„Abel” de Alessandro Baricco (fragment)

Abel marchează marea reîntoarcere la roman a lui Alessandro Baricco: acest „western metafizic“, cum l-a definit însuși autorul lui, oferă cititorilor o experiență literară intensă.

În peisajul arid al unui Vest sălbatic imaginar, unde misticismul se împletește cu arșița și umbrele deșertului, tânărul șerif Abel Crow a devenit deja o legendă printre pistolari. Destinul lui Abel constă în a da sens propriei existențe, iar oamenii din viața sa îi servesc drept călăuze: iubita, Aleluia Wood, sora neînfricată, Lilith, Maestrul său, care îl învățase că intenția stăpânește soarta, și o vrăjitoare cu secrete vechi de secole. Prins între dorința de a-și salva mama condamnată la moarte și parcursul spiritual care îi zdruncină din temelii înțelegerea lumii, Abel traversează râuri tumultuoase și câmpii nesfârșite. La capătul drumului descoperă adevărul esențial: granița dintre vizibil și invizibil, dintre trecut și viitor, dintre viață și moarte este iluzorie. Armonia contrastelor din romanul caleidoscopic al lui Baricco dovedește o dată în plus că orizontul său creativ este fără limite.

ALESSANDRO BARICCO s-a născut în 1958 la Torino. Și-a luat licența în filozofie cu Gianni Vattimo și a studiat pianul la Conservator. A publicat cronici muzicale și două cărți despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Due saggi sul teatro musicale di Rossini (Geniul în fugă: Două eseuri despre teatrul muzical al lui Rossini, 1988) și L’anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (Sufletul lui Hegel și vacile din Wisconsin, 1992). A debutat în anul 1991 cu romanul Castele de furie (Castelli di rabbia; Humanitas Fiction, 2007, 2017) și s-a numărat în scurt timp printre cei mai citiți și iubiți scriitori din Italia. Au urmat Ocean mare (Oceano mare, 1993), Mătase (Seta, 1996; Humanitas Fiction, 2015), City (1999), Fără sânge (Senza sangue, 2002), Această poveste (Questa storia, 2005; Humanitas Fiction, 2018), Emaus (Emmaus, 2009; Humanitas Fiction, 2012), Mr Gwyn (2011; Humanitas Fiction, 2014), De trei ori în zori (Tre volte all’alba, 2012; Humanitas Fiction, 2015), Mireasa tânără (La Sposa giovane; Humanitas Fiction, 2016) și Abel (2023; Humanitas Fiction, 2026). A publicat cronici în mari ziare peninsulare (La Stampa, La Repubblica), adunate în volumele Barnum1 (1995), Barnum2 (1998), Next (2002) și Barbarii. Eseu despre mutații (I Barbari. Saggio sulla mutazione, 2006; Humanitas, 2009). De asemenea, a repovestit Iliada lui Homer și Moby Dick al lui Herman Melville. A scris două texte pentru teatru: Novecento (Novecento. Un monologo, 1994; Humanitas, 2002; Humanitas Fiction, 2013), după care Giuseppe Tornatore a realizat filmele Legenda pianistului de pe ocean și Davila Roa (1996). În 1993 a inițiat o serie de emisiuni TV centrată pe opera lirică, numită Dragostea e un pumnal, și alta despre lumea cărților, Pickwick. În 1994 a înființat la Torino Scuola Holden, dedicată creativității narative și artelor performative.

