„Căsătorie din dragoste”, Monica Ali (fragment)

NOMINALIZATĂ LA BOOKER PRIZE

DOUĂ CULTURI.
DOUĂ FAMILII.
DOI OAMENI.

Yasmin Ghorami are pentru ce să fie recunoscătoare: o familie iubitoare, o carieră promițătoare în domeniul medicinei și un logodnic fermecător și arătos în persoana colegului ei, doctorul Joe Sangster. 
Însă, pe măsură ce ziua nunții se apropie, iar părinții lui Yasmin ajung să o cunoască pe mama feministă și pasională a lui Joe, cele două familii vor trebui să se confrunte cu dezvăluirea unor secrete de mult uitate, cu minciuni și trădări. 
Renunțând la propriile convingeri legate de persoanele la care ține cel mai mult, Yasmin este, în același timp, obligată să se întrebe ce își dorește cu adevărat de la o relație și ce înseamnă, de fapt, o „căsătorie din dragoste”. 

Căsătorie din dragoste este o poveste despre cine suntem noi și cum iubim – cu toate complicațiile și contradicțiile legate de viață, dorință, căsătorie și familie. Ceea ce pare a fi, la prima vedere, o comedie socială captivantă devine o poveste sfâșietoare și emoționantă despre două culturi, două familii și doi oameni care încearcă să se înțeleagă unul pe celălalt.

 „Personaje atât de pline de viață, care pur și simplu ies din paginile cărții în ritm de vals pentru a înmâna cititorilor invitații la spectacol... Am ajuns să-mi pese foarte tare de această pereche defectă, al cărei destin ni-l înfățișează Ali cu o bucurie evidentă și un strop de poezie.“ – The New York Times Book Review

„Ciocniri culturale, satiră politică, conflicte oedipiene, proză elegantă – toate sunt aici, în această nebunie de carte.“ – Oprah Daily

„O explorare captivantă și profundă a dragostei, familiei și culturii…“ - NPR

„Alertă și fascinantă... Ciocnirea ludică a culturilor evoluează într-o explorare subtilă a modurilor în care atât familiile de imigranți, cât și cele de nonimigranți și-au modelat copiii, transmițându-le, de-a lungul generațiilor, o serie de traume neexplorate.“ – The New Yorker

Monica Ali s-a născut în Dhaka, Bangladesh, dar și-a petrecut copilăria în Anglia. Este autoarea a cinci bestsellere, traduse în 26 de limbi: Brick Lane, Alentejo Blue, In the Kitchen, Untold Story și Căsătorie din dragoste (roman în curs de adaptare pentru televiziune). 
Membră a Royal Society of Literature, s-a aflat, în 2003, pe lista Granta’s Best of Young British Novelists. 
De asemenea, a fost nominalizată pentru numeroase premii, printre care Booker Prize, George Orwell Prize și Commonwealth Writers’Prize, iar în Statele Unite s-a numărat printre finaliștii la National Book Critics Circle Award și Los Angeles Times Book Prize. 
Până în 2015, a predat cursuri de scriere creativă la Columbia University, New York. 
În prezent, locuiește la Londra, împreună cu soțul și cei doi copii. 
O puteți vizita la: monicaali.com

Căsătorie din dragoste, Monica Ali (fragment)

