„Dumnezeu numără lacrimile femeilor”, de Pia Degermark (fragment în avanpremieră)

Un fragment în premieră din volumul Dumnezeu numără lacrimile femeilor de Pia Degermark, în curs de apariție la Editura Humanitas.

„Cartea Piei Degermark vine să ne spună că locul eroului din tragedia tradiţională l-a luat astăzi vedeta. În societăţile occidentale, în care monarhiile sunt constituţionale, iar urcarea şi coborârea treptelor puterii sunt reglate de regulile democraţiei, ironiile şi hazardul destinului se refugiază în viaţa actorului, a cântăreţului pop, a sportivului sau a top-modelului, într-un cuvânt, în viaţa personajului profan în care se acumulează, pentru o vreme, gloria lumii. Cum arată o viaţă din care o bună parte se petrece în cele mai bogate cercuri ale societăţii, în care la nunţi grădinile de vară sunt împodobite cu zeci de mii de garoafe aduse cu avionul din Olanda, iar pârtiile de la St. Moritz sunt coborâte de către eroi urmaţi de un schior profesionist care duce tava cu paharele pline de şampanie? După care, cealaltă parte a vieţii se petrece în falsificări de cecuri, între hoţi, alcoolici şi narcomani, în cămine sociale, în sanatorii de dezintoxicare şi la închisoare. Cum e cu putinţă aşa ceva?“ (Gabriel Liiceanu)

Suedeza PIA DEGERMARK (n. 1949) a interpretat rolul principal în filmul Elvira Madigan (1967), regizat de Bo Widerberg, cu care a obţinut premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Cannes. Dumnezeu numără lacrimile femeilor, titlu inspirat dintr-un îndemn talmudic, este cartea sa autobiografică.

Dumnezeu numără lacrimile femeilor, de Pia Degermark

(fragment în avanpremieră)

