„Amintiri din viitor. Manifest pentru lectură”, de Irene Vallejo

„Ideea pe care vrea să ne-o transmită Irene Vallejo e simplă: cărțile nu și-au spus ultimul cuvânt.” - Le Figaro

„A fost odată o femeie singură ce trăia într-un tărâm primejdios. Mică și slabă, în fiecare noapte trebuia să înfrunte o amenințare înfricoșătoare. Însă în povești, cei mici, cei slabi, cei fragili au întotdeauna un talisman salvator. Ea cunoștea o vrajă care nu putea da greș: era capabilă să ridice în jur un zid de aer ca să se apere. Moloanele zidului invizibil erau cuvintele. Când izvora o poveste de pe buzele ei, lumea se oprea s-o asculte, cu privirea încremenită, ca în transă, uitându-și treburile, frica și mânia. Istorisirile ei erau, pentru toți, un refugiu din calea pericolului. E ușor s-o recunoști în ea pe persuasiva Șeherezada, dar și pe protagonista unei legende născute în tradiția orală franceză, Mama poveștilor, unde o tânără învăța arta de a spune povești ascultând murmurul vântului printre copaci…“ - Irene Vallejo

„Datorită extraordinarei sale abilități de a combina rigoarea istorică și plăcerea povestirii, Irene Vallejo a reușit să captiveze sute de mii de cititori din întreaga lume.“ - La Repubblica

„Faptele istorice sunt atât de atent împletite cu anecdote, citate literare și salturi tematice bine calculate, încât devii mai înțelept citind, fără ca măcar să-ți dai seama.“ - Information

„Irene Vallejo demonstrează că poți să fii un filolog excelent și, totodată, să scrii ca un înger.“ – ABC

Irene Vallejo (n. Zaragoza, 1979) a studiat limbi clasice și deține două doctorate, de la Universitățile din Zaragoza și din Florența. Este autoarea a două romane, două volume de eseuri și două cărți pentru copii. Infinitul într-o trestie (El infinito en un junco, 2019; Pandora M, 2022) a devenit încă de la publicare un adevărat fenomen editorial internațional, fiind declarată cartea cea mai vândută în Spania în perioada carantinei. A fost tradusă în peste patruzeci de limbi. În 2020, Vallejo publică Amintiri din viitor (El futuro recordado), o carte de jurnalism filosofic care împletește temele prezentului cu lecțiile lumii antice. În același an, redactează un Manifest pentru lectură (Manifiesto por la lectura) la invitația Federației Sindicatelor Editorilor din Spania.

Amintiri din viitor. Manifest pentru lectură, de Irene Vallejo
(fragment)

Inventarea succesului 

Pe teritoriul fără frontiere al internetului, toți putem să ne cunoaștem și să ne căutăm. Și totuși, rețelele sociale, cu instrumentele lor subtile care ne obișnuiesc să dorim aprobarea celorlalți, au fost concepute pentru a ne hipnotiza atenția și a ne hrăni amorul propriu. Mai degrabă decât să comunicăm, ne jucăm de a privitul, privind și lăsându-ne priviți. În fața strălucitoarelor ecrane argintii, unde e mai ușor să te prefaci, simulăm triumfuri și ascundem fragilități. Prin fotografii și fraze căutate, ne inventăm noi identități, versiuni îmbunătățite ale propriei persoane. Ne sperie să ne gândim că în această sărbătoare permanentă a realității fardate, unde e disonant să vorbești despre eșec sau singurătate, riscăm să alimentăm frustrarea altora cu fanteziile succeselor noastre. 

Împăratul Marc Aureliu putea să se laude că este omul cel mai puternic din Roma. Totuși, în Gânduri către sine însuși se dezbracă de toate ornamentele și își recunoaște dezamăgirile. Și a petrecut cea mai mare parte a domniei luptând la granițe împotriva hoardelor invadatoare, a avut o căsnicie nefericită și o relație dificilă cu fiul său. A spus că ceea ce vedem este o perspectivă, nu este adevărul, iar ceea ce auzim sunt păreri, nu fapte. „Nu-ţi irosi partea rămasă din viață făcându-ți idei asupra situației sau faptelor celorlalți“, scria el, „de vreme ce nu faci aceasta în vederea interesului comun“. Marc Aureliu știa că nu tot ce zboară este sincer.