                Ca o prizonieră 

— Deci să înțeleg că ești un pic stresată. 
Catherine s-a așezat picior peste picior și fusta i s-a strâns pe pulpe. Păreau suficient de puternice cât să se prindă de o bară și să se legene cu capul în jos. 
— Și cine nu e? 
Yasmin bătea darabana pe birou. De fapt, azi se simțea chiar bine. La început se așteptase ca Niamh să împrăștie zvonul și să o agaseze în continuare cu cuvinte nedorite de consolare, dar trecuse deja aproape o lună și până acum era bine. Nu auzise șușoteli pe la spate. Poate că nu era suficient de interesantă ca să fie bârfită. 
— Da, m-am gândit. M-am gândit că ești stresată. 
Catherine și-a mutat scaunul de lângă birou ca să stea mai aproape de ea. Era clar că avea chef de vorbă. 
— Ca toată lumea de aici, a spus Yasmin. Tu cum te descurci? 
Stabiliseră data: sâmbătă, 17 iunie 2017. Poate ar trebui s-o invite pe Catherine. Începuse să facă liste cu Joe. Colegi de școală, de facultate, de muncă, oameni pe care nu apucau să-i vadă decât pe Facebook.
— Eu? Sunt bine. Îmi făceam un pic griji pentru tine. Nu te-au chemat încă?
— Să mă cheme? Cum adică?
— Șefii. Nu-i nevoie să-ți spun ce nenorociți sunt. Nu se gândesc decât la imagine.
— Despre ce vorbești?
— Alaltăieri — când te-ai certat cu femeia aia în salon.
— N-aș zice că m-am certat.
Poate că se certase. De vreme ce înțelesese imediat la ce se referea doctorița Arnott.
— A țipat destul de tare… dar… tu de unde știi?
— Am auzit-o cum i se plângea lui Julie un pic mai târziu. O mare nesimțită, dacă mă întrebi pe mine. Nu că aș ști exact ce s-a întâmplat. Chiar, ce s-a întâmplat?
Ce se întâmplase fusese că o asistentă îi spusese lui Yasmin că ruda unui pacient voia să stea de vorbă cu un medic despre diagnosticul și planul de tratament al unchiului ei. Doamna Rowland aștepta în sala TV. O femeie cu oase mari, pistruiată, cu o rochie petrecută, care îi separa pieptul generos de burta imensă. Avea o expresie de om dintr-o bucată, iar când vorbea parcă spunea nu-mi pune răbdarea la încercare. Yasmin s-a prezentat.
Aș putea să stau de vorbă cu un medic format în Marea Britanie?
Nicio problemă. Sunt formată la Londra. Cu ce vă pot fi de folos?
Un medic britanic, asta am vrut să spun.
Sunt britanică. Sunt născută aici. E-n regulă?
Doamna Rowland și-a țuguiat buzele. Era clar că se simțea contrariată, ca și cum răspunsurile lui Yasmin ar fi fost cumva impertinente, ca și cum Yasmin ar fi încercat s-o facă de râs. Dar nu știa ce să spună. S-a uitat prin salon în căutarea unei idei, dar singurul pacient — nu unchiul ei — care moțăia în fața televizorului cu sonorul oprit nu-i sugera nimic.
Vă e de folos dacă vă arăt pașaportul?
Yasmin ar fi trebuit să tacă. Să nu mai spună nimic. Baba ar fi fost dezamăgit de ea. Nu te agita, Mini. Nu te amesteca în lucruri fără rost.
Vreți să spuneți că doriți să stați de vorbă cu un medic alb? La asta vă referiți?
Doamna Rowland s-a supărat rău de tot.
Cum îți permiți? Să nu-ndrăznești să mă iei cu rasa! Mă faci rasistă? Pe mine? Nici urmă de rasism nu există-n mine. Nici urmă! Am plătit toată viața impozite, la fel și unchiul meu, și am dreptul să cer să vorbesc cu un medic britanic fără să fiu jignită și abuzată.
Dumneavoastră vă simțiți jignită?
Doamna Rowland a ridicat degetul și-a străpuns de mai multe ori aerul cu el.
M-ai făcut rasistă? Da sau nu.
Vă las pe dumneavoastră să trageți concluziile. Vreți să stăm de vorbă despre tratamentul unchiului dumneavoastră?
Ce vreau… în momentul ăsta, vreau scuze. Spune că-ți pare rău și spune o acum, altfel…
— Doamne! a spus Catherine după ce Yasmin a terminat. Ticăloasa! Și când — dacă — te cheamă, bagă-i în mă-sa.
— Doar nu crezi că Julie…?
