„Pacienții doctorului García” de Almudena Grandes (fragment)

Premio Nacional de Narrativa 2018.

Când doctorul Guillermo García Medina îi salvează viața lui Manuel Arroyo Benítez în 1937, între cei doi bărbați se leagă o prietenie rară. După ce își revine de pe urma rănilor suferite, Manuel dispare, iar Guillermo crede că nu-l va mai vedea niciodată. Ani mai târziu, Manuel se întoarce din exil cu o misiune secretă. El trebuie să se infiltreze într-o organizație clandestină, rețeaua de evadare a criminalilor de război și a fugarilor din Al Treilea Reich, condusă din cartierul Argüelles de Clara Stauffer, germană și spaniolă, nazistă și falangistă.

Thriller și roman de spionaj, Pacienții doctorului García leagă evenimente reale și necunoscute din Al Doilea Război Mondial și din perioada franchistă, pentru a construi viețile unor personaje care împărtășesc nu numai soarta Spaniei, ci și pe cea a Argentinei. Romanul Pacienții doctorului García a inspirat în 2023 un serial de televiziune la RTVE, cu Javier Rey, Tamar Novas și Verónica Echegui în rolurile principale.

„Un roman pasionant despre criminalii naziști și dictatura lui Franco.“ - El País Bababelia

„Almudena Grandes are talentul rar de a crea stări de spirit: amorțeala oamenilor aflați sub amenințarea neîncetată a bombardamentelor, emoția iubirii, angoasa de a lupta sub acoperire pentru a-ți servi țara.“ - America Reads Spanish

„Un roman cu nenumărate momente culminante, răsturnări de situație și trădări politice, în care tensiunea narativă nu slăbește nici măcar o clipă pe tot parcursul celor patruzeci și cinci de capitole.“ - Revista dela Universidad de México

„În cartea Almudenei Grandes peisajele se schimbă la fel de vertiginos ca intrigile: într-o clipă te afli în Spania, iar în următoarea te trezești în Germania sau Anglia, Franța sau Rusia sovietică, Statele Unite sau Argentina. O amplă călătorie, care ne dezvăluie impresionanta anvergură a unei operațiuni de spionaj internațional.“ - The Times

Scriitoarea spaniolă Almudena Grandes (Madrid, 1960-2021) și-a câștigat notorietatea în 1989, cu romanul Vârstele lui Lulú, tradus în 19 limbi și ecranizat la scurtă vreme după apariție. Au urmat romanele Te llamaré Viernes, Malena es un nombre de tango, Atlas de geografía humana, Los aires difíciles, Castillos de cartón, El corazón helado și Los besos en el pan și cărțile de povestiri Modelos de mujer și Estaciones de paso, care i-au adus consacrarea în lumea literară spaniolă. Seria Episodios de una guerra interminable, din care face parte și romanul Los pacientes del doctor García (Pacienții doctorului García), adaptată pentru cinema și teatru, a câștigat, printre altele, Premio de la Crítica de Madrid, Premio Elena Poniatowska și Premio Nacional de Narrativa. Dispariția sa (în noiembrie 2021) a avut un impact profund asupra lumii literare spaniole și a provocat o reacție colectivă emoționantă, de omagiu și recunoaștere, din partea a mii de cititori.
 

Pacienții doctorului García de Almudena Grandes (fragment)
 

De-a lungul carierei mele de medic clandestin, am bănuit adesea că Partidul Comunist Spaniol era singurul lucru care funcționa bine în Spania. Mi-am confirmat acest lucru când am aflat că Ángel Valverde Roldán avea să-mi împrumute, fără să mă cunoască deloc, legitimația de avocat în Madrid și să păstreze în portofel, timp de câteva luni, un fals atât de excelent încât, potrivit lui Ricardo, nu a crezut niciodată că nu era documentul autentic. Cu această legitimație și cu o hârtie de la tribunal care îl acredita pe titularul acesteia ca fiind avocatul deținutului José Antonio Urbieta Priego, am intrat în închisoarea Carabanchel la 26 octombrie 1968 fără nicio dificultate. 

