Investigațiile unei anumite pisici, o adevărată revelație literară în 2023, este considerată una dintre cele mai bune cărți finlandeze ale ultimilor douăzeci de ani. Împletind realismul magic, autoficțiunea și relatarea nudă, romanul continuă să fie bestseller național, iar în 2025 i s-a acordat Premiul pentru literatură Laponia.
Tema construcţiei identitare, a marginalităţii şi a traumei familiale traversează întregul roman și acoperă peste o sută de ani de istorie finlandeză. Copil din flori, Eeva refuză să se lase doborâtă de soartă și își urmează iubirea cu forță și curaj, trăind pe o insulă nordică, la granița amenințată permanent de conflicte – acolo unde așteptarea, supraviețuirea și lupta devin forme ale existenței. Salvarea ei stă în cuvinte și în străvechea artă a vindecării trupești și sufletești pe care a moștenit-o. Peste decenii, strănepoata sa, Scriitoarea, are de-a face cu răul unei altfel de lumi, iar pierderea vine sub multe chipuri: a unei sarcini îndelung așteptate, a partenerului, a cuvintelor care sunt însăși substanța ființei ei. Un personaj insolit, o pisică, perturbă aparent planul realist pentru a oferi, pe lângă observațiile sale despre oameni, indicii despre o enigmatică misiune care i-a fost încredințată. O poezie subtilă pulsează în paginile romanului – aceea a naturii nordului, a gesturilor mărunte ale făuritorilor de visuri, a prezenței miracolului în lume.
KATJA KETTU (n. 1978, Rovaniemi, Laponia) se înscrie printre cele mai importante voci ale literaturii finlandeze contemporane. A urmat studii de animaţie la Academia de Artă din Turku, apoi de literatură şi cultură media la Universitatea din Tampere și de regie la Școala Națională de Film și Televiziune din Marea Britanie. De-a lungul timpului, a colaborat cu numeroase publicații finlandeze și a căpătat o reputație artistică aparte, fiind nu numai scriitoare și jurnalistă, ci și regizoare de filme de animație și de videoclipuri muzicale și solistă a unei trupe punk. A debutat în proză în 2005 cu romanul Surujenkerääjä (Colecționarul de tristeți), nominalizat la Premiul pentru literatură Helsingin Sanomat și câștigător al Premiului Tiiliskivi în același an, urmat de Hitsaaja (Sudorul), în 2008. Consacrarea a cunoscut-o în 2011, cu romanul Kätilö (Moașa), bestseller internațional încununat cu Premiul Kalevi Jäntin în 2011, cu Premiul Runeberg și cu distincția „Mulțumesc pentru carte“ în 2012, care a fost ecranizat în 2015. I-au apărut în continuare Yöperhonen (Fluturele negru) în 2015, Rose on poissa (Rose a dispărut) în 2018, roman nominalizat la Premiul Finlandia în același an, și, în 2023, Investigațiile unei anumite pisici (Erään kissan tutkimuksia; Humanitas Fiction, 2025), căruia i s-a acordat în 2025 Premiul pentru literatură Laponia. A publicat de asemenea proză scurtă, este coautoarea unui roman grafic și a contribuit la numeroase antologii. Cărțile Katjei Kettu sunt publicate în peste douăzeci de țări.
Investigațiile unei anumite pisici, Katja Kettu
(fragment)
Am dat buzna acasă la o Scriitoare. În cartierul Eira, într‑o clădire de piatră gălbuie, veche de peste o sută de ani, o reședință elegantă cu două balcoane rotunjite și cu o uriașă fereastră ca un curcubeu, ce se deschide înspre mare. Pe întinderea apei, stau în soare bărci cu pânze albe, iar prin parcul cartierului se plimbă cu trufie câini neghiobi și împopoțonați, împreună cu ultrarafinații lor stăpâni. Afară, măreția verii strălucește și spațiul pare nelimitat, dar la interior domnesc mobilierul de epocă, haosul și prea multe cărți.