— A, nu. Julie i-a zis doar să completeze un formular de reclamații dacă e nemulțumită. Nu mai știa cum să scape de ea.
Yasmin a oftat.
— Dac-aș fi fost un pic mai politicoasă…
Nu era prima dată când întâmpina o anumită reținere sau dezamăgire din partea unui pacient ori a unei rude când dădea ochii cu ea. Dar de fiecare dată era ceva din expresia lor sau din gesturi ori cel mult o glumă sau un comentariu făcut într-o doară, mereu urmat de cuvintele fără supărare. Doamna Rowland dăduse glas unui sentiment pe care Yasmin îl mai avusese înainte, dar despre care își spusese că probabil exista doar în închipuirea ei. Din cauza asta nu reușise Yasmin să se stăpânească.
— Scuză-mă, dar asta-i o prostie. Chiar dacă face plângere împotriva ta, tot merită. Per angusta ad augusta, cum zice mama mereu.
Yasmin presupusese despre Catherine Arnott, cu pielea ei de culoarea laptelui cu ușoare irizări albăstrui, picioare zdravene și personalitate debordantă, că era cât se poate de englezoaică. Dar aparent mama ei era italiancă ori spanioloaică sau așa ceva. Chiar și oamenii de aici — se pare — erau tot din alte părți. Aștepta traducerea.
— Trebuie să-mi termin însemnările, a spus Catherine.
— Și eu. Ce înseamnă ceea ce spune mama ta?
— O, n-ai făcut latină? Prin greutăți către măreție. De la încercări la triumf.
Doctorița Arnott a zâmbit.
— Mama spune o grămadă de prostii.
Yasmin își făcuse obiceiul să stea cât mai mult cu doamna Antonova în orele de vizită. De regulă nu însemna deloc mult, dar în această după-amiază, în ciuda haosului de dimineață, a reușit să zăbovească un pic.
— Îmi place cum cântă. Omul de la curățenie. Harrison.
Doamna Antonova a gesticulat cu mâna mare și osoasă, ca și cum ar fi dirijat unul dintre cântecele de leagăn atonale ale lui Harrison.
— Repetă mult, sunt sigură.
Yasmin se întreba dacă mâinile doamnei Antonova chiar erau mari sau doar arătau astfel pentru că restul se micșorase. Poate că în tinerețe primise complimente pentru degetele subțiri și mâinile mici.
— Oribil, cum se poartă cu el. I am spus să intre într-un sindicat. Să ceară mărire.
Avuseseră o adevărată criză de personal până să vină pe la prânz mai multe asistente externe și infirmieri. Pepperdine venise să-și facă vizita și se uitase cu anxietate la așternuturile murdare și la tăvile de mâncare. Julie ajunsese într-un așa hal de disperare încât țipase la Harrison care răsturnase găleata în mijlocul salonului.
Harrison mormăia supărat ceva despre un transfer într-un loc mai civilizat. În zona direcției nu trebuia să dai deloc cu mopul pentru că aveau covor și mereu rămâneau resturi de sandviciuri. Doamna Antonova l-a susținut cu voce tare pe Harrison. Corpul părea să i se micșoreze în fiecare zi, dar vocea își păstrase volumul. O scârbea spitalul.
— Și ce a spus?
Harrison era singurul om de la curățenie angajat de departament, ceilalți veneau și plecau printr-o agenție. Din ce spunea Julie, era tatăl instructorului de fitness al soției profesorului Shah și de aceea era încă pe statul de plată, după ce curățenia fusese „externalizată“ către o companie privată.
— A spus că se duce să se întâlnească cu prim-ministrul ca să discute despre asta. Nu e chiar zdravăn, să știi.
— Știu. Cum te simți azi, Zlata?
— Eh! Ca o prizonieră. Vreau să ies, dar nu mă scoate nimeni. Nu am nicio libertate, nici măcar libertatea de a muri.
— Acum…
— Ce mare noroc pe doamna aceea care a murit săptămâna trecută! Nu avea decât optzeci și nouă de ani și ar fi trebuit să fie rândul meu. Eu am nouăzeci și șase. Am avut un accident vascular acum câțiva ani, dar accidentul meu a fost un fleac.
— O să te scot eu, a spus Yasmin. Dar nu pot să te duc departe.
— Departe? Nu vreau să merg departe. N-am cerut să merg la mare sau la Disneyland.