— Discuțiile cu avocații nu au loc în vorbitorul general, mi-a explicat Ricardo înainte de a coborî din mașină. Fiecare deținut se întâlnește cu avocatul său într-o cameră împărțită în două de un perete cu o ferestruică în mijloc. Un funcționar este prezent în jumătatea de cameră a deținutului care va aștepta ca tu să iei loc. După aceea, în mod normal, el iese pe coridor și lasă ușa deschisă. Dacă vorbești încet, n-o să audă nimic, iar Guillermo te va auzi perfect... a făcut o pauză ca să scoată un dosar din geantă. Oricum, dă-i asta. Spune-i cu voce tare că trebuie să parcurgă niște documente și, în timp ce el se face că le citește, veți putea vorbi liniștiți. Ai 25 de minute. Vreo întrebare? 

Am scuturat din cap și el a consimțit, pentru că n-avea de unde să știe că-l mințisem. De fapt, aveam o întrebare, cea mai importantă întrebare dintre toate, căreia nu îndrăznisem niciodată să-i dau glas. Singurul lucru pe care aveam nevoie să-l știu era cum îmi anunțase Ricardo vizita, dar îmi era atât de teamă să aud răspunsul, încât am lăsat să treacă din nou pe lângă mine șansa de a afla. Când am trecut de poarta de intrare, cu fiecare pas pe care îl făceam pe un coridor îngust și slab luminat, nesiguranța mea creștea până s-a transformat în spaimă, care aproape m-a convins că nu am deloc nevoie să mă aflu acolo. Aș fi putut pur și simplu să mă întorc pe călcâie și să o iau înapoi câțiva metri ca să ies la aer, să chem un taxi, să mă duc acasă, dar nu avusesem încă timp să mă gândesc de două ori la asta când Ricardo i s-a adresat unui ofițer de penitenciar și a arătat cu degetul spre mine. 

— Numărul trei, funcționarul a arătat la rândul lui spre o ușă după ce mi-a verificat actele, s-a uitat la ceas și a notat ora pe un formular. Aveți 25 de minute, domnule Valverde. 

Camera era destul de mică. Pereții erau goi, zgâriați, podeaua — murdară și mirosea a mâncare, o aromă tristă, neplăcută, de legume fierte, care mă ducea cu gândul la saloanele de la parter ale spitalului San Carlos, în anumite amiezi întunecate și ploioase ale unui război pierdut. Am observat toate acestea înainte de a îndrăzni să privesc înainte, în gaura pătrată, cu gratii din spatele căreia mă privea o versiune a mea în care nu mă mai puteam recunoaște la fel de precis ca odinioară, pentru că, deși era închis, fiul meu purta părul mai lung decât îl purtasem eu vreodată. 

Nu am fost în stare să scot un cuvânt. Mi-am coborât ochii spre scaun, l-am îndepărtat de perete ca să mă așez, iar când am ridicat din nou capul, am descoperit că imaginea din fereastră se schimbase. Deținutul își întinsese brațul drept ca să-și sprijine palma deschisă pe grilaj. Am presupus că era o formă de salut, dar nu mă hotărâsem încă să-i răspund când murmurul vocii lui m-a zguduit ca un țipăt. 

— Bună, tată. 

M-am uitat la el și mi s-a părut mult mai calm decât mine. În clipa aceea zâmbea. Apoi am încetat să-l mai văd cum trebuie. 

— Nu plânge, tată, tonul lui mi-a confirmat că zâmbea în continuare. Avocații nu plâng. 

— Probabil, am reușit să bâigui, în timp ce-mi plecam capul ca să mă șterg la ochi cu mânecile hainei. Bineînțeles că nu... și mi-am dres glasul înainte să ridic vocea. Uite, ți-am adus niște hârtii pe care să te uiți… 

Am făcut un tub cu ele ca să le trec printre gratii, iar degetele lui le-au atins pe ale mele printre zăbrele și nu s-au retras, prelungind contactul câteva secunde. 

— Mulțumesc foarte mult, a desfăcut hârtiile, le-a pus pe tejghea și s-a uitat din nou la mine. Ești mai bine? 

— Da, dar pur și simplu nu înțeleg… Știi? Eu credeam că… Numele, da, dar eu… Nu știu, nu mă așteptam la asta… 

În iarna lui 1958, José Antonio Urbieta repeta primul an la Facultatea de Economie. De la doisprezece ani nu mai luase niciun examen în iunie, dar când a ajuns la universitate, în loc să se concentreze, așa cum se aștepta mama lui, s-a împrăștiat în toate direcțiile, cu excepția studiului. În primul an de facultate a promovat la o singură materie, iar la a doua încercare, rezultatele la parțiale nu prevesteau ceva mai bun. 