Mi se pare uimitor cum omul se poate lăsa cuprins de fanatism și nebunie atunci când în jur are alții asemenea lui adunați la un loc, iar careva din grup face destul tărăboi cât să îi incite și pe ceilalți.
Îmi amintesc vuietul uimitor al vieții care stăpânea locurile astea, zgomotele animalelor, vocea aproape metalică a Eevei și râsul ei hohotitor. Acum locul e împădurit, ca o poză suprapusă peste o alta, ca o bandă veche de film despre oamenii și animalele care călcau potecile prăfuite de aici. Despre secretele Eevei, despre jurnalele și teancurile ei de documente ascunse sub dușumeaua podului.
Jurnalul Eevei
7.07.1919
Înșelătoare, înșelătoare a fost noaptea din Uhtua, și tot drumul până acasă. Și ce amar pe mine, că pare să nu se mai sfârșească. Cum m‑au apucat deodată și cum aș vrea să uit tot ce‑am pățit!
Am crezut că scap de alte urmări. Că mi‑aș putea duce rușinea de una singură, în liniște. O pricină ca asta îl face pe om și mai retras.
Așa se face că, după luna plină, din cuibarul de pasăre ce‑mi stă între picioare n‑a mai curs pic de sânge. Înainte de topirea ghețurilor, l‑am tot scufundat în apa rece, până ce mă înțepa de durere, dar acum, în timpul fânului, nu mai am unde să‑l chinui.
De crezut, nu m‑ar crede nimeni, dacă le‑aș povesti ce am pățit. Minciuni de la o bastardă, de la aia despre care se zicea că te poți distra cu ea, dar nu o iei de nevastă.
Oare de ce am pățit‑o acum, când am aflat că Mahte e în viață? Dacă știam că e viu, nimic din toate astea nu mi s‑ar mai fi întâmplat. N‑aș fi plecat la Uhtua și n‑aș crește în pântecul meu un parazit.
Pruncucidere. Nu vreau să mă gândesc la cuvântul ăsta, nici să‑mi amintesc ce s‑a întâmplat. E acoperită în ceață clipa în care am plecat să caut ierburile potrivite. Nu‑mi amintesc nimic, nici dacă mă străduiesc.
Nu‑s multe de povestit din noaptea cu pricina. Nu s‑ar putea scrie vreun cântec. Îmi amintesc scânteile focului, funia cu care m‑au strâns de gât și cum am chemat toate spiritele focului să mă ajute, am încercat să ies din trupul meu și am știut limpede dinainte cum avea să se întâmple.
M‑au siluit și chinuit, ce aveam mai sfânt a fost batjocorit cu rândul, câtă vreme ceilalți mă țineau, nu m‑am mai zbătut când m‑au amenințat cu cuțitul și m‑au sugrumat până n‑am mai avut aer și am închis ochii. În loc de hăhăielile lor zgomotoase, gâfâieli și cuvinte mizerabile, am început să aud scârțâitul ramurilor înghețate și fâșâitul aurorei boreale, să sap în mintea mea adânc ca heringul și coregonul în nămolul lacului, să mă încolăcesc în jurul frigului ca un șarpe și m‑am adăpostit acolo, unde răul nu mă ajunge și pericolul nu se avântă, în miezul care e numai al meu și în același timp m‑am întins către orizontul de gheață, m‑am învârtit prin labirinturile de piatră ale nordului, care s‑a deschis acolo ca un drum pavat cu pietre cosmice șerpuind către sine, m‑am rostogolit mai întâi înainte, apoi înapoi, și în acel loc mi‑am părăsit mintea, așa că altceva nu mai am de zis despre noaptea cu pricina. Câteodată, mintea omului e tare milostivă.
Când răul a fost de‑ajuns și spurcăciunea le‑a secătuit în hohote de râs, și‑au apucat schiurile și mănușile și n‑au îndrăznit să se uite înapoi. Să nu scoți un cuvânt despre asta, a mârâit Jänkälä. N‑o să te creadă nimeni. Știu toți ce poamă a satului ești.