S-a scărpinat pe perucă.
— Dimitri, primul meu soț, a murit la cincizeci și opt de ani. Doar cincizeci și opt. Eram căsătoriți de cinci ani. Era petrecerea mea de douăzeci și unu de ani. Nu chiar de ziua mea de naștere, dar atunci dădeam petrecerea. O, a fost mare tămbălău! Aveam o lebădă sculptată în gheață. Era umplută cu vodcă și se bea din ciocul ei. Îți dai seama. Eram toți beți zdravăn și când a căzut am crezut cu toții că e de la vodcă, dar făcuse…
Și-a pierdut suflul.
— … infarct.
Pe fața ei ca un cotor uscat de măr, ochii i s-au umezit.
— Și a fost iubirea vieții tale.
Yasmin a simțit că deodată îi vine și ei să plângă. Și-a înfipt unghiile în palmă ca să se abțină. Nu era profesionist. 
— Și așa stă treaba, dovlecel. Peruca asta mă mănâncă ca naiba!
Doamna Antonova și-a băgat degetele adânc în șuvițele violete și s-a scărpinat cu furie, dar degeaba.
— Vrei să ți-o scot?
Ar fi trebuit să se uite la scalpul doamnei Antonova să vadă dacă nu avea erupții sau chiar leziuni de la perucă.
— Nu, și nici nu vreau să stau pe aici goală. Ei! Mi-a mai rămas și mie un pic de mândrie, să știi.
— Păi, te las să te odihnești.
— Nu mă băga în seamă. Uneori vorbesc eu și se aude vocea mamei mele. Prințesa care a pierdut totul, în afară de obiceiul de a le da oamenilor ordine.
Au mai vorbit un pic, apoi Yasmin a trebuit să plece.
— Mulțumesc pentru vizită, a spus doamna Antonova, ca de obicei. Îmi dai, te rog, cartea și ochelarii? Vreau să citesc un pic.
Yasmin a tras în jos de brațul metalic al patului, care se îndoia în diferite direcții și forme pentru a fi folosit ca sprijin sau suport pentru tava de mâncare ori, în cazul de față, drept stativ pentru carte. I-a așezat Poveste despre două orașe deschisă la prima pagină.
— E la înălțimea bună? Un pic mai sus?
Doamna Antonova a dat din cap și Yasmin a ridicat un pic dispozitivul, dar nu stătea, se lăsa la loc.
— E-n regulă. Mă descurc. Știi ce mi-ar plăcea mult? Un biscuit. Am ratat căruțul cu ceai, moțăiam. Dar știu că un doctor are lucruri mai bune de făcut decât să facă rost de cronțănele.
A bătut din puținele gene care îi rămăseseră și a zâmbit dezvelindu-și gingiile.
Yasmin s-a uitat la vestiarul încuiat. Poate erau biscuiți în biroul asistentelor.
— Mă duc să-ți caut ceva.
Restul zilei a trecut îngrozitor de încet. Tu ce-ai vrut să fii? Întrebarea prostească a lui Arif îi tot răsuna în cap de câteva săptămâni. Își dorise să fie medic, dar se dovedea că nu e unul prea bun. Prefera să stea cu doamna Antonova și să-i asculte poveștile, în loc să programeze laparoscopii și să verifice analize de sânge.
În cele din urmă, a venit vremea să plece acasă.
A întins mâna după lanțul de la gât în timp ce ieșea din salon. Își făcuse un obicei din asta. În clipa în care pleca de la serviciu își strecura inelul de logodnă pe deget. A traversat coridorul, a trecut pe lângă un infirmier care împingea un scaun cu rotile gol, niște asistente în uniforme verzi, câțiva pacienți în halate, niște angajați de la alimentație în haine albe. Era sătulă și agitată. Și furioasă. Pe ce? Pe doamna Rowland? Era așa o prostie încât și uitase de ea până să aducă vorba Catherine. Dar nu putea să aibă probleme din cauza asta, nu?
Era atât de grăbită încât era să dea peste Niamh.
— Ce mai faci, Yasmin? Pari supărată.
— Da? Sunt bine.
Niamh s a întins și a atins safirul de pe mâna stângă a lui Yasmin.
— O, nu mi-am dat seama! Deci ești tot...?
— Logodită. Da.
— Dacă ai chef vreodată să vorbim... Ți-a spus adevărul, nu? Că s-a culcat cu prietena mea.
Yasmin n-a scos un cuvânt.

Căsătorie din dragoste, Monica Ali, Editura Trei, 2024, trad. Paul S. Grigoriu, col. „Fiction Connection”