— În concluzie, mi-a rezumat el zece ani mai târziu, tratându-mă cu o naturalețe veselă și fermă pe care nu ar fi folosit o cu un simplu cunoscut, mama mi-a închis robinetul la sfârșitul lui ianuarie și, cum n-am fost niciodată un econom, cheltuisem deja fiecare bănuț din ce mi s-a dat de Crăciun. Dar mai aveam nevoie de 40 de duros ca să mănânc, știi, pentru că aveam o întâlnire cu o fată care îmi plăcea foarte mult, căreia îi promisesem că o voi duce la dans. Atunci mi-am amintit că un prieten de la școală îmi spusese odată că mama lui își ținea banii în sertarul cu chiloți. Suna foarte rău, era foarte urât, dar m-am gândit că, tocmai pentru asta, trebuie să fie o ascunzătoare bună și, într-o după amiază, când eram singur acasă, am golit sertarul cu chiloți al mamei. Nu erau bani acolo, dar am găsit alte lucruri foarte bine ascunse într-un plic. 

— Certificatul tău de naștere, m-am aventurat eu, iar el a aprobat din cap. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că nu l-a ars. 

— Da, acolo era, cu un livret de familie republicană… Republicană! și a izbucnit în râs. A naibii treabă, nu-mi venea să cred… Am mai găsit o fotografie cu un bilet de la ea în care își cerea iertare pentru ceva ce eu nu înțelegeam și o alta cu ea însărcinată, cu un buchet de flori în mâini, ținându-l de braț pe acel doctor care venise să mă vadă în fiecare după amiază, când eram atât de bolnav și care mă învățase să joc șah. 

— N-ai uitat. 

— Nu, deși erai mai tânăr și mai ales mult mai slab, foarte slab… Dar ai fost singurul pe care l-am recunoscut la început. Mi-a luat ceva timp să înțeleg restul. Deși pe fundal se zăreau doi soldați, deși nu erați într-o biserică, iar mama nu era îmbrăcată în alb, fotografía aceea nu putea fi decât a unei nunți, iar după data din livretul de familie, a unei nunți care a avut loc la Madrid, în plin război, cu alte cuvinte, opusul a ceea ce-mi povestise mie. La acea vreme, eu nu știam nimic de istorie sau politică. Adevărul este că știam foarte puțin despre aproape totul, dar era clar că tu nu purtai uniformă falangistă și că nu vă aflați în Catedrala din Burgos. Și mai era certificatul de naștere pe care tocmai îl găsisem, singurul pe care îl văzusem în viața mea. Data nașterii se potrivea, dar în rest… M-am gândit că nu avea sens ca mama să păstreze cu atâta grijă o grămadă de documente false, așa că, dacă cele din plicul acela erau autentice, datele din cartea mea de identitate, cele scrise pe toate formularele pe care le-am completat în viața mea, numele și prenumele meu erau o minciună. Și asta însemna că eu însumi, de la început până la sfârșit, eram o nenorocită de minciună... a făcut o pauză, și-a aprins o țigară, a clătinat din cap. Nu pot să-ți explic ce mi s-a întâmplat. Am pus la loc toți chiloții în grabă, m-am băgat în pat îmbrăcat, mi-am tras cearșaful peste cap și am stins lumina. Nu m-am ridicat pentru cină, nu m-am dezbrăcat, am stat treaz multe ore, apoi am adormit și nu m-am trezit până a doua zi la ora 1 după amiază.

— Și Amparo și-a dat seama de tot, nu-i așa? am întrebat. În timpul primelor vizite, el vorbea, și vorbea de parcă se aștepta doar ca eu să-l ascult, dar eu interveneam din când în când pentru ca funcționarul să poată distinge ecoul a două voci diferite. Când o fi deschis sertarul, o fi văzut că cineva cotrobăise. 

— Nu știu ce să-ți spun, adevărul este că s-a purtat la fel ca întotdeauna. Mi-a pus termometrul, a poruncit să mi se prepare orez alb ca să mănânc și mi-a spus că avea întâlnire cu surorile ei. Când a plecat, m-am dus în camera ei, am băgat mâna foarte atent în sertar, am scos plicul și l-am golit din nou. Speram să fi visat, că fusese un coșmar, nu știu… Dar nu era așa. Totul era încă acolo.

Pacienții doctorului García de Almudena Grandes, Ed. Trei, 2025, trad. Ana-Maria Tamaș, col. „Anansi. World Fiction”