Vocea îndepărtată a Kaisei‑cea‑sălbatică, a mamei, mi‑a inundat mintea. Nu te da bătută. Ridică‑te în picioare.
Smocuri de tarsă mare, paie uscate de fân, îmi amintesc cum le‑am cules. Panicule zdrențuite de stuf și frunze lunguiețe, aspre ca limba pisicii.
Așa am făcut amestecul aducător de moarte și am așteptat. Am tot așteptat să iasă afară înainte de vreme, am început să număr zilele, să umblu de năucă prin desișurile pădurilor și prin pustietăți, mă văitam și căutam un loc potrivit să îmi trag sufletul, să aștept fiertura să îi facă felul. Dar cu nici un chip nu voia să iasă afară din mine. Omătul a avut vreme să se topească, primăvara să se preschimbe în vară, cocorii să‑și înceapă dansurile prin bălți și cucul a prins să cânte.
Florile roșietice mi se lipeau de gleznele goale și iarba era înaltă deja cât să se legene în vânt și apoi, fără nici un ritual, a ieșit din ou răul pe care l‑am clocit, copilul șarpelui, tuberculul lipicios.
Totuși. Nu l‑am putut îngropa într‑o mlaștină, nici pe unde copacii au fost tăiați fără milă. M‑am uitat la locul pentru casă și unde ar trebui să vină vatra și acolo e. N‑o să povestesc nimănui de el, odihnească‑se în pace.
Vai, Mahte! Dacă te‑ai întoarce odată! Îți citesc scrisorile și pe toate astea le jelesc amarnic.
Uneori cred că granița se lipește de om și rămâne în el ca o cicatrice, îl roade pe sub piele, cât să nu se simtă în siguranță niciodată. Și frica să dospească.
Cât am evitat să mă gândesc la locul ăsta, atât de mulți ani, decenii, și încă mă sperie puțin. Secretele, trecutul, nebunia și sărăcia trăiesc încă aici. Dar și familia, propriul meu sânge, ceva din coloana vertebrală, acea parte din mine pe care am încercat multă vreme să o uit. E aici undeva. În nordul îndepărtat, aproape de graniță. Îmi amintesc din copilărie munții albaștri ce se zăreau în depărtate, ceața nopților de vară. Sauna de pe malul râului, veche de o sută de ani. Stau pe Stânca Balenei și privesc către curentul verzui și sălbatic al râului. Apa se învolburează peste pietre, țâșnește dintre bolovani. Simt mirosul familiar al apei.
Înalta Strălucire mă ridică din trupul meu de pisică spre înălțimi, către tărâmul de dincolo, oricum ar fi numit. Și cu cât pisica rămâne în urma mea, cu atât Departamentul Ceresc mă ia în stăpânire și pot vedea din nou nemărginirea. Îmi revin încet memoria și înțelegerea lucrurilor, precum și capacitatea de a vedea în altă dimensiune. Închid ochii și fac un efort să sar într‑acolo unde locuim noi, cei de pe lumea cealaltă. Și, cu totul bizar, prind un semnal slab. Mă îndrept în mintea mea către el și deodată, printre mii de embrioni sufletești văd unul care pentru mine strălucește mai tare decât ceilalți.
Simt, mai degrabă, o mare tandrețe pentru această ființă omenească căreia i‑au fost luate în mod categoric bucuria și fericirea date de ceea ce face copacii chirciți ai tundrei să reziste în fața vântului înghețat, iar broaștele dungate galbene ale pădurilor tropicale să se împerecheze, albinele să se desfete cu nectarul păpădiilor, iar floarea să își trimită astfel sămânța mai departe, ca o chemare a vieții noi.
Investigațiile unei anumite pisici, Katja Kettu, Editura Humanitas Fiction, traducere și note de Paula-Olivia Cozma, colecția „Raftul Denisei“
Scrie un comentariu