-i da cuvântul lui Semiramidei, singura femeie care a condus Imperiul Asirian, urmărindu-i ascensiunea către un tron pe care nimeni nu i-l promisese.
„Uluitor! Una dintre cele mai vii și mai puternice lucrări de ficțiune istorică pe care le-am citit vreodată. Am fost complet captivată de acest roman.“ - Elodie Harper
„Casati relatează ascensiunea necruțătoare a reginei asiriene Semiramis într-o saga magistrală... Indiferent de câtă cruzime dă dovadă Semiramida, Casati nu pierde niciodată din vedere ceea ce o împinge pe eroină să ajungă la un statut care să-i permită să nu asculte de nimeni. Admiratorii romanelor lui Robert Graves despre Claudius vor fi fascinați.“ - Publishers Weekly
„Bazată pe legenda unei regine războinice din Orientul Mijlociu, epopeea lui Casati încorporează brutalitatea epocii, dar și bogăția sa culturală.“ - The Washington Post
Costanza Casati s-a născut în 1995, în Texas. A urmat cursurile unui liceu de limbi clasice din Italia, unde a studiat limba și literatura greacă veche în cadrul unuia dintre cele mai riguroase programe școlare din țară. Este absolventă a prestigiosului masterat de scriere creativă al Universității Warwick din Marea Britanie și în prezent lucrează ca jurnalistă și scenaristă freelance. Romanul ei de debut, Clytemnestra (Clitemnestra, Editura Trei, 2023), s-a vândut în 20 de țări, a câștigat Glass Bell Award și a fost nominalizat la categoria „Cel mai bun roman fantasy“ în cadrul Goodreads Choice Awards.
Babilonia, de Constanza Casati (fragment)
*
Așteaptă până când e singura care a mai rămas trează, pentru a se întoarce în piață.
Curmale atârnă în pomi, în ciorchini luminați de lună. Casele înșirate de‑a lungul drumului bătătorit sunt tăcute. În fața câtorva uși, Semiramida zărește bucăți de lipie, migdale, căni cu bere: ofrande pentru spiritele morților. În Casa Pulberii nu există nici mâncare, nici băutură. Dacă morții nu sunt ținuți minte, se întorc pe pământ să‑i bântuie pe cei vii, să cotrobăie după resturi de mâncare prin șanțuri, să‑i tortureze pe cei dragi pentru o sorbitură de apă. Semiramida îi simte uneori, ochi mânioși căscați, piele albă ca oasele. Se străduiește să‑i ignore.
Piața e pustie: nici urmă de soldați sau câini sălbatici. Face cu grijă câțiva pași. Trupul guvernatorului stă îndoit peste o țeapă de lemn, în apropierea fântânii. Părul lung, dat cu ulei, i‑a căzut peste față și pe par s‑a scurs sânge din pieptul lui zdrobit. Soldații nici n‑au catadicsit să‑i scoată săgețile din picioare, remarcă ea. Au bătut în cuie o plăcuță chiar la picioarele lui, pe care e scris cu vopsea neagră cuvântul „TRĂDĂTOR“.
Stă cu tălpile în sângele lui multă vreme, până când nu mai simte alt miros: dulce ca mierea, tăios ca fierul. Apoi își rupe o bucată din tunică și se duce s‑o înmoaie în fântână. Grijulie, de parcă guvernatorul i‑ar putea simți atingerea, se apucă să‑i curețe sângele de pe piept. O parte s‑a coagulat și trebuie să frece, scârbită de răceala pielii.
Măreți sau mărunți, toți împărtășim moartea, îi trece prin minte. Este o lecție pe care toți asirienii trebuie s‑o învețe, indiferent cât de mult se tem de Casa Pulberii. O face să se gândească la epopeea ei preferată, pe care un vânzător de cântece aflat în trecere prin Mari o cântase odată la o sărbătoare din sat. Bărbatul era bătrân, avea vocea răgușită, dar povestea era frumoasă.
Era povestea despre Ghilgameș, regele deopotrivă zeu și muritor, și despre cum nu a putut el să prevină moartea fratelui său. Neajutorat și nefericit, l‑a căutat pe cel căruia zeii îi dăruiseră nemurirea: dacă i‑ar fi aflat secretele, ar fi putut și el să trăiască veșnic. Dar secretele morții nu i‑au putut fi împărtășite și Ghilgameș a fost obligat să se întoarcă acasă, fără să fi reușit să dobândească nemurirea după care tânjea.
Cârpa din mâna Semiramidei este întunecată și îngroșată de sânge. Curățată și lustruită, pielea guvernatorului are culoarea lemnului de cedru. Splendidă, așa cum trebuie să fie. Speră ca spiritul lui să‑și găsească în oarecare măsură pacea, chiar și fără hrană sau băutură. Arde cârpa cu unul dintre micile opaițe de la ofrandele funerare, până când nu mai rămâne din ea decât cenușă.
*
A doua zi dimineața, Amon vine la ea în curte, în timp ce pregătește o tocană de miel. E tot cu gândul la guvernator — l‑a și visat în timpul nopții, deși în visul ei era viu, stătea în râu, o îndemna să vină mai aproape.
— Știi ce zi e astăzi? întreabă Amon.
Zâmbește fericit, cu gura până la urechi.
— Prima zi din luna dăruirii, replică ea, tăind legumele. Vara se sfârșește și zilele sunt tot mai răcoroase, fără ca soarele să mai șfichiuiască cerul ca un bici.
— Da, spune Amon. Și știi ce înseamnă asta? întreabă și se apropie de urechea ei. Astă‑seară băieții o să se cațăre.
Ea se întrerupe, rămânând cu o mână în aer.
— Dar soldații?