Case verzi 

Ca specie, prima casă am avut-o în copaci și chiar și astăzi mai recunoaștem în ei o veche locuință. Poate că elanul imobiliar ar trebui să se îndrepte spre cultivarea grădinilor, unde plantele cresc ca niște zgârie-nori benigni, bucurându-ne ochii. Întotdeauna se aude un acord plin de pasiune când cineva spune: „Copacii aceștia i-am plantat chiar eu“. Cu sosirea primăverii, horticultorul simte un zvâcnet de viață în suflet când vede mugurii crescând. Grădinarul își antrenează privirea ca să observe preschimbările speciilor și revenirea florilor și a anotimpurilor, și așa devine răbdător și loial. Peisajul se schimbă și ne schimbă odată cu el. 

Wang Wei a fost unul dintre marii poeți chinezi din secolul al VIII-lea. Își petrecea timpul liber și se odihnea în grădina casei sale și în împrejurimile ei. Se plimba, medita și scria poezie, însoțind natura în trecerile și în renașterile ei. Cuvintele sale ne poartă într-o călătorie interioară care ne aduce mângâiere, ne dezvăluie ipostaza luminoasă a vieții: „În rânduri separate / se înșiră copaci frumoși / umbrele lor răsturnate / străbat unde cristaline“. 

Vergiliu era un poet latin care a cunoscut sfâșierea războiului civil în patria sa. Ca să vindece aceste răni, a cântat peisajele campestre și splendoarea viguroasă a livezilor. Era convins că există o relație profundă între copaci și pace, întrucât cine se străduiește să protejeze lăstarii fragili ai plantelor este dușmanul distrugerii. Pentru ambii poeți, grădinile erau locuri unde, lăsând la o parte alte aspirații, privirea se odihnește și în sfârșit îi tihnește.

Genii 

Talentul este misterios. De unde vine, cum apare? Știm că unii oameni sunt capabili să lase urme în timp datorită abilității lor de a crea frumusețe sau idei puternice, dar nu știm să explicăm acest har straniu. Vechii romani credeau că fiecare om era protejat de la naștere de un mic zeu tutelar numit genius. Acest însoțitor magic își ajuta protejatul uman toată viața și avea grijă ca prezența sa să se transmită din generație în generație. Talentul excepțional se datora influenței unui genius excepțional de puternic. 

În zilele noastre, îi numim „genii“ pe oamenii — artiști, gânditori, savanți — cei mai extraordinari, asociind fascinantele lor calități cu o inteligență ieșită din comun. În mod straniu, studiile științifice sugerează că genialitatea nu se poate prevedea plecând de la IQ. Ceva esențial scapă testelor de inteligență. Probabil că fantezia creatoare, care nu se lasă prinsă în cifre și nici măsurată prin teste. Sau poate capacitatea, care romanilor li se părea inspirată de un spiriduș magic, de a deschide noi drumuri și de a face lucruri nemaivăzute, pe care psihologii o numesc gândire divergentă. Sau perseverența de care ai nevoie ca să cauți mereu drumuri neumblate. Ingredientul misterios a rămas tot acolo: geniul nu e explicat de gene.

Provocarea abundenței 

Sperietura pe care ne-a provocat-o criza economică demonstrează că ne-am lăsat în urmă pe de-a-ntregul și foarte repede trecutul de țară săracă, deși mai sunt încă mulți oameni care au amintiri foarte vii și personale din acele vremuri. În decadele de dezvoltare am uitat lecția sărăciei: să ne abținem, să păstrăm și să reparăm. În schimb, am descoperit că există și o înțelepciune a abundenței, care cere mai mult discernământ: trebuie să ne punem noi înșine frâu lăcomiei. Trebuie să ne găsim propriul drum între surplus și privațiuni. Nevoia și interdicțiile ne scuteau de efortul de a alege. 

În esență, democrația și societatea deschisă ne pun în față cu marea dificultate de a face alegeri acolo unde excesele sunt posibile. Problemele noastre cele mai mari încep, în mod paradoxal, când putem să facem ce vrem. Poate că înțelepciunea constă în a învăța să găsim punctul de echilibru al complicatului angrenaj alcătuit din libertățile și din temerile noastre. În timpuri de prosperitate, numeroasele opțiuni ne paralizează: așa se naște anxietatea difuză a celor prosperi. Istoricul roman Tacit, lucid observator al naturii umane, a scris în urmă cu vreo douăzeci de secole că majoritatea oamenilor nu suportă nici o supunere absolută, nici o mare libertate. Supunerea ne limitează din afară, dar libertatea ne revelează propriile limitări.

Amintiri din viitor. Manifest pentru lectură, de Irene Vallejo, Ed. Trei, 2025, trad. rom. Lavinia Similaru, col. „Anansi. World Fiction”