Mă concentrez şi tocesc verbe şi vocabular pentru examenul de bacalaureat pe care-l am mâine la spaniolă. În cei doi ani de când mă aflu la şcoala asta, am demonstrat că sunt extrem de ambiţioasă, adaptabilă şi silitoare. Numai că aici nu-i suficient să fii bun, trebuie să fii mai bun decât bun. Nu ştiu prea bine de ce, dar trebuie să mă străduiesc şi să ating nivelul capacităţii pe care sunt conştientă că o posed. Şi abia atunci îmi voi dovedi mie însămi c-am făcut, într-adevăr, tot ce mi-a stat în puteri. 
Sunt o elevă capabilă, ambiţioasă, obiectele mele principale de studiu sunt limbile străine, şi speranţa mea este ca după bacalaureat să dau examen de intrare la şcoala de interpreţi din Geneva. La şaisprezece ani, lumea mea era destul de restrânsă, dar la şaptesprezece s-a extins de mi-am pierdut capul, simt că nu mai rezist. Pretenţiile pe care le am faţă de mine însămi au devenit enorme, în timp ce eu personal mă fac parcă tot mai mică. 
De o jumătate de an încoace, sufăr de anorexie şi am slăbit cam cincisprezece kilograme. Picioarele-mi sunt pline de apă, am edem, mi-e tot timpul frig, mă simt apatică şi goală pe dinăuntru. Cu toate astea, mă oblig tot timpul să ating diferite performanţe, să merg înainte, să-mi depăşesc rezultatele, să fiu tot mai amabilă, dar am impresia că mă împing spre marginea prăpastiei, că mă distrug, şi nu ştiu cum să scap, cum să mă regăsesc. Şi pentru că m-am pierdut, în loc să văd de mine însămi, caut să fiu pe placul altora. 
Când aveam şapte ani şi eram în clasa a doua la Şcoala Franceză, învăţătoarea noastră, Ewa, ne-a pus să scriem ce vrem să ne facem când o să fim mari. Eu am scris următoarele: „Vreau să fiu bună, mai bună, cea mai bună, deşteaptă, mai deşteaptă, cea mai deşteaptă, iubită, mai iubită, cea mai iubită.“ Astea sunt gândurile pe care le am şi acum în cap, când Simone îmi bate la uşă şi-mi spune că mă caută cineva la telefonul din cabina de pe coridor. 
Dar n-avem voie să răspundem la telefon când ne facem lecţiile, replic eu puţin mofturoasă. 
— Administratoarea zice că trebuie să răspunzi, îmi spune drăguţa de Simone. 
Mă ridic furioasă de pe scaun şi-mi târăsc picioarele încet, încet, de parc-aş fi cumplit de bătrână şi cumplit de obosită, până afară pe coridor, să ridic fără nici un fel de entuziasm receptorul. Cu coada ochiului o zăresc pe administratoare urmărindu-mă cu privirea, în timp ce se preface că şi umblă prin hârtii. Apuc receptorul şi spun politicos: 
— Pia!
La celălalt capăt al firului, îl recunosc imediat pe Bo Widerberg.
— Pia, trebuie să iei primul avion şi să vii la Nisa. Ai câştigat Palme d’Or pe anul ăsta pentru cea mai bună actriţă, cu rolul Elvirei Madigan. 
— Dar, Bo, nu pot! Mâine am examenul scris la spaniolă, pentru bacalaureat, nu pot să-l pierd. 
— Pia, înţelege, trebuie să vii să-ţi iei premiul, ţipă Bo, dar legătura telefonică e proastă. Eşti prima actriţă suedeză care câştigă un premiu atât de prestigios şi, în afară de asta, eşti cea mai tânără actriţă căreia i s-a acordat vreodată acest premiu. 
— Bo, nu pot şi nu vreau, şi pe urmă arăt oribil, sunt numai piele şi os, faţa mi-e suptă şi sunt obosită moartă. 
Nu voiam decât să-mi termin examenele şi pe urmă să plec la casa noastră din Elveţia şi să dorm, doar să dorm. Bo nu mai e la telefon, legătura s-a întrerupt. 
Nici nu apuc bine să cobor primele trepte, când administratoarea vine repede după mine. 
— Te-a sunat tatăl tău şi vrea să-ţi vorbească! La telefonul de la secretariat.
— Pentru ce se agită toţi ca nişte găini ameţite? îi răspund oftând. 
Sunt şi eram şi atunci sensibilă la sunetele şi atmosfera din jurul meu. Şi-n ziua de azi detest stresul. 
— Pia, pune-ţi în bagaj ceva de îmbrăcat, ia-ţi o rochie lungă şi vin eu să te iau într-o oră. 
— Dar, tata, nu pot să merg, i-am zis deja şi lui Bo. Mâine am testul pentru bacalaureat şi n-am voie să-l pierd dacă vreau să intru la şcoala de interpreţi de la Geneva. 
Exact în clipa când spun asta, îl văd pe directorul Gunnard făcându-şi apariţia pe la intrarea principală. Măcar de n-aş fi atât de nesfârşit de obosită! Atunci, nu m-aş lăsa, m-aş lupta din răsputeri. 
Ca să înţeleagă cineva de ce n-am sărit în sus de bucurie auzind de premiu, trebuie să ştie mai întâi că unui anorectic îi este foarte, foarte greu, ca să nu spun imposibil, să-şi trăiască sentimentele. Tocmai de aceea refuză să mănânce, ca să-şi interzică sentimentele. Se înfometează ca să-şi ducă existenţa ocrotit în coconul pe care singur şi-l creează. 
Acest sindrom „al umbrei“, extrem de frecvent la anorectici, se regăseşte sub o formă asemănătoare şi la autişti. Un anorectic nu-şi află mângâierea decât în propria-i persoană, şi din pricina asta trebuie să se izoleze ca să-şi lingă singur rănile. 
Cu siguranţă că aceste lucruri sună straniu, fiindcă se zice că anorexia e distructivă. Eu nu sunt întru totul de acord cu asta. Pentru a-şi salva sufletul, anorecticul se retrage în găoacea lui, conştient că trupul îi e pus la grele încercări. Pentru mine era totuşi mai important să nu-mi fie distrus sufletul. 
Ascult îndoită vorbele binevoitoare ale directorului, care mă îndeamnă să-mi fac valiza: 
— Şi tata vine imediat să te ia. 
Pe la ora şase, tata mă trezeşte şi spune că trebuie să mă grăbesc, că taxiul soseşte peste o oră şi „bagă de seamă că presa te aşteaptă în camera VIP de la Arlanda“. 
Singurul gând care-mi macină mintea e cum am să pot face faţă restul zilei. În starea de sfârşeală în care mă aflu, sunt foarte departe de fata frumoasă din vara trecută, când am jucat rolul principal în filmul lui Bo Widerberg, Elvira Madigan, alături de Thommy Berggren. 
Încerc s-o sun pe mama în Elveţia ca să-i spun de premiu şi s-o rog să mă aştepte la Cannes. Vreau s-o am pe mama lângă mine, dar nu răspunde nimeni. 
În schimb vine tata cu mine la Cannes. 
Mă tot gândesc dacă nu sunt cu toţii orbi: nu văd că sunt bolnavă, scheletică, de nerecunoscut? De ce nu se găseşte cineva care să strige: „Stop! Nu-i daţi drumul să plece! Gândiţi-vă la ea, la Pia!“
Capăt în felul ăsta o primă imagine a lumii în care nu vreau să trăiesc, o lume a adulţilor, o lume dură, cu scopuri precise, egoiste, o lume în care e vorba doar de bani şi despre cum profită oamenii unii de alţii. Mi-e frică să trăiesc într-o asemenea lume, nu se poate ca educaţia pe care am primit-o să fie menită pentru o lume ca asta. 
La Arlanda, nici nu apuc să cobor din taxi, că presa se şi năpusteşte. Toţi întreabă ce simt. Chiar nici unul nu înţelege că în starea mea nu pot simţi nimic? În ultimul an, tocmai asta am tot încercat: să pun stavilă sentimentelor. Îmi fac prea rău!
În cele din urmă, mă prăbuşesc în fotoliul albastru şi pufos de clasa întâi şi imediat mi se oferă o cupă cu şampanie. În timpul ăsta, colegele mele de clasă de la Sigtuna pregătesc examenul scris la spaniolă, pentru bacalaureat. Aş fi preferat să fiu cu ele.

Dumnezeu numără lacrimile femeilor, de Pia Degermark, Ed. Humanitas, 2025, trad. rom. Liliana Donose Samuelsson