Abel de Alessandro Baricco (fragment)

Înainte de a ajunge în Mexic

Înainte de a ajunge în Mexic, în lenta mea târâire spre sud, despre care, cu siguranță, voi povesti, dacă nu am povestit deja, existau mlaștinile acelea fierbinți, sculptate de soare, pe care le‑am traversat. Pământul este de obicei o pastă vie și grasă, dar acolo un soi de violență îl rupea în două în fiecare zi, lăsând într‑o parte o piatră extrem de dură, iar în cealaltă praf infinit. Picioarele se uscau până ajungeau să doară, iar aerul era făină în plămâni și în ochi. În lumina aceea cotropitoare pășeam totuși fericit, cum nu aveam să uit niciodată și cum știam poate dintotdeauna. Îmi plăceau amețeala, pâlpâirea orizontului, distanțele dezordonate și estomparea perceptibilă a oricărui scop. Lumea înconjurătoare era schimbătoare, prea puțin sigură: ceva ce mi s‑ar fi părut detestabil când mai eram încă un pistolar, și care acum mi se părea însă adorabil, la vârsta la care am început să mă scurg spre sud, ca o picătură pe un geam, părăsindu‑mi armele.

Când, într‑o bună zi, se întâmplă să ajung într‑o mănăstire cuibărită între coline. În chiar mijlocul acelui pământ mort. Își căutaseră o oarecare depărtare, sau o pedeapsă, pentru a‑l găsi mai ușor pe Dumnezeu, cred. Sau, exista în spate, o poveste pe care nu mi‑o amintesc, probabil ceva în legătură cu un sfânt spaniol. Se aflau acolo vreo zece călugări, plus câțiva copilandri bine pieptănați, două femei, un bătrân cu mințile duse.

În a treia zi, dinspre orizont se apropie un nor gros și iute, intrăm cu toții în biserică, trece peste noi un uragan care nu se mai termina, cădea peste noi ceva de neînchipuit, o pedeapsă divină: eram din nou copil, odată când o furtună înfricoșătoare ne‑a prins pe mine și pe tata, așa cum cu siguranță voi povesti, sau am povestit deja, nu știu. În orice caz, călugării s‑au apucat de spus rugăciuni. Au continuat destul de mult. Cântări și rugăciuni. Între timp, afară parcă era sfârșitul lumii. A durat o grămadă de timp. Apoi totul s‑a terminat, aproape brusc, se descărcase și acum, orice ar fi fost, se terminase. Imediat cum am scos capul afară, soarele acela canibal exista din nou, devorând totul. Trecea peste curtea aproape inundată, pe unde copiii alergau cu picioarele goale, țipând și stropindu‑se cu apă – fericirea. 

M‑am urcat în clopotniță, nu că ar fi fost cine știe cât de înaltă, dar am avut chef să urc acolo. Mă bucur că am făcut‑o. Am stat o vreme să privesc norul mare și negru care se îndepărta. Apoi nu știu, a trecut ceva timp, dar nu știu ce fel. Un timp îndelungat, oricum. La un moment dat vocile copiilor nu mai erau acolo. Am coborât privirea spre curte. Erau atât de mari, prin părțile alea, foamea soarelui și setea pământului, încât o bună parte din apă dispăruse deja. Curtea redevenea ceea ce fusese întotdeauna. Dar am avut norocul să o privesc în clipa aceea, înainte să devină din nou pământ tare și uscat, când încă era ca o piele pestriță, o piele uscată care ici și colo strălucea de bălți, ca niște flăcări vii.

M‑a impresionat cum pământul se agăța de bălțile acelea, și cu câtă elegantă exactitate reușea în felul acesta să povestească ce i se întâmplase.

Din toată viața trăită și care se va trăi – dacă știi să aștepți, și înainte ca totul să se termine –, te întâlnești în drumul tău, în anumite momente speciale, cu povestea. Este greșit să te aștepți la ceva liniar, așa cum instinctiv suntem înclinați să facem. E mai ușor ca povestea a ceea ce ai fost și a ceea ce vei fi să vină la tine ca o piele împestrițată cu străluciri – bălți lăsate în urmă de un uragan în fugă. În ea se oglindește cerul.

Abel. Un western metafizic de Alessandro Baricco, Ed. Humanitas Fiction, 2026, trad. Gabriela Lungu, Col. „Raftul Denisei”