— O să avem grijă.
Îl privește cu seriozitate.
— Vreau să vin și eu.
El rânjește.
— Ai să vii. I‑am convins deja pe băieți.
Își înmoaie un deget în sosul care clocotește domol și apoi și‑l vâră în gură.
— Să vedem dacă toate nopțile pe care le‑ai petrecut pe dealuri au făcut din tine, cu adevărat, o capră de munte.
*
Se adună la piciorul stâncii. Sunt zece, fermieri, constructori și fierari, cei mai buni și cei mai iuți din sat. Semiramida stă la capătul rândului și își împletește părul ca să nu‑i cadă peste față. Au înfipt o torță în pământ, înghesuită între două pietre. Iluminează jumătate din stâncă, scăldându‑i suprafața netedă într‑un auriu-pal. Partea de sus rămâne învăluită în beznă.
Un băiat, fratele unuia dintre cățărători, stă de pază la deschiderea dintre cele două fețe ale stâncii. Stau cu toții tăcuți, îi așteaptă semnalul. Amon se uită la Semiramida, dar ochii ei sunt ațintiți asupra unui băiat înalt, mlădios, de la capătul rândului, care studiază stânca, privind‑o cu un zâmbet arogant. Îl cheamă Baaz și ajunge întotdeauna primul în vârf.
Un lung moment de tăcere, apoi băiatul care stă de pază face un semn cu mâna.
Se mișcă la unison, ca o haită de lupi, dar două siluete se desprind curând de ceilalți. Baaz se cațără cu ușurință, mușchii i se încrețesc în timp ce verifică fiecare sprijin pentru mână. E cel mai puternic din sat, mâinile și brațele îi sunt acoperite de cicatrici de la făuritul săbiilor de bronz și al armurilor pentru soldați. Semiramida îl urmărește, ferindu‑se de buruienile și tufișurile care cresc în această parte a prăpastiei, unde păsărilor le place să se ascundă și să se odihnească.
Umbrele îi înghit când ajung în partea de sus a stâncii. Baaz încetinește, Semiramida iuțește pasul — se mișcă mai bine în întuneric. Pietrele sunt ascuțite la atingere; își simte picioarele ca pe niște aripi. Balansând pe o mică ieșitură, își avântă corpul cât de sus poate și se întinde după o rădăcină de care să se prindă și să se tragă deasupra marginii prăpastiei.
Aerul are alt gust acolo sus, e mai dulce. Cerul întunecat pare așa de aproape, încât ai putea să‑l atingi. Baaz se cațără imediat după ea, cu brațele zgâriate de pietre și ghimpi. Stau amândoi în picioare, își trag sufletul, îi așteaptă pe ceilalți. Valea umbroasă se întinde dedesubtul lor. Nu e nicio lumină în afară de aceea a lunii.
Încetul cu încetul apar și ceilalți băieți, cu mici tăieturi și vânătăi pe mâini și pe fețe. Toți îl urmăresc pe ultimul care apare: un băiețel ca un șoarece, sur și tremurând. Baaz îi adresează un zâmbet disprețuitor, apoi, pe neașteptate, se întoarce către Amon.
— Ziceai că‑i iute, dar nu că‑i mai iute decât mine, spune cu glasul lui scăzut, răgușit.
Băieții se feresc de Semiramida, de parcă ar fi ciumată. Amon tace. Fața lui e nedeslușită în umbră, dar Semiramida știe că sigur regretă că a adus‑o aici.
Un băiat cu fața durdulie spune:
— Nimeni nu‑i mai iute decât tine, Baaz. E o vrăjitoare. De vină e sângele mamei ei.
— Să nu vorbești tu despre mama, îi trântește Semiramida.
Baaz își înclină capul cu satisfacția unui copil care a prins o șopârlă și se pregătește să‑i taie coada.
— De ce? întreabă. Știm oricum toți ce se vorbește. Maică‑ta a fost o târfă, o nebună care umbla după bărbați cumsecade.
Semiramidei îi iau foc obrajii. Tăcerea și privirile zgâite ale celorlalți băieți îi umblă pe piele cu o greutate usturătoare.
— Baaz, spune Amon, trebuie să ne întoarcem.
Stă pe marginea stâncii și privește în jos. Un fluierat slab se aude din râpă: băiatul care stă de pază îi zorește să coboare. Baaz se încruntă, parcă sfâșiat între satisfacția de a o fi umilit pe Semiramida și pericolul ca soldații să‑i vadă. Semiramida așteaptă, cu mâinile tremurânde. Dacă Baaz ar fi singur, ar înșfăca o piatră și i‑ar zdrobi fața cu ea, dar așa, înconjurată de ceilalți băieți, ar sfârși doar bătută de două ori: o dată de Baaz și pe urmă de Simmas, când ar vedea‑o toată vânătă. Neputința o sufocă.
În cele din urmă, Baaz se răsucește spre ea.
— Dacă plângi, n‑o aduci înapoi, spune. Dar nu dispera. S‑ar putea să ajungi și tu ca ea.
Se simte răvășită și atinsă, de parcă ar fi pălmuit‑o. Câțiva dintre băieți mustăcesc; ceilalți își feresc privirea. Semiramida îi urmărește cum coboară unul după altul pe fața stâncii, cu umbrele lor lungi și puternic conturate, până când sting torța și prăpastia se cufundă iar în beznă. Apoi, încetul cu încetul, luptând împotriva lacrimilor care‑i șiroiesc pe față, își croiește drum pe stâncă în jos, merge acasă, doar ea și zeul lunii, care o privește din ceruri.
Babilonia, de Constanza Casati, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Laura Karsch, col. „Fiction Connection”
Scrie